MIHAELA GRĂJDEANU: „ Nu mai există dirijori care să cunoască bine vocile”

A venit pe lume într-o familie modestă și și-a dat seama de cînd era copil de pasiunea căreia i s-a dedicat apoi. În clasa a cincea a primit bilete la un spectacol de la profesorul de muzică, iar de atunci opera i-a cucerit sufletul. Azi este soprană la Opera Națională Română din Iași. Un interviu cu solista Mihaela Grăjdeanu, despre iubirea pentru muzică, scenă și despre oamenii care slujesc partiturile. 

Cum a apărut această pasiune, pentru muzica de operă?  

Mi-a plăcut muzica, pur și simplu, muzica de la radio. De mititică mi-a plăcut să cînt în continuu. După radio cîntam tot, deci știam absolut toate melodiile pe toate cuvintele, chiar și cuvintele străine le cîntam fără să știu ce înseamnă. Dar muzica de operă a venit în viața mea cu un cîntecel. Era: „Fluturaș, nu mai ai aripioare, ca să zbori iar din floare în floare”. Este un fragment din „Nunta lui Figaro”, de Mozzart. Într-o zi, am adormit la prînz și cînd  m-am trezit mi-am dat seama că am uitat-o. Am alergat repede la vecina și am rugat-o să mi-o mai cînte. Dar fascinația extraordinară a fost în clasa a V-a. Noi nu aveam bani și profesorul meu de muzică ne-a cumpărat bilete la Opera din București, mie și fratelui meu. Bilete acestea erau în fundul unei loje laterale, în față erau cei cu bani, iar bilete erau mai scumpe. Am văzut „Povestirile lui Hoffmann”, de Offenbach. Cînd s-a deschis și am văzut povestea, era teatru cîntat, parcă am fi stat pe o planetă pe care în loc să vorbim cîntam. Cu puținii bani pe care îi aveam, am cumpărat programul, am citit subiectul înainte și am înțeles tot. În momentul acela m-a absorbit complet muzica. Am înțeles că muzica, pe lîngă cuvinte, exprimă sentimente, emoțiile de dincolo de cuvinte. Atît de tare ne-a plăcut, încît bunica s-a împrumutat cu bani și ne-am luat bilete la următoarele două spectacole, „Aida” și „Madama Butterfly”, la care am plîns în hohote. Fratele meu era înnebunit de „Aida” pentru că aveam la patefon un disc, pe care îl învîrteam cu degetul, căci se stricase arcul, Enrico Caruso, care cînta „Celeste Aida”. De aici nu te mai puteai înțelege cu mine. Cînd mergeam la operă, eram toată acolo, tot sufletul meu era acolo, iar cînd primea bunica mea pensia o rugam să ne cumpere bilete măcar pentru un spectacol sau două. Și cîte sacrificii făcea…  

Atunci cînd profesorul de muzică din școala generală v-a remarcat, ce ați crezut că urmează să vă rezerve viitorul?  

Nu am crezut nimic. Dînsul m-a purtat pas cu pas. Îi pomenesc cu drag numele, Iliescu Petre îl chema. La Școala generală 170 m-a remarcat. Am recitat eu o poezie de primăvară pentru o emisiune pentru pionieri și s-a uita foarte adînc la mine și foarte serios. A venit clasa a V-a, la prima oră de muzică ne-a pus să cîntăm un cîntec patriotic în gura mare. Trecea printre bănci și ne ridica în picioare. Eu am fost ultima pe care a ridicat-o. Era selecția pentru corul școlii și a fost cea mai mare bucurie că m-a selectat. În clasa a VII-a, m-a oprit după ora de muzică să cîntăm puțin o vocaliză; eu nu știam ce este aceea. Si m-a dus tot mai sus, pînă unde eram obișnuită, nu era problemă, dar el m-a dus tot mai sus și tot mai sus. M-am înroșit la față, dar nu m-am lăsat, unde mă ducea, mă tot duceam. Atunci s-a îmbunat și din momentul acela a început să mă pregătească.  

