Pasionată de artă în toate formele sale, este implicată în multe activități culturale din Iași, este lector la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, muziciană, autoare și jurnalistă. În interviul acordat, Mihaela Gârlea ne-a vorbit despre echilibru, sinceritate față de sine, muncă și perseverență, dar și despre impactul artei în viața oricăruia dintre noi.

Inițial, ați studiat la Facultatea de Textile. Ce v-a făcut să vă înscrieți la Facultatea de Interpretare a Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași?

Cred că am fost înscrisă la muzică dintotdeauna. Atît în gimaziu, cît și la liceu am urmat cursuri teoretice. Pe vremea cînd eram elevă, copiii nu alegeau în funcție de dorințele personale, ci se raportau la păreri venite din partea părinților, chiar și ale profesorilor. Din păcate, au fost niște întîlniri pasagere cu acele persoane care îmi ziceau că nu ar trebui să fac matematică, fizică, chimie, ci trebuie să fac muzică. Așa a fost valul vieții, am terminat un liceu cu profil matematică-fizică și apoi am optat pentru o facultate tehnică, dar de cîntat n-am încetat niciodată.

Ce contează mai mult în muzică – tehnica sau emoția?

În muzică, mai mult decît tehnica și emoția, contează foarte mult cunoașterea. Sînt foarte mulți oameni talentați, care, deși n-au studiat o școală de specialitate, dovedesc o deosebită abilitate de a înțelege muzica și de a o transmite, adică de a avea și emoție, și tehnică, chiar fără studii. Acelea sînt cazuri din ce în ce mai rare. Cred că dincolo de tehnică și emoție e nevoie de foartă multă informare, cunoașterea fiind la pachet cu acestea două.

Muzica este un univers extrem de generos, aproape imposibil de cuprins. Degeaba studiezi foarte bine, te concetrezi pe latura artistică interpretativă și expresivă și vrei faci o îmbinare între cele două, daca în spatele lor nu sînt niște cărți citite, niște audiții făcute, care să dezvolte viziunea tehnico-interpretativă-emoțională.

Ce factori pot influența prestația pe sceană a unui artist?

Poate fi influențată inclusiv de înălțimea tocurilor, inclusiv de o discuție avută în dimineața acelei zile, poate să depindă de înălțimea scenei față de public. Sînt foarte multe și foarte diverse aspectele ce țin de finalitatea actului artistic, de modalitatea de a fi pus în scenă într-o manieră profesionistă. De aceea există și niște lecții pe care eu le susțin studenților mei cu privire la modalitatea de ne menaja din toate punctele de vedere, pentru a nu exista prea mulți astfel de factori.

Un act artistic poate fi foarte imprevizibil, dacă n-ai făcut cunoștință cu scena înainte de a cînta, dacă n-ai repetat de cîteva ori în ținuta în care vei cînta, dacă pupitrul pe care-ți pui partitura e altul decît acelea cu care ai fost obișnuit. E bine să cunoști scena, să repeți îmbrăcat, să nu te surprindă nimic în timpul cîntatului.

În anii copilăriei și mai apoi ai adolescenței n-ați avut o experință plăcută privind concursurile de talente. Cum ajută acestea la dezvoltarea unui viitor artist?

Între concursurile de altădată, acelea de pe vremea cînd eram eu copil, și cele actuale sînt niște diferențe foarte mari. Pe vremea tinereții mele, se punea foarte mult accent pe aspectul fizic și mai puțin pe calitățile vocale; contau și acestea, dar riscai să fii pe locul doi. Conta foarte mult lungimea picioarelor, finețea ciorapilor, acea dezinvoltură pe care copiii o au astăzi din naștere. Nu este deloc rău să fim dezinvolți, numai că atunci dezinvoltura era definită și se manifesta altfel. La unele concursuri, după repetițiile generale, cu puțin înainea probei propriu-zisă, mi s-a întîmplat să mi se zică, cu argumente, că voi lua locul II. Am amintiri puțin mai nefericite în acest sens, am primit inclusiv invitații de a merge în anumite camere de hotel, pe vremea cînd aveam 14-15 ani. Unii din acei oameni mai trăiesc și astăzi, sînt oameni la o vîrstă venerabilă, nu prea mai apar la televizor, iar cînd apar sunt foarte puri. Însă unii dintre noi ne amintim despre ei altfel.

