Mariana Codruț: „Literatura și natura vor rămîne pînă la moarte pilonii mei de susținere”

Acest interviu deschide noi perspective despre lumea literaturii și despre povestea Marianei Codruț. Profunzimea și înțelepciunea cuvintelor sale conturează tabloul unui scriitor onest, sensibil și de o extraordinară modestie, pe care vă invităm să-l cunoașteți.

Cînd ați citit ultima carte cu miros de portocală?

Miros de portocală? Surprinzător criteriu…Pentru mine, toate cărțile cu adevărat bune au miros de portocală. Unul cu atît mai prețios, cu cît noi, cei care am trăit mare parte din viață sub comunism, vedeam la față portocalele numai în timpul sărbătorilor de iarnă și numai rupîndu-ne hainele de pe noi în îmbulzeala cozilor kilometrice.

De ce tinerii ar mai citi cărți clasice, care sînt guvernate de teme străine lor?

Clasicii vorbesc în cărțile lor despre teme general-umane: viață, iubire, singurătate, dorința de împlinire, teamă de moarte etc. De aceea și rezistă timpului, fiindcă toți sîntem interesați de asemenea teme și toți cei care iubim literatura îi citim. Întotdeauna cu folos. 

Cum și-a pus amprenta perioada postcomunistă asupra libertății de exprimare?

Am făcut, ca mai toți scriitorii, publicistică. După Revoluția din 1989, cînd, în fine, am dobîndit libertatea de exprimare, am publicat frecvent – mai ales în reviste ca „Dilema” (înființată și condusă de filosoful Andrei Pleșu) sau „Convorbiri literare” – opinii și comentarii asupra vieții sociale, una foarte efervescentă și atunci, ca și acum. De asemenea, mai mulți ani am fost prezentă, uneori săptămînal, cu opinii în ziarul local „Monitorul”, devenit ulterior „Ziarul de Iași”. Probabil ăsta a fost motivul pentru care mi s-a propus să susțin seminarul de scriitură de presă la specializarea Jurnalism, de la Cuza (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași – n.r.), proaspăt înființată, și de la alte universități, private. Iar eu pînă la urmă am acceptat, nu fără emoții și îndoieli. Însă mi-au plăcut întîlnirile cu studenții, am învățat unele lucruri de la ei și sper că măcar unii au avut de învățat ceva și de la mine.

„Spiritul provincial găseşte teren ideal de instalare acolo unde nu se poate spune lucrurilor pe nume”

După Revoluţia din 1989 ați fost pentru scurt timp redactor la revistele „Sud-Est” şi „Convorbiri literare”. Cum a influențat/marcat Revoluția traiectoria dumneavoastră profesională?

Abia după Revoluție am avut acces la niște îndelung visate locuri de muncă – redactor de revistă, de pildă, sau de editură. Apoi: colaborarea cu opinii și comentarii la publicații literare și la ziare e o bună școală pentru orice scriitor, fiindcă astfel de suporturi te obligă să scrii scurt, clar, expresiv. Nu că aș fi scris lăbărțat sau întortocheat pînă atunci, dar am căpătat o și mai mare atracție pentru esențializare grație acestor colaborări. Apoi m-au bucurat mult căderea cenzurii, faptul că aveam libertatea – nu și banii! – să călătoresc, că puteam să mă întîlnesc cu prietenii din Basarabia fără să ne mai ascundem, că găseam în librării cărțile la care visasem. Că, în fine, puteam vorbi și scrie deschis, nu cu „șopîrle”, despre libertate, moarte, transcendenţă, bine, rău, minciună, adevăr, scăpînd măcar un pic și măcar așa de spiritul provincial. Pentru că, după părerea mea, spiritul provincial găseşte teren ideal de instalare acolo unde nu se poate spune lucrurilor pe nume. Iar sub comunism nici poeții, nici filosofii, nici istoricii, nimeni-nimeni (cu excepția celor care aveau voie de la cabinetele 1 și 2 în schimbul obedienței lor) nu putea spune lucrurilor pe nume.