Veneam de la o școală generală normală, m-a învățat Liedul „Păstrăvul” și am participat la concursuri între liceele de muzică, iar eu veneam din afară. Am cîntat și am luat premiul al II-lea; premiul întîi nu s-a acordat. În clasa a VIII-a m-am pregătit și mai bine cu „Aria lui Siebel”, din „Faust” și „Ochi albaștri-s drăgălași”, de Caudella și am luat premiul întîi.

Profesorul de muzică m-a susținut să dau la liceul de muzică și m-a pregătit la teorie, mi-a plătit ore de pian ca să fiu pregătită pentru nivelul de pian secundar. A trebuit să vin să recuperez din urmă și am recuperat; doi ani m-am pregătit. Am făcut canto cu doamna Vali Niculescu, era solistă la operetă, și am dat în clasa a XI-a direct la canto clasic. Am intrat prima și din prima la conservator. Toată viața am avut spaimă de teoria muzicală, mi se părea că nu sînt destul de bună, iar acum știu și teorie.  

Ce a însemnat pentru dumneavoastră ajutorul din partea profesorului de muzică?  

Dînsul m-a pregătit ca pe o fiică, căci nu avea copii și, într-adevăr, din toată cariera lui, un singur copil a urmat drumul muzicii clasice și a fost foarte mîndru de asta. Recunoștința mi-am exprimat-o într-un mod foarte interesant. Am cîntat la București, pe scena la care eu visam, „Lucia di Lammermoor” și mai tîrziu „Traviata” și l-am invitat. Era bătrîn, abia își ducea picioarele, a venit totuși cu un alt profesor, care l-a ajutat să meargă. Plîngea, nu se mai putea desprinde de mine de bucurie și a avut sentimentul carierei sale profesorale împlinite și eu toată recunoștința. De asemenea, pe doamna Vali Niculescu am invitat-o cînd am cîntat „Traviata” la București și a venit. Era foarte emoționată, căci eu i-am fost prima elevă în particular.  

Recunoștința nu se oprește doar la ei doi. La formarea unui artist contribuie mult mai multe persoane și mult mai mulți profesori. Le pomenesc cu drag pe doamna Maria Romașcanu, care mi-a fost profesoară de muzică la Liceul de muzică din București, pe doamna Maria Hurduc, din Conservator, clasa de operă, care era excepțională. Apoi, venind în Iași, două maestre foarte bune am avut, care m-au ajutat din punct de vedere tehnic – Aneta Pavalache și Gina Tăbăcaru, cu care am lucrat și regie, și pianisimo, și multe roluri,  de la „Adela”, din „Liliacul”, unde aproape m-a dresat, pînă la „Traviata”.  

Vocea mea e subțire și conform conceptului de atunci despre vocea sopranei în „Traviata” nu mă potriveam. Dar eu făcusem „Traviata” integral, deși cerințele se limitau la cîteva fragmente. A fost un rol învățat în Conservator, în anul al III-lea. Îmi amintesc că distinsa profesoară Arta Florescu ne certa – „Cum să cîntați la 21 ani în rolul integral? Vreți să vă distrugeți vocile?”. Ei bine, l-am cîntat cu enorm de mult drag și de foarte multe ori.  

Ați declarat că nu ați urmat integral școli de muzică, iar primii ani i-ați făcut la un liceu normal. Cum v-ați simțit în decursul anilor din cauza acestei situații? 

Clasele a IX-a și a X-a le-am făcut la Liceul „Ion Neculce” din București. Era aproape de casa mea, pe vremea aceea toate liceele erau bune. Acolo am optat să merg la singura clasă cu profil umanist, restul erau cu profil real. În școala generală am avut-o ca profesoară de literatură pe Olimpia Neder, foarte severă, și mi-am făcut o ambiție să o cuceresc. Am citit enorm, memoram foarte mult, lucru care mi-a fost foarte bun pentru memorat rolurile. Mai ușor se memorează cîntînd decît rostind. Am descoperit muzicalitatea literaturii, nu doar a poeziei.  

