Este voice-over de aproape trei decenii. Vocile lui sînt cunoscute de toți cei care au un televizor, fie de la desenele animate pentru copii, fie de la o reclamă. Stă în spatele a peste 1.300 de personaje. Numele care i-a marcat locul în dublajul desenelor este Daffy Duck. Marius Săvescu, „pionier” în dublarea desenelor animate în România, speră să mai tragă cît îl duce vocea.
Ați intrat în lumea dublajului în 1995. Cum a fost începutul?
Aventura a început prin 1995, în toamnă. Eu terminasem Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică (IATC) în ’94, la clasa domnului Grigore Gonța. Dar am plecat în armată. M-am trezit că vreau să văd cum e în armată, știi? M-am întors după șapte luni și nu mai era niciun loc la teatru pentru mine. Și m-am dus pe la televiziuni. Prima dată la Antena 1. Primele personaje au fost în serialul „Iznogoud”. În primii 12 ani, dublam în Antena trei-patru episoade, de la 5 dimineața pînă la 8:30-9:00. Și am dublat text scris de mînă, știi? Scriptul venea în engleză, nici nu aveau la ce să asculte mai întîi, traduceau de pe script din engleză în română. Mai greșeau și scriau în paranteze. Aveam 30 de pagini pe un episod de 22 de minute, patru episoade pe zi, 120 de pagini pe zi; le interpretam. Făceam toate personajele – bătrîn, copil. La 7 dimineața, urlam prin studio, pe acolo. Am avut zile cînd înregistram cîte opt ore.
În perioada aceea l-ați obținut și pe Daffy Duck. Cum a fost proba?
În 1996, cei de la Warner au dat probe pentru a veni în România cu primul calup de desene animate din anii ’40, cu Daffy Duck dublat de Matt Blanc. Veniseră cu Daffy Duck, Sylvester și Sam, povestitorul, Tweety, ăștia mari. M-am nimerit, iarăși. Știi, cum e în viată, orice ai face ți se întîmplă. Și dacă faci și dacă nu faci, tot ți se întîmplă. M-am întîlnit cu o bună prietenă de-a mea care mi-a zis că se dau niște probe la subsolul Teatrului Național. Ei îi găsiseră pe ceilalți ca voci, dar mai aveau trei personaje, pentru care nu găsiseră voci printre actorii români. Și mi l-a dat pe Daffy. Zice: „Tu știi să faci rața asta?”. Păi, eu nici nu știam cine e. Noi eram cu Mihaela, desene de-ale noastre, alea rusești. Nu apăruse Daffy pe la noi. Și ce mai apucasem eu să dublez prin Antenă. Mi-a dat niște texte din primul film. Mi l-a pus în față, a dat drumul la proiector. Și l-am tras din prima. Mi-a plăcut atît de mult, încît pur și simplu m-am lipit de el. Am plecat odată cu Daffy și s-a făcut liniște. M-a întrebat americanul dacă l-am mai văzut pe ăsta, dacă am mai înregistrat. Și zic nu, e prima dată cînd trag așa ceva. Mi-a dat direct. Am cîștigat încă vreo trei-patru. Habar n-aveam în ce am intrat. Mi-am continuat cariera, am început să fac și publicitate din ’96. Deci, fac 28 de ani anul ăsta.
Dumneavoastră dați voce pentru peste 1.000 de personaje. Care este cel mai greu de interpretat?
Cel mai greu de tras este Daffy. El interpretează mult, consumă foarte multă energie și trebuie să te lipești de „s” cumva. Toate cuvintele cu „s” și „ș” trebuie să le lungești. În limba engleză este mai ușor, la noi e mai lungă consoana, că e sîsîită limba română și tot timpul trebuie să te joci cu limba așa, dar trebuie să înțeleagă și ascultătorul ce zici. În engleză, cînd zice „thanksss”, e mai simplu. Dar la noi e diferit. Trebuie să duc „s”-urile alea și mă lungesc. Eu îs praf la cîntat, stii? Daffy mai cîntă, e nenorocire! Trebuie să vină compozitorul și facem pe bucăți „aaa-aaa”. Nu înțeleg, nu mă lipesc deloc.