De ce criticul Mariana Codruț nu își expune azi opiniile în mass-media? 

Faptul că am publicat sporadic recenzii de carte nu m-a făcut nicio clipă să cred că aș fi critic. A fi critic e o meserie în sine, grea, cronofagă și plină de responsabilitate. Dacă vrei s-o faci cum trebuie, ești obligat să fii la curent cu toate aparițiile literare semnificative din literatura română atunci cînd scrii despre o carte și despre un autor, ca să-i poți recepta și încadra corect în peisaj. 

Cum s-a schimbat premisa/ perspectiva față de lumea jurnalismului?

Premisa a rămas aceeași: jurnalismul e o meserie vocațională, spre care nu e bine să te îndrepți dacă nu ești pasionat și dacă nu ai calități precum anduranță, curaj, silă de compromisul grav. Perspectiva s-a schimbat însă destul de mult în timp. Prin anii ´90, în entuziasmul și febrilitatea de atunci, credeam cu toată tăria că jurnaliștii vor fi ce trebuie, „cîinii de pază ai democrației”, nu? Un prim semnal deziluzionant a venit însă chiar de la niște studenți care, angajați deja pe la primărie sau prefectură, se arătau mult prea concilianți față de compromisuri, prin urmare considerînd naive sfaturile mele să nu cedeze, să țină la rigoare și onestitate. Acum e și mai clar că lumea jurnalismului e una tare pestriță, în care mulți cedează în fața avantajelor personale, spre ghinionul acestei țări. Toată stima și gratitudinea pentru cei care-și riscă eroic – eroic, da! – liniștea și rezistă la zăhărel.

„Niciodată nu mă simt în largul meu în public”

Care este cea mai mare teamă a omului Mariana Codruț legată de propriile convingeri?

Literatura (arta în general) și natura vor rămîne pînă la moarte pilonii mei de susținere, indiferent de cîte faze de îndoială, de lehamite și oboseală mă pot încerca. În rest, tot mai multe deziluzii de pe urma convingerilor mele dintr-un moment „istoric” sau altul, în care îmi revărs cu naivitate buna-credință, bruma de optimism și chiar entuziasmul – cred total în trăinicia unui relații de prietenie și, brusc, fără un motiv puternic, se fragilizează sau destramă; cred în politicianul cutare, ba îl mai și votez, ca apoi omul să se vădească a fi doar un politruc nenorocit, pe agenda căruia nu-și găsește loc binele țării, ci numai calcule meschine și aranjamente personale dezonorante. Tot atîtea palme și scuipături în obrajii celor care și-au pus speranțele în el să lumineze, să curețe putregaiul care sufocă România de atîția ani.

Cum ați gestionat situația în care v-ați încurcat la un interviu?

Cînd am acceptat – foarte rar – să merg în vreun studio de radio sau TV, a fost numai la propunerea unor oameni în care aveam încredere și despre care știam sigur că mi-au citit cărțile. Așa nu aveam a mă teme de întrebări aiurea sau voit încuietoare. Nu am în minte vreo situație catastrofală, de aceea sper că nici n-a fost cu adevărat vreuna. Ah, ba da, a fost una, poate nu chiar catastrofală, dar pe aproape. De curînd, am cîștigat Premiul Spiegelungen pentru proză foarte scurtă pe 2020, la un concurs pentru scriitori din spațiile de limbă germană, română și ucraineană. Concursul a fost organizat de Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas din München, ca să marcheze 100 de ani de la nașterea și 50 de ani de la moartea marelui poet Paul Celan, cel legat de spațiile amintite înainte. Cum festivitatea de decernare a premiilor de la Cernăuți s-a anulat din cauza pandemiei, nemții au apelat la formula unor interviuri pe viu cu cele trei laureate. În ce mă privește, vai!, era pentru prima dată cînd îl întîlneam pe intervievatorul delegat de Institutul german, Eduard Schneider – un profesionist, firește –, și tot pentru prima cînd dată vedeam locul în care dumnealui a făcut filmările, un muzeu ieșean. Sub o lumină neprietenoasă, într-un spațiu foarte strîmt și de „muzeu”, nu m-am simțit nici o clipă relaxată. Îmi amintesc și acum, rușinată, că am dat cu cotul peste un ghiveci de flori pe care l-am pus neglijent la loc, sub privirile mustrătoare ale celui care mă intervieva. Hm, nu țin să revăd acel interviu! Însă mă grăbesc să adaug că niciodată nu mă simt în largul meu în public și că nu obișnuiesc să-mi revăd interviurile filmate; am mereu ceva de cîrtit împotriva felului ba prea crispat, ba prea degajat în care mă port, găsesc mereu post-factum răspunsuri mai deștepte și tot așa.