 „Acum este o inflație de voci, nu se poate selecta o calitate”

Ați declarat că după primul examen de canto ați plîns enorm în brațele bunicii, iar ea v-a spus: „Ai încredere că Dumnezeu te va ajuta”.  Care a fost relația d-voastră cu Dumnezeu în toți acești ani? 

Fără El nu se putea nimic. Dumnezeu mi-a scos în cale ocazii, oportunități, persoane care m-au ajutat. Dacă nu ar fi fost aceste ocazii, rămîneam undeva. Văd în zilele noastre cum se taie aripile multor tineri, nu au șanse suficiente parcă. Atunci era altfel. Cînd apărea o excepție, era trasă în direcția potrivită. Așa au ajuns soliști de operă Nicolae Herlea, Maria Slătinaru-Nistor, luați dintr-un cor de funcționari. Pur și simplu li s-au remarcat vocile și au fost împinși către operă. Întîi au învățat bătîndu-li-se în pian, după ureche, după au învățat teorie. Deci, cu tot comunismnul, dacă era o calitate vocală deosebită, era altceva. Atunci se selectau voci naturale și deosebite, nu banale. Acum este o inflație de voci, nu se poate selecta o calitate. Exista o severitate vizavi de această selecție.  

Pe vremea aceea era o frică în a se vorbi de Dumnezeu, nu știai cine e informatorul, nu știai cine ascultă în perete. Chiar azi dimineață m-am gîndit la bunica și la cum ne duceam noi să ne împărtășim. În Joia Mare, înainte de Paște, ne duceam repede, pe ascuns, la biserica de vizavi de școală și preotul ne împărtășea repede, ca măcar o dată pe an să fim copii împărtășiți. „Tatăl nostru” am fost învățați de bunica. Am făcut cunoștință cu biserica abia în primul an de facultate. Eu nici nu știam că în biserica ortodoxă există cor și că se cîntă, atît de mult ne protejase, pentru că tatăl nostru fusese ofițer. Ei ne botezaseră acasă, pentru că putea fi dat afară din armată.  

În primul an de facultate am fost invitată să cînt la corul bisericii de o colegă și am făcut cunoștință cu credința prin muzica cîntată. Pentru mine nici un „Doamne miluiește” nu este zadarnic și nu sînt cuvinte goale. Trăiesc muzica religioasă prin emoție.

Mă rugam cu ardoare și în trei zile se întîmpla ceva. Așa a fost primul meu spectacol de operă. A sunat telefonul la nouă dimineața. Eu eram în Corul Filarmonicii și am fost invitată la Opera din Constanța să cînt „Gilda” din „Rigoletto”, în festival internațional. Probabil că unul dintre dirijorii de la Filarmonică m-au recomandat, nu știa nimeni de mine. Am spus da pentru că una dintre lecțiile învățate de la Arta Florescu a fost: „Nu refuza niciodată un rol, chiar dacă trebuie să îl înveți în două săptămîni; zici că îl știi și îți storci creierii!”. Dacă ai refuzat o dată, poarta aceea ți s-a închis.

Ați terminat studiile la București. Cum ați luat decizia să veniți la Iași?  

M-am căsătorit. Înainte de repartiție, așa era atunci, el a luat Filarmonica Botoșani și eu am luat Casa de Cultură de la Pașcani. Însă era cineva din Pașcani care ocupa postul și m-am dus la Reprezentanța Ministerului Culturii de la Iași și acolo s-a nimerit de a venit marele maestru dirijor Ion Baciu. Eram două fete, una de la Iași și eu de la București, care doream un post într-un cor în Iași. S-a uitat la mine și mi-a spus că mă ia la Filarmonică. În toamnă m-am dus și, de emoții, am răgușit, însă m-au lăsat să cînt așa. Maestrul Ion Pavalache și maestrul Ion Baciu m-au apreciat de la început. Am făcut întîi solo-uri în cor, pe urmă, prin octombrie-noiembrie 1984, am cîntat „Carmina Burana”. 

V-ați păstrat aceeași voce de-a lungul carierei. Cum ați reușit această performanță? 