Cum a fost experiența dumneavoastră de la „Românii au talent”, unde ați ajuns pînă în semifinală, alături de trupa Tierra Sin Pan?

În primul rînd am fost fascinată de montajul tehnic al producției. N-am sperat că vom ajunge în finală, iar faptul c-am ajuns în semifinală ne-a uimit pînă și pe noi. Am știut că este un format care pune accent pe latura emoțională, socială – inventăm povești, ne punem o cîrjă, bandajăm un braț și sîntem foare nefericiți, victime nu știu ale cui și așa cresc șansele de a pătrunde în topul preferințelor. Am refuzat acest tip de colaborare, am fost recunoscători pentru faptul că am apărut în fața unei Românii, pe un post de televiziune foarte urmărit și ne-am putut exprima ca artiști. Toți cei din formația Terra Y Pan sîntem profesori universitari sau membri în orchestre profesioniste, la Operă sau la Filarmonică. Pentru noi ideea de a intra în contact cu publicul nu era o noutate, dar ideea de a intra în contact cu un altfel de public, adică să lărgim aria de adresabilitate a repertoriului nostru a fost un prilej foarte bun. Nu ne-am ales cu nimic după aceea, nu ne-a căutat nimeni, dar pe moment a fost o satisfacție fumoasă.

Ce șansă de reușită au artiștii care au mai mult talent și care stau mai prost la capitolul imagine?

Nu prea au șanse. Noi trăim într-un secol al imaginii. Orice lucru pe care-l cumpărăm ne atrage prin felul care arată, nu trebuie să fim impocriți. De exemplu, eu nu sînt un artist care arată, nu sînt o imagine. Sînt un om foarte natural în felul meu de a fi și de mă afișa în public; nu pot spune că am o identitate artistică din punctul de vedere al imaginii. Știu că lucrul acesta m-a costat, dar n-am făcut niciodată efortul, deși m-am gîndit în ultima perioadă că ar trebui să fac ceva în sensul ăsta.

E foarte important ca atunci cînd oamenii te privesc, oriunde te-ar vedea, indiferent că ești la magazine, în cartier sau pe o scenă mai mult sau mai puțin importantă, să facă o conexiune între tine și artistul care ești. Am o problemă la acest capitol și, recunosc, am ajuns la o vîrstă la care nu mă mai feresc de cuvinte. Poate că aș fi fost mult mai vizibilă dacă mi-aș fi pus în păr o furculiță de lemn sau m-aș fi machiat într-un mod nu neapărat strident, dar mai particular. Or eu de o viață cu un ruj, un rimel, și un pic de fard de obraz îmi conturez machiajul. N-am făcut excese, în sensul bun al cuvîntului, de imagine și cred că asta m-a costat.

„Publicul este un critic foarte serios de la care poți culege informații despre tine cel autentic și prezent”

Este mai important ca un artist să-și păstreze autenticitatea sau să-și creeze o imagine actuală?

Cred că un artist trebuie să-și păstreze autencitatea ancorîndu-se în actualitate. Nu putem să fim autentici fără să imprimăm și această notă de prezent. În perspectiva mea, nota de prezent înseamnă abordarea artei, că-i pictură, muzică sau altceva, nu la nevoile publicului, ci la percepția publicului. Publicul percepe foarte diferit, este o entitate pe care noi de multe ori o subapreciem, însă cred că publicul este un critic extrem de serios, de la care poți culege informații despre tine cel autentic și prezent. De exemplu, un ansamblu folcloric, care cîntă foarte multă muzică autentică și poartă costume trandiționale, folosește intrumente tradiționale, folosește și instrumente de sonorizare. De ce folosește sonorizarea? Pentru că trăim alte vremuri, pentru că așteptările publicului sînt altele, pentru că sălile sînt altfel, acustica este diferită. Nu mai vorbim de teatrele antice, unde aprindeai un chibrit în fața scenei și se auzea pînă-n capăt, lucrurile sînt adaptate la actualitate. Asta nu înseamnă că sînt de acord ca la operă și teatru să se poarte microfon. Văd amplificarea sunetului necesară, dar cu mare grijă. În momentul în care apar vizbil elemente de amplificare, cum ar fi microfonul, deja mi se pare că o foarte mică parte, dar important, din mesaj este disipată de o prezență stăină corpului uman, fix în fața corpului uman sau chiar lipit de corpul uman. Un artist trebuie să-și păstreze autenticitatea ancorată în prezent, dar cu mare grijă din punct de vedere artistic, tehnic, repertorial.