„L-am tras pe Daffy la mine. Mă confund cu el și el cu mine”
În 20 de ani de cînd sînteți vocea românească a acestui personaj, cum vă diferențiați de varianta americană?
Eu am schimbat, de-a lungul anilor, cinci actori americani de Daffy. L-am tras pe Daffy la mine, l-am făcut român. S-a nimerit. Este interesant că am rezistat atîta timp. Merg odată cu el. Cît îmbătrînește el, îmbătrînesc și eu. Și cred că mi-au luat modelul. L-am îmbunătățit atît de mult, încît mă copiază ăștia. Serios, l-am tras pe Daffy la mine. Mă confund cu el și el cu mine și toți îmi zic asta. Americanii m-au văzut și-au zis: „Să facem cum face domnu’ Săvescu din România”. Ei au mai schimbat tonalitatea lui. De-a lungul anilor, s-a schimbat, așa, pentru că actorii care trăgeau erau puțin diferiți ca și construcție fizică. Ultimul era unul foarte solid, masiv, vreo 120 de kg. Și-ți dai seama că el are altă putere, e volubil. Eu sînt tot cît are el plămînul. Adică el inspiră acum și nu mai expiră pînă joi, știi? Îl duce bine, eu-s mai mic așa. L-am tras și copil, o perioadă l-am făcut și mic. L-am făcut și matur. A fost o serie, cred că s-a dat acum vreo doi-trei ani, în care era gangster, era mare. Avea altă voce, era un alt actor de Daffy Duck, cu o idee mai groasă. Altă interpretare. Au vrut să-l umanizeze, să-l ducă în zona asta, a actoriei actorului de voce. Dar cred că am reușit să-l trag la mine, cred că ne confundăm. Acuma să nu-i schimbe ăștia numele în Marius Săvescu.
Ce ticuri ați preluat de la personaje?
Am avut, am, mai fac din cap, cum face Yosemite Sam, „blrrb”, mai aveam din astea. Dacă mă încarc mult cu el, îl înmagazinez, intră în mine pur și simplu. Nu-l mai pot scoate. Îți dai seama, te întîlnești cu cineva care nu știe ce fac eu și faci „blrrb” și-ți zice: „Domnu’ Săvescu, am niște pastile mici, verzi, să le luați o dată la șase ore”. N-ai cum să le explici că-l fac pe Sam – „Îl știți pe Sam?”. „Cine e?”. „Ăla care blrbb”. Mai fac din ochi, mi-i dau înapoi. Capeți fără să vrei, știi? Furi și intră în tine gestica personajelor, în special.
Ce personaje ați refuzat pînă acum?
Am refuzat, pentru că nu mă regăseam. Erau simple, Iustina. Mie mi-a plăcut să fac desene grele, personaje grele, să nu fac din astea – un rege cu trei replici, zice și el ceva acolo. Dacă este un rege din acela ho-ho și are umor personajul, atuncea da, îl fac, mă joc. Dar dacă e unul simplu, am senzația că trag fără să fac ceva, nu mă întrebuințez suficient, știi? E o latură a actoriei în care am încercat să mă întrebuințez cît un actor care joacă într-un rol greu, de Shakespeare, de Cehov. Cît am putut. Nu mi-a plăcut să înregistrez, de exemplu, seriale pentru copii cu actori copii, cum e un curent acum. Mi-e atît de greu să fac actorii din aceste personaje-copii, din seriale pentru copii. Adică mai bine faci direct cu copii, decît să faci cu mine. Nu mă lipesc de zona asta, nu o simt, ceva se întîmplă.
„Este o diferență dintre a interpreta și a citi”
Cu ce se diferențiază un actor de voce de unul de pe scenă?