Încă din perioada studenției am remarcat un lucru. Unele voci îmbătrîneau, erau forțate, aveau un vibrato prea larg. Am fost obsedată de ideea asta. Toată viața mea am observat ce repertoriu s-a abordat, ce viață au dus persoanele respective. Există mai multe motive care duc la defectarea unei voci. Una este să îți depășești posibilitatea timbrală, să îngroși vocea, să te visezi o soprană dramatică, cînd tu ești o soprană de coloratură, de exemplu. Nu poți îngroșa vocea mai mult decît îți permite dezvoltarea hormonală și, maturizîndu-ne prin timbralitate, maturitate vocală, nu poți să te duci de la o soprană foarte subțire la soprană dramatică. Se împinge prea mult aer, corzile încep să vibreze și pe vertical, nu doar pe orizontal, diafragma începe să nu mai facă față la efort și apar disfonii, pareze sau noduli. Cînd eram studentă, după „Traviata”, am făcut un nodul incipient. Cîntam ușor sub ton, dar eu mă auzeam foarte corect în interior. Am fost la doctor, iar doctorul mi-a spus că am nodul. Mi-a făcut tratament cu insulină și repaus vocal o lună și m-am reeducat vocal și mi-am revenit complet. La 21 de ani am cîntat peste puterile vîrstei mele, un rol foarte greu și foarte lung, așa că sînt învățată. Am avut grijă să nu îngroș vocea mai mult decît s-a dezvoltat ea. Nu mi-am abandonat acutul, mi-am făcut vocalize mereu întinzînd limitele superioare și inferioare. Am cîștigat grav pe măsură ce m-am maturizat. Am păstrat gravul cîștigat, dar nu am renunțat la acut. 

„Bunul simț scenic nu trebuie să lipsească!” 

 Ați pus suflet pe scenă și asta v-a ajutat foarte mult. Ce părere aveți despre muzica de operă la acest moment? 

Regizorul a ajuns să fie zeul unui spectacol de operă. Unii dintre ei nu cunosc, nu au cultură muzicală, nu au cultură de teatru, vor să facă experimente și atît. Se cere cu orice preț originalitate, aducerea subiectului în contemporaneitate, se modifică subiectul de nu îl mai recunoști, apar explicații în programul de sală, ceea ce nu ar trebui. Trebuie să guști spectacolul respectiv așa cum a fost conceput de compozitor. Oamenii aceia nu au muncit degeaba, și-au stors creierii ca să iasă un spectacol omogen.  

Spectatorii vin să vadă costume de epocă, deosebite, inspirate din tablouri, maniera și educația altor timpuri, însă pe scenă li se oferă costume din zilele noastre, comportamente lejere.

Primul experiment a fost „Traviata” montată la Craiova. Personajele erau în blugi! Era mic copil față de ce experimente se fac zilele noastre. La București există vreo trei spectacole groaznic de urîte și la noi la fel. 

Întîi regele unui spectacol de operă era compozitorul, apoi a fost cîntărețul, apoi, odată cu începutul secolului XX, a venit dirijorul; el respecta muzica, deci, într-un fel, era respectat și compozitorul. În zilele noastre a ajuns regizorul. Cu cît vin regizori mai tineri, cu atît vor să caute originalitatea cu orice preț, anulînd lucrarea în sine. Muzica este aceeași; dacă ai sta cu ochii închiși și nu ai vedea ce este pe scenă, te-ai încînta, căci vocile sînt bune de obicei, dar imaginea este din altă lume. Bunul simț scenic nu trebuie să lipsească! 

Ați declarat: „Dacă nu te antrenezi la biserică, să dai ce–i mai bun din tine, să mori cu inima-n gît, dar să cînți pînă cînd te obișnuiești, nu vei reuși”. Ce afinitate aveți pentru muzica bisericească?  