Sînteți credincioasă și vă place să cîntați muzică religioasă. V-a ajutat relația cu Dumnezeu să mențineți un echilibru între viața profesională și viața personală?

Eu cred că nimic nu poate fi pe acest pămînt fără Dumnezeu. Am muncit foarte mult pentru tot ceea e am în acest moment, nu am obținut nimic prin pile sau intervenții, muncesc în continuare pe brînci. Cred cu convingere că relația cu Dumnezeu este sprijinul meu major. Nu mă comport ca atare, nu sînt suficient de vrednică, nu cred că fac mai nimic din ceea ce ar trebui să facă un om care cu adevărat se simte sprijinit, îndrumat și purtat de grija lui Dumnezeu. În tot ceea ce fac eu, prezența lui Dumnezeu m-a ajutat să găsesc acest echilibru între viața profesională și viața personală.

„Între scris și cîntat în public, aleg să scriu”

Sînteți un nume consacrat în lumea muzicii din Iași. Ce v-a împins către activitatea jurnalistică?

Sînt un om extrem de activ. Cînd spun asta înseamnă că nu stau o clipă locului, cînd spun asta înseamnă că găsesc mereu cîte ceva de făcut, indiferent în ce loc mă aflu. Prin anii 2000 m-am apucat să fac voluntariat la o emisiune din Iași și s-a născut nevoia de a crea scenarii de emisiuni pentru copii; acela a fost un start. În anii din a doua facultate, eu și profesorii mei am descoperit că am o anumită lejeritate în a construi fraze într-un anumit limbaj, cum ar fi cel de specialitate, de muzică. Fapt ce m-a determinat să urmez mai degreabă un master în muzicologie, care înseamnă scriitură pe bază de audiții, cercetare, lectură, decît în interpretare. În interpretare dobîndisem deja niște cunoștințe, eram de mult solist și profesor, dar pe partea de muzicologie am simțit nevoia să mă perfecționez.

Am ajuns la scris mai întîi de nevoie și apoi de drag; îmi place foarte mult să scriu. Între scris și cîntat în public, aleg să scriu; e un paradox. Pentru că în scris sînt eu cu mine, iar în cîntat eu și cu alți oameni, care de cele mai multe ori nu rezonează cu ființa mea în totalitate. Sînt fan scris și citit!

Ați înființat din fonduri proprii revista culturală „MIGALo”. Ce v-a făcut încrezătoare în acest proiect?

Cred că nevoia oamenilor de a citi și altfel de texte decît cele pur de specialiate. În această revistă găsim oameni care, deși sînt profesori la universități, la școli, sînt studenți, oameni cu un anumit nivel de pregătire, scriu într-un limbaj accesibil și oferă cititorului posibilitatea de a se identifica mult mai ușor cu acel conținut. Am considerat că această revistă este un bun prilej de a mă exterioriza din punctul de vedere al intereselor mele cultural-artistice, pentru că, de obicei, scriam în volume și reviste de specialitate, unde scriu doar specialiștii și adresabilitatea e mai restrînsă. Am simțit nevoia să creez un spațiu în care și eu, dar și alții să ne putem adresa într-un limbaj accesibil cu privire la anumite subiecte și teme.

Sînteți și scriitoare. Cum poate influența cititul perspectiva unei persoane?

Eu am început să citesc cu adevărat pe la vîrsta de 15 ani și mai accentuat după vîrsta de 17 ani. Am început să citesc din ambiție, aveam o colegă care nu era foate deșteaptă, dar citea mult și avea un vocabular deosebit. M-am simțit inferioară și am considerat că trebuie să mă apuc de citit. Ușor, ușor am început să citesc din ce în ce mai mult.

Cum poate influența? Foarte simplu! Pornind de la excercițiul practic al cititului putem spune că este una dintre modalitățile de a ne readuce pe noi în propria conștiință. Citim și, fără să vrem, ne identificăm mai mult sau mai puțin cu personajele pe care le citim. În momentul în care citești, ai răgazul să te gîndești și să meditezi și la tine, prin prisma personajelor, propriilor experiențe și așteptărilor.