Cum vă apreciați propria operă?

Las altora grija asta.

Ce obstacole ați întîmpinat în activitatea dumneavoastră culturală?

Multe. Mai întîi, sărăcia cruntă a alor mei care, jefuiți de colectivizare, n-au vrut să riște, înscriindu-mă la un liceu teoretic, fiindcă rămîneai fără meserie, dacă nu erai admis la facultate, unde se intra foarte greu. M-au dat la un liceu tehnic, care mi-a mîncat cei mai buni cinci ani din viață. Spre bucuria părinților și a mea, am reușit totuși la Filologie fără nici o oră de meditație – de unde bani ? – și cu o concurență de speriat (20 de locuri și 13-14 candidați pe loc). Apoi, o navetă mizerabilă ca profă într-un sat, după terminarea facultății, navetă din cauza căreia m-am îmbolnăvit. Au urmat mai multe concursuri fără succes – la BCU, la revista „Cronica”, la muzee – pentru a-mi găsi un serviciu în Iași, pînă la urmă reușind, cu eforturi penibile, ca referent literar la teatru; cenzura de stat, care – la fel ca multor altor scriitori – mi-a hăcuit textele, volumele și mi-a eliminat din planurile Editurii Albatros primul roman, apărut abia după Revoluție; lipsa de libertate a călătoriei – prima mea ieșire peste hotare, pînă la Budapesta, a fost la vîrsta de aproape 40 de ani.

Cînd vi s-a întîmplat să obosiți din cauza tuturor responsabilităților pe care le aveați?

Au fost mai multe perioade și toate s-au terminat cu o boală. De pildă, cea mai dură și mai lungă perioadă s-a terminat cu un accident care m-a ținut la pat patru luni. Nici nu era de mirare: pentru a face față problemelor materiale de atunci, pe lîngă serviciul cu un salariu meschin, a trebuit să caut sau să accept tot felul de alte soluții ca să cîștig niște bani în plus: scriam la ziar, aveam rubrică la revista „Contrafort”, traduceam cărticele de popularizare sau redactam cărți pentru Polirom, aveam ore la Jurnalistică…

Care sînt luptele pe care le-ați dus dumneavoastră?

Cum ziceam: cu sărăcia, cu boala, cu cenzura, cu lipsa de libertate. Să mai amintesc oare de lipsa unor surse de informare (cărți, albume, filme), a bunurilor de utilitate imediată, a alimentelor, deci și a portocalelor? Iar după Revoluție, ca redactor la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” mai bine de un sfert de secol, cu stricătorii de limbă. O luptă ruinătoare de nervi și fără alt rezultat decît antipatia din partea celor pe care-i corectam.

Lumea de azi, „ străină mie și din ce în ce mai indezirabilă”

Poezia „Numai” („din colţul meu/ ca un uter care mă respinge/ numai moartea mi se pare/ demnă de polemică”) nuanțează o legătură unică între creație și moarte. Cum puteți descrie relația pe care o aveți cu mama dumneavoastră?

Legătura cu mama nu s-a rupt prin moartea ei. Dimpotrivă, a devenit mai intensă. Cînd trăia mergeam, prin forța împrejurărilor, rar s-o văd și să vorbesc cu ea. Acum zilnic e prezentă, într-un fel sau altul, în mintea mea.

