O deschidere onestă a dosarului profesional, un dialog despre tentații, momente-cheie și curajul de a rămîne drept într-o breaslă adesea încercată. Despre asta au fost cele 40 de minute alocate discuției online cu Marian Voicu, jurnalist, realizator de televiziune, producător și autor român binecunoscut. Mi-a fost dificil să aleg întrebarea cu care să sparg gheața pentru a ajunge la ulterioara fluiditate a discuției. Însă, m-am întrebat: „Despre ce se pricepe cel mai bine să vorbească, în general, un om, atunci cînd îl întîlnești pentru prima dată?” Mi-am răspuns singură: „Despre el”. Și nu m-am înșelat.
„E foarte greu să fii Albă ca Zăpada în presă… Onorabilitatea şi credibilitatea se cîştigă foarte greu şi se pierd foarte uşor”, după spusele dumneavoastră. După cei peste 25 de ani lucrați în televiziune şi radio, cum vă percepeți propriul „cazier” jurnalistic?
Eu unul sper să fie destul de curat. Au fost unele gesturi de care m-am temut ca nu cumva să fie înțelese greșit în presă. Sînt momente mai complicate, în care pare că lumea se scufundă și nu înțelegi de ce, acele puncte de cotitură cînd ai ocazia să întîlnești anumite personaje memorabile, așa cum l-am întîlnit eu pe Adrian Năstase, atunci cînd libertatea presei scădea văzînd cu ochii. Aveam colegi care se adaptaseră deja foarte bine contextului. Cred că este o breaslă în care încăpățînarea este o virtute, chiar dacă toată lumea în jurul tău te părăsește.
Ați declarat într-un interviu că „jurnalismul e o meserie în care, dacă nu eşti atent, te trezeşti consilier de imagine al unui om politic”. Ați mai spus că, cea mai tentantă ofertă pe care ați primit-o pînă atunci a fost cea de a deveni purtătorul de cuvînt al fostului prim-ministru Tăriceanu. Ce alte oferte, la vedere sau nu, ați mai primit?
Tot timpul există această tentație de a încerca să îți pui în aplicare ideile și într-o altă zonă sau manieră. Însă, din fericire, lucrurile au evoluat în direcția cea bună și am rămas doar jurnalist. Cred că alunecarea în zona de consiliere politică poate fi foarte periculoasă, deoarece vorbim de activitatea din spatele unui om politic, din umbră. Mi se pare că nu poți să gîndești la fel de curat în ambele poziții și sînt colegi pe care îi vedem în presă acum și pe care îi știm de 20-30 de ani, colegi pe care i-am cunoscut cu toții, ca fiind consilierii unor oameni politici care întîmplător sau nu, au ajuns la pușcărie, au fugit din țară sau au fost condamnați pentru corupție. Unii dintre ei au revenit, și, apropo de Albă ca Zăpada, acum sînt un astfel de personaj pe micile ecrane. Este de neînchipuit.
În fiecare duminică, la TVR1, într-o primă emisiune din audiovizualul românesc dedicată dreptului de a fi informat corect – Breaking fake news, putem să aflăm deosebirile între ştirile reale și cele fabricate.
Cît de interesați sînt românii de astfel de informații, respectiv de o astfel de emisiune?
Emisiunea a început în 2020, în pandemie. A fost singura atunci și este în continuare singura emisiune constantă, săptămînală, care se ocupă de dezinformare și de fake news. La început, în pandemie, a fost o perioadă atît de agitată, încît emisiunea venea cu informații dintr-o zonă pe care multă lume o asocia cu teorii ale conspirației. Între timp, lucruri care atunci păreau a fi bazaconii – de la lumea care este condusă de reptilieni, vaccinurile care au 5G și existența unei Oculte mondiale care vrea să ne omoare pentru că sîntem prea mulți pe planetă -, am aflat mai tîrziu că sînt foarte puternic ancorate în mentalul românesc. Acum doi ani, INSCOP a făcut un sondaj prin care a demonstrat că 65% dintre români au crezut că Oculta mondială este cea care a cauzat pandemia. Asta spune multe despre publicul căruia ne adresăm.
Acum, în recenta campanie electorală, am văzut cu toții ce efect letal pot avea campaniile de fake news. Probabil că, pînă acum, mulți au considerat că sînt doar minciuni de care te poți feri așa cum deschizi o umbrelă, cînd plouă. Așa că emisiunea este privită de unii cu setea de a obține informații noi, iar de alții cu o curiozitate de a asculta cele mai noi bazaconii.
Presa din România, pisica de pază a democrației
Ați moderat dezbaterile prezidenţiale şi parlamentare din 2004. Care sînt diferențele pe care le observați în ceea ce privește implicarea presei în politică?
Noi avem cei mai mulți patroni de presă care fie au trecut pe la pușcărie, fie sînt acum în instanță și este foarte probabil să ajungă la pușcărie. Există un reinventat club român de presă al acestor personaje vinovate de corupție. Sînt oameni care au folosit presa pe post de ciomag în afaceri electorale. Din păcate, legislația care este acum în vigoare privind transparența acționariatului instituțiilor media nu este pusă în aplicare pînă la capăt și de asta nu știm cine finanțează anumite instituții de presă și nici cum ajung banii acolo. În acest moment, apele nu s-au despărțit între aceste puteri în stat, însă este mare nevoie, deoarece oamenii migrează către un alt gen de presă, făcut de influenceri.