Actorul de voce e altă meserie, e altceva, altă încărcătura emoțională, e ca la film. Asta e instant. Trebuie să fii ăla, să știi. Dacă nu e, nu se simte. Cel care are o ureche și cel care iubește desenul animat simte că nu e ce trebuie, cînd actorul doar citește un text. Este o diferență dintre a interpreta și a citi. La dublaj tu trebuie să ai urechea atît de bine dezvoltată, încît să preiei sunetul și ochiul să vadă textul, iar gura să emită. Am văzut, am dat și starea încă e. Nu e ca la teatru – stau și repet și trei luni. Sau, de exemplu, cînd fac și publicitate – eu citesc textul ăla, normal, dar îl dau ca și cînd atunci ți-l spun ție pentru prima oară, cînd îți transmit informația. Eu vorbesc cu tine prin radio, prin televizor, nu citesc un text ca să mă duc acasă, că am terminat. Nu, eu sînt de școală veche de teatru, din ’90.
Ați imitat un actor în fața lui?
Nu, nu am putut, mi-era jenă. Dar îi ascultam și-i făceam în cap. Dacă o făceam pe față, mă dădea afară. Marin Moraru este feblețea mea. Mi-a plăcut Marin Moraru toată viața, a fost așa, un actor altfel, buhăit așa. Și maestrul Dinică. Am stat cu dumnealui, stăteam, ne jucam prin teatru, vorbeam lucruri. Fiecare cum putea; el juca, eu mă uitam. Dar pe-atuncea nu imitam; nici n-aveai ce să imiți. Ne jucam. Am avut șansa în viață să stau în preajma lor. S-a pus pe scenă, în 1992, la Teatrul Național, „Take, Ianke și Cadîr”. Fiind în anul al II-lea, ne-am dus să vedem cum joacă oamenii ăștia. Ce să mai… Am zis gata, renunț și mă duc la ASE. Stăteau pe scaun și jucau de pe scaun. Toți știau rolul celuilalt. Dacă te ducea capul, furai meserie, cît puteai. Dar ce mă bucură pe mine e că am avut șansa în viață, ca actor și ca om, să-i vad și să stau cu dumnealor de vorbă. Să-i văd cum lucrează. Este un lucru rar; rămîi cu ceva de-a lungul anilor. Îmi mai aduc aminte și folosesc lucruri din școala veche.
Ce episod a rămas memorabil din cariera dumneavoastră?
Am reușit să dublez un episod de 25 de minute în direct. Am pierdut o casetă beta. Trăgeam cu beta, aveam 30 de kilograme în dreapta și 30 de kilograme în stînga. Așa era în ’96-’97, cu casete. De 30 de centimetri, groase, le băgam în aparat, aveam rotiță. Trăgeam bucată cu bucată. S-a pierdut o casetă, cum îți spuneam, a trebuit să mă duc la 7 dimineața, într-o duminică. Și am tras și dat din nou episodul pe care-l trăsesem cu două zile înainte. Au adunat hîrtiile pe care le aruncasem eu pe jos, amestecate cu desenele. L-am făcut live, fără să greșesc un cuvînt, în 25 de minute. Cred că nu știu decît eu și cu cei cu care am tras. Eram transpirat, îți dai seama, știam că-s în direct. „Isa” parcă se chema desenul, dar nu mai țin minte.
Trăgeam cîte 10-12 episoade zilnic. Am tras și un serial, în 2002-2003, de 28 de episoade, într-o noapte. 14 ore mi-a luat. Am tras de la 6 seara pînă la 9 dimineața.
Ce rol joacă vocea în reușita unei reclame?