Ce anume v-a determinat să scrieți primul volum de poezii („Măceșul din magazia de lemne”)?

Scriam încă din copilărie, grație mamei care, pătimaș îndrăgostită de poezii și de povești, m-a crescut cu ele. Așa că primul volum, publicat la vîrsta de 26 de ani, a venit firesc.

Dacă timpul v-ar permite, în ce perioadă v-ați întoarce?

În vremurile cînd poeții, în schimbul unei poezii, erau găzduiți de vreun prinț la castelul lui, musai cu un parc enorm în preajmă!

Dacă ați întîlni un străin, ce carte i-ați recomanda din literatura noastră?

I-aș recomanda poeziile lui Eminescu, pentru bogăția și frumusețea limbii române din ele.

Cum vedeți lumea de astăzi, în comparație cu cea de ieri?

La fel de străină mie și din ce în ce mai indezirabilă. Prefer singurătatea între cărți și în natură.

Ce înseamnă timpul pentru Mariana Codruț?         

Ceva relativ, vorba clasicilor, care nu-i mai interesează pe unii. Curge greu în perioadele de criză personală, cînd mi-e silă de toate, inclusiv de literatură. Curge prea repede cînd sînt prinsă de febrilitatea unei lecturi bune sau a scrisului. Și tot prea repede trec anotimpurile calde.

Scurtă biografie

Mariana Codruț a studiat Literele (secţia română-franceză) la Universitatea din Iaşi. În timpul studiilor, a fost corector extern al Editurii Junimea. După absolvire, a predat limba română într-un sat din judeţul Iaşi, apoi a lucrat ca secretar literar la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi. După Revoluţia din 1989, a fost, pentru scurt timp, redactor la revistele „Sud-Est” şi „Convorbiri literare”, iar din 1993 a fost redactor la Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”. A susținut şi un curs practic de „Text jurnalistic” la Specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării a aceleiaşi universităţi.

A fost prezentă în presa culturală şi cotidiană cu diverse comentarii politice, recenzii, cronici, interviuri, tablete. A publicat volumele: Măceşul din magazia de lemne (poezie), Junimea, 1982; Schiţă de autoportret (poezie), Junimea, 1986; Tabieturile nopţii de vară (poezie), Cartea românească, 1989; Existenţă acută (poezie), C.R., 1994; Casa cu storuri galbene (roman – Premiul Asociaţiei Scriitorilor), Polirom, 1997, cu varianta germană Das haus mit den gelben Gardinen, Polirom, 1998 (trad. Michael Astner); Blanc (poezie), Vinea, 2001; Ul Baboi şi alte povestiri, Polirom, 2004; Cartea roz a comunismului, Versus, Iaşi, 2004 (coautoare); Nudul Dianei (roman, 2007) – nominalizat la premiul Ziarului de Iaşi; Era lumină, era vînt (povestiri, Cartier, 2021). A tradus volumul La représentation du monde chez l’enfant, de J. Piaget (Editura Cartier, 2004). 

A publicat volumele de poezie Hiatus (Paralela 45, 2015) – nominalizat la premiile USR şi „Observator cultural”, Premiul „Cercului literar de la Sibiu”; Pulsul nu poate fi minimalist (Paralela 45, 2019), Premiul „Cartea de poezie a anului” acordat de ARCCA (Asociaţia Română a Creatorilor Culturali şi Artiştilor), Premiul „Piața Aurarilor” acordat de Filiala Sibiu a Uniunii Scriitorilor, nominalizat la premiile „Sofia Nădejde”, „Observator cultural”, „PEN club Romania”; Zonă complice (Cartier, 2021).

A obţinut Premiul Spiegelungen pentru proză scurtă pe anul 2020, la concursul „Microlite: dincolo de Celan”, organizat de Institut für deutsche Kultur und Geschichte Südosteuropas al Universităţii Ludwig-Maximilian din München.

E inclusă cu poezii în antologii româneşti şi străine.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România din anul 1990 şi membră PEN-Club din 2003.

Sursă cover foto: www.poeticstand.com