Muzica bisericească nu este altceva decît muzică. Mi-a prins foarte bine din punct de vedere tehnic, pentru că am învățat să cînt „madrigalicesc”, mă refer la Corul Madrigal, care are o emisie de o puritate fantastică. Marin Constantin conducea Corul Madrigal cînd eu eram studentă, sala în care ei repetau era dedesubtul clasei mele și îi auzeam cum repetau. Ce exerciții dificile! Ce puritate! Acuratețe  fantastică se cerea. Mi-a plăcut foarte mult stilul lor de a emite vocea, controlul vocii era extrem de pur. I-am imitat de multe ori și felul acela de a cînta e ca și cum te-ai întoarce la Mozart.  

Pentru mine, ca artist, muzica bisericească este o întoarcere la vindecare, o resetare săptămînală din punct de vedere vocal.Pe lîngă faptul că sînt foarte atentă, eu mă plictisesc la biserică. Îmi urmăresc cum îmi sună propria voce de fiecare dată, orice „Amin” aș spune, pînă la fraze foarte lungi. Ascult cu luare aminte și îmi doresc foarte mult ca preoții să aibă o dicție foarte bună, pentru că ascult toate rugăciunile și aș dori ca ele să ajungă la mine și să le înțeleg, dar sînt foarte atentă și nu pierd timpul. Dacă nu mă duc, sînt nefericită și au existat perioade cînd nu am putut să mă duc sau nu am găsit un cor la care să mă duc și mi-a fost foarte greu.  

Intre anii 1984-1990 ați fost solistă a Corului „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii „Moldova” din Iași. Ce evoluție ați avut grație acestui cor?

Toată recunoștința mea! Era un cor foarte bun de voci mature, de toate vîrstele, emisia vocală a corului era de voci de operă, voci susținute, nu voci „albe”, cum au început să apară după 1995. Nu pot să îmi permit să critic, dar sÎnt multe de spus. S-a căutat a se aduce corul Filarmonicii la emisia vocală a Madrigaluiui, care este perfecțiunea întruchipată, dar nu s-a reușit. S-a muncit foarte mult perioada respectivă, cîntam solo-uri aproape în toate spectacolele corale, ieșeam în față, deci îmi antrenam emoția. Antrenamentul acesta mi-a fost extrem de util. Pe urmă, în celebrele concerte, maestrul Ion Baciu a fost o mînă de fier și un dirijor excepțional, mai ales în ultimii ani ai comunismului. Croia niște spectacole de Crăciun de s-au vîndut șapte spectacole în 1989 cu sala arhiplină. Atît erau de frumoase și sala era caldă, în timp ce România era fără căldură. Aducea un brad adevărat, care era cît toată sala. Mirosul de brad era extraordinar, iar peste tot erau globuri și noi, corul, eram împodobiți cu beteală. Făcea glume, aducea surprize, aduce invitați, era un one man show.

A fost foarte importantă perioada respectivă în formarea mea.

 În 2004 ați obținut Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler din partea Președinției României. Ce a însemnat pentru dumneavoastră această distincție?  

Nimic! Președintele nu cunoaște pe nimeni dintre cei care primesc aceste premii. Cînd și-a încheiat mandatul Ion Iliescu, a dat și el niște medalii în dreapta și în stînga, în toate domeniile. Probabil că am fost recomandată de director, aveam totuși peste 40 de roluri cîntate. Unii s-au simțit nedreptățiți, eu însă am zis că nici măcar nu aș fi avut nevoie. Nu a crescut nimic la salariu sau ceva, absolut nimic. E pur și simplu o tinichea aruncată într-un sertar.  

A însemnat un lucru bun cîștigarea unui concurs internațional de canto, cel de la Sofia. Am cîștigat în 1992, premiul trei, premiul întîi nu s-a acordat, și mențiunea pentru interpretare. Era unul din cele mai grele concursuri, pentru că presupunea două roluri integrale în etapa a treia și era o selecție extrem de riguroasă, extrem de dură. Veneau din toată lumea, inclusiv din State. În anul acela, Arta Florescu s-a retras din comisie și s-au retras din concurs toți candidații români, în ideea că nu are cine să îi susțină în juriu. Eu aveam 32 de ani, iar la 33 nu mai aveam voie, era ultimul an în care aș fi putut fi participat la un concurs internațional de canto. M-am dus sigură, de capul meu, m-au îndrăgit foarte mult și m-am trezit cu premiul trei.