Vocea trebuie să fie plăcută de toți, e ca muzica. Vocea trebuie să aibă căldura aia, să aibă tonalitatea care să placă tuturor, de la un copil de 10 ani, la un bătrîn. Eu înregistrez de vreo 20 de ani teleshopping, știi? Și sună oamenii în vîrstă să mă cunoască. Cumpără și o saltea, doar să vorbesc cu ei. Mai contează și plăcerea de înregistra. Eu dau ceva din mine, dau zilnic un gram din sufletul meu ca să plac. Daca aș da o „grăbită”, doar ca să cîștig niște bani, pierd. Pot să o dau. Dar trebuie să înțelegi textul, în primul rînd. De fapt, nu textul, cît mesajul pe care trebuie să-l transmiți. Dacă eu nu înțeleg mesajul, nici tu nu-l înțelegi. Eu știu să citesc cifrele telefonului, ca ăla cu 2 2 2. Ți-a rămas în cap și ție, și următoarei generații, de 40 de ani.
„Am zis că dacă fac o treabă în piață, o fac doar pe asta cu vocea”
Cum s-au schimbat desenele de astăzi?
S-au schimbat foarte mult, totul e robotic, toți sîntem eroi. Tot e pe Captain America. Nu mai există personaj cu gag (efect comic într-un film sau într-o piesă de teatru, care rezultă dintr-o asociere surprinzătoare de situații contrastante, n.r.), nici măcar ca Daffy nu mai sînt. Și Daffy e diferit, nu se mai compară cu ce a fost înainte. Nu mai are poantă, frîna pe cuvînt. Acum vine prințesa cu calul și îşi bagă calul la încărcat, nu are USB-ul, i-l cere prințului. E un curent la nivel mondial. Nu știu ce curent este și e mai scump decît ăsta de-l plătim noi.
Desenele animate ar trebui să fie doar pentru copii?
Nu, sînt și pentru adulți, te ajută să devii copil. Recomand tuturor adulților să se uite la desene animate. Desenul animat e nelimitat; poți face orice, poate să schimbe lumea.
De ce credeți că nu se vorbește despre domeniul dumneavoastră de activitate?
Păi, eu nu am vrut. Adică am făcut mai din umbră, așa. Nu mi-a plăcut să ies în față, nu știu. Bineînțeles că majoritatea actorilor mă cunosc și eu îi cunosc, pentru că am lucrat cu mulți dintre ei. Eu sînt generația Tania Popa, Mihai Călin, cu ei în clasă am fost. Cu cei din „Las Fierbinți” am lucrat. Eu nu m-am așezat pe zona asta de teatru, de film. Am fugit, am fugit la modul fizic, știi? Adică la propriu. Fugeam, dacă mă chemau să filmez ceva. Le ziceam ceva ca să nu ajung, să nu apar. Nu știu de ce. Am zis că dacă fac o treabă în piață, o fac doar pe asta cu vocea. Am vrut să clădesc aici ceva și am zis că dacă mă bag în trei-patru lucruri deodată, nu ies. Așa am rămas doar pe asta și fac doar asta.
Avînd în vedere că tehnologia poate modifica vocea oricui, vedeți actorul de dublaj pe cale de dispariție?
Un roboțel nu poate înlocui sufletul. Cît ar fi el de roboțel, nu poate, în aceeași frază, să plîngă, să rîdă, să se mire, să iubească și să moară. Asta ne diferențiază de fiare, știi? Dacă e să mă țină Dumnezeu și să mă iau în gură cu robotul, scuzați expresia, cum s-a luat acum la șah, și mă bate robotul, atunci mă retrag. Nu există așa ceva, pentru că el nu poate să dea suferința, nu poate să dea lacrima din gît. Nu are cum. Actorii de dublaj trăiesc stările personajelor.
Date biografice
Marius Săvescu s-a născut pe 25 aprilie 1972, la București. A făcut liceul de aviație, iar în 1994 a intrat la IATC, la clasa profesorului Grigore Gonța. A jucat la Teatrul Național și la Teatrul „Bulandra” din București.
În anii ’90, a lucrat la emisiunea „Duminica în familie”, de la Antena 1.
A colaborat cu studiouri din străinătate și din România. Are propria firmă de voci – „Vocea Veselă”.
Sursă cover foto: www.paginademedia.ro
Niciun comentariu