Ce face, de fapt, literatura din om? Îl pune într-un soi de introspecție, să poată discerne între bine și rău, între frumos și urît, între da și nu.

„Arta este sprijin, este far care luminează”

De ce arta este un bun mijloc în dezvoltarea tinerilor?

Eu cred că cele mai frumoase întîlniri din viața oamenilor se întîmplă în spațiul artistic, dar fără ca oamenii să fie neapărat artiști. Cele mai frumoase povești de dragoste de pe această planetă s-au născut fie în clasă, citind o poezie de dragoste, într-o sală de operă, la un concert, la un recital, la un film frumos, la un spectacol de teatru. Vorbesc despre relațiile profunde, despre relațiile generate de emoția întîlnirii cu cea mai frumoasă întîmplare din viața noastră, arta.

Sigur că ne putem cunoaște și pe Facebook și să fim foarte fericiți pînă la adînci bătrîneți, dar sînt sigură că oamenii care se cunosc pe Facebook și reușesc să închege o relație și o familie sînt oameni extraordinari de sensibili, foarte profunzi, care reușesc să gîndească dincolo de această prejudecată. Pentru că și prejudecățile ni le putem accentua sau ni le putem contura într-o manieră constructivă citind, mergînd la spectacol, urmărind un film, nu bătîndu-ne, înjurîndu-ne.

Cred în relații construite în mod natural între oameni care nu s-au văzut niciodată în viața lor, dar ale căror universuri energetice se căutau. Pentru asta arta este sprijin, este far care luminează, alături de Dumnezeu.

Ați declarat într-un interviu că încă de pe vremea studenției v-ați visat profesor la Universitatea de Arte. Cît de important este să ai un vis?

Fără visuri nu putem contrui nimic. Visurile sînt, de fapt, cărămizi pe care mai întîi nu le putem atinge. Sînt foarte grele și devin mai grele, dacă nu facem nimic pentru a putea clădi cu un viitor, o viață personală. Cred cu toată convingerea că visurile sînt temelia existenței noastre. Trebuie să visăm la un băiat frumos, la o carieră minunată, la un loc de muncă potrivit nouă, dar pentru asta trebuie să facem ceva. De ce e important să avem visuri? Pentru că, atunci cînd credem în ele cu adevărat, devin realitate.

Scurtă biografie

Mihaela Gârlea este absolventă a Facultății de Textile din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași, dar și a Facultății de Interpretare a Universității Naționale de Arte „George Enescu” (UNAGE) din Iași, unde a urmat și studiile universitare de doctorat, susținînd prima teză de doctorat în jazz vocal din țară.

Alături de Cristian Gârlea, a creat muzică pentru piesa de teatru „Ana”, în care a jucat și cîntat în două stagiuni, la Teatru Național „Vasile Alecsandri” din Iași.

A lansat două albume de muzică religioasă și este producător a opt albume de muzică pentru copii și muzică clasică. Ca interpretă cîștigat numeroase premii, este solistă a trupei Tierra Sin Pan, care a ajuns în seminfinala emisunii „Românii au Talent” și solistă a formației Gârlea Cvintet, grup alături de care a cîștigat Placheta fetstivalului „Roland Jazz Festival” și premiul pentru confirmarea anului 2015 în „Gala Premiilor de Jazz” organizată de Fundația Muzza și Institutul Cultural Român.

Este autoarea a patru cărți și a multor articole de specialitate din domeniul muzicii. În 2019 a lansat cartea Iași, Cetate Culturală. Oameni, gînduri, fapte, volum cu materiale sub formă de recenzii și reportaje despre evenimentele culturale ale orașului, dar și despre artiștii care-și defășoară activitatea aici.

Activitatea jurnalistică a început-o la postul TVR, unde a realizat scenarii de emisiuni pentru copii. A fost director de programe TV, a publicat articole în revistele „Actualitatea muzicală”, „Muzica”, „Metropolis” și „Jazz Compas”.

În prezent este lector universitar la Facultatea de Interpretare, Compoziție și Studii Muzicale Teoretice a UNAGE, contribuitor la republica.ro și autoare fondatoare a revistei culturale „MIGALo”.