„Nu mai există dirijori care să cunoască bine vocile, nu mai există dirijori de operă în Iași”

Cum aţi parcurs, ca artist, perioada blocajului lumii artistice din cauza pandemiei? 

Trist! A fost foarte greu! Generația mea a avut un blocaj în ultimii zece ani, deoarece conducerea ne judeca după standardele fizice ale unei balerine, care își încheie cariera în jur de 45 de ani pentru că nu o mai țin picioarele. Din ce în ce mai rar mi s-au oferit roluri solistice și, pînă la urmă, rămăsesem cu un rol secundar  în „Sunetul Muzicii”. Mi s-a mai permis să cînt în mici concerte de la Biblioteca Central Universitară, arii sau lieduri, programe frumoase pentru educația tinerilor, căci se vindeau foarte bine. Apoi, cînd a venit pandemia, toți am rămas închiși. A fost foarte depresiv. Nu m-am lăsat, am studiat și cîntam de una singură prin casă, dar nu mai vedeai motivația.

Mi s-a oferit această bucurie, de a mai apărea pe scenă, și voi face „Carmina Burana”, pe care am cîntat-o numai cu Filarmonica. Voi coborî scara aceea frumoasă și voi fi zîna naturii, îmbrăcată în rochie roșie. Se pregătește ideea retragerii. 

Aveți peste 30 de ani petrecuți la Opera din Iași. Cum s-a schimbat perspectiva dumneavoastră în tot acest timp? 

Nu mi se pare că evoluția operei este în sus. Mi se pare chiar o decădere și îmi admir tinerii colegi care se zbat să își împlinească destinul. Să fii dăruit cu o voce excepțională este un lucru rar. Se merge foarte mult pe ideea de concursuri pentru fiecare rol, ceea ce înseamnă o lipsă de viziune asupra evoluției individuale a fiecărui artist. Nu mai există dirijori care să cunoască bine vocile, nu mai există dirijori de operă în Iași. Nimeni nu își mai asumă răspunderea creșterii vocilor. Maestrul Corneliu Calistru făcea asta – te vedea în cum vei evolua și nicio recomandare a dumnealui nu a fost greșită. Acum nimeni nu își mai asumă vreo răspundere. Dacă te încumeți, dai audiții, dacă primești rolul, îl faci pe răspunderea ta. Și este foarte dur și nu este cinstit, pentru că solistica de operă este o excepționalitate. Factorul uman este foarte important și să fii dăruit acestei meserii, să fii capabil să stai toată ziua în Operă și să faci două repetiții pe zi. Nu este corect să se taie aripi și să te zbați singur ca să primești roluri.E o decădere a vieții artistice!Niciodată nu se pomenește numele artiștilor. Este foarte mare nevoie și de artiști, pentru că oamenii devin tot mai uscați. Se îndreaptă, acolo unde găsesc oferta, spre o lume dură. C´est la vie! 

Scurtă biografie 

Soprana Mihaela Grăjdeanu, născută pe 19 iunie 1960, este solistă la Opera Națională Română din Iași.   

În anul 1979 a absolvit Liceul de muzică „George Enescu” din București, Secția Canto, la clasa profesoarei Maria Romașcanu, iar în 1984 a absolvit Academia de Muzică „Ciprian Porumbescu” din București, Secția Canto, clasa profesoarei Maria Hurduc.  

Între anii 1984-1990 a fost solistă a Corului „Gavriil Musicescu” al Filarmonicii „Moldova” din Iași, apoi și-a continuat activitatea ca solistă a Operei Naționale Române din Iași.  

Mihaela Grăjdeanu a avut turnee în țări precum Spania, Franța, Austria, Germania, Republica Moldova, Elveția, Olanda. 

*Sursă fotografii: Arhivă personală Mihaela Grăjdeanu