Ați declarat într-un interviu: „Dacă trăim mai bine sau mai rău, dacă vorbim o limbă română mai curată sau mai săracă, dacă ne pasă de noi şi de ceilalţi, toate acestea ţin în mare măsură şi de felul în care lucrează presa.” Cum credeți dumneavoastră că lucrează în acest moment presa din România?
Am o meserie care cere multă reponsabilitate. Îmi aduc aminte că cineva se mira de faptul că, dacă vrei să îți iei carnetul de șofer, trebuie să faci în mod obligatoriu un test psihologic, însă acest test nu există și dacă vrei să candidezi la un post de parlamentar. Cred că și pentru meseria de jurnalist nu ar strica această mică evaluare, pentru că, dincolo de felul în care ne exprimăm, sîntem responsabili pentru ideile pe care le vehiculăm.
Am prieteni care mi-au spus că nu mai vor să citească presa, alții care spun că nu vor mai merge la vot, însă lucrurile astea sînt ineficiente. Chiar dacă tu nu citești presa, altcineva va citi un alt tip de presă, fie ea alternativă sau nu. În România, încrederea publicului în presă a scăzut la 24% față de 40% în doar cinci ani și, astăzi, românii au mai multă încredere în influenceri și celebrități decît în jurnaliști.
Deci credeți în continuare că presa mai reprezintă a patra putere în stat, așa cum ați declarat la un moment dat?
Cîteodată, da. Cîteodată, constatăm că influencerii reprezintă a patra putere în stat și am putut observa asta în ultima campanie electorală. Spre exemplu, am văzut și domni din mediul interlop, care, din poziția de influenceri, au ajuns la un public pe care presa tradițională nu-l atinge niciodată.
„Publicul va trebui să capete îndemînarea și calitățile unui jurnalist”
„Nimeni nu crede un mincinos… nici măcar cînd spune adevărul!”, sînt cuvintele cu care povestea băiatului care a strigat „Lupul!” este încheiată de către Esop. Cum putem să ne dăm seama dacă o știre este reală, „curată”, mai ales dacă aceasta este furnizată de către o sursă „pătată”?
Am ajuns în punctul în care astăzi cerem publicului să fie la fel de sceptic ca noi, jurnaliștii. Să verifice informațiile și știrile, mai ales dacă sînt breaking news sau gogonate, pentru a vedea dacă sînt sau nu false. De altfel, sursa este foarte importantă. Asta și pentru că noi, ca popor, sîntem mai mult decît sceptici. Sîntem suspicioși veritabili. În momentul în care un jurnalist a ales compromisul sau minciuna în locul adevărului, acest lucru în breaslă nu se uită. Publicul va trebui să capete îndemînarea și calitățile unui jurnalist, indiferent că își ia știrile din presa tradițională sau de pe rețelele sociale.
Într-o eră a dezinformării, credibilitatea presei a scăzut. În ce măsură poate fi aceast fapt remediat?
Nu știu dacă sînt pesimit, însă nu cred că poate fi remediat. Există un trend pe care sociologii, antropologii și chiar și neurologii îl analizează: cam în ultimii 15-20 de ani, de cînd asistăm la explozia rețelelor sociale și, în același timp, transformarea acestora într-o cutie de amplificare formidabilă pentru fake news.
Totodată, asistăm la alți factori importanți: dezvoltările tehnologice incredibile, în care, inteligența artificială, pusă în slujba răului, poate produce mii de știri false; rafinarea instrumentelor de tip Cambridge Analytica, care construiesc profile psihometrice pentru fiecare cetățean căruia un actor statal sau non-statal îi livrează informații false în funcție de profilul său; automatizarea internetului, prin crearea softurilor care simulează comportamentul uman sau prezența uimitoare a boților care pot scrie gramatical mult mai corect decît mulți cetățeni. Așa că, în acest ritm, s-ar putea să constatăm că devenim din ce în ce mai captivi în acest tip de îmbrățișare a rețelelor sociale, în ghetourile digitale în care trăim, pentru că avem nevoie de dopamina furnizată de ele. Căutăm confirmarea propriilor prejudecăți, iar presa tradițională obiectivă nu ne oferă asta, ci televiziunile, care sînt populate de jurnaliști mercenari.
Așa că eu unul sînt sceptic și cred că acest trend, care există în toată lumea, în România va fi și mai dramatic.
Dacă ați face un clasament, comparativ cu situația actuală de la noi din țară, în ce stat reprezintă, acum, presa o sursă mai credibilă?
Există acest studiu al celor de la Institutul Reuters făcut anual, care este cel mai mare studiu asupra presei digitale din întreaga lume, reprezentativ pentru aproape jumătate din populația globului. Sînt excluse statele în care nu există o democrație funcțională, precum China sau Rusia. Prin acesta, se verifică și încrederea pe care o au oamenii în presă, dar și un anumit clasament pe țări. Noi, împreună cu vecinii noștri bulgari, stăm foarte prost, și nu doar în Europa. Explicațiile – ar fi interesant să le știm. De ce românii și-au pierdut încrederea în presă într-un asemenea ritm?
Cum ar putea fi cîștigată la nivel global lupta cu dezinformarea?
Asta este o întrebare de o sută de puncte sau de un milion de euro. Și noi ne întrebăm asta, atît la Breaking fake news, cît și la Veridica. Am colaborat anul acesta cu Ambasada Țărilor de Jos din România, deoarece au avut un grant pentru alfabetizarea media. Am mers prin liceele și universitățile din jumătate din țară, iar feedback-ul a fost extraordinar. Probabil că, încet-încet, în curriculum se va regăsi și un curs de educație media, așa cum există în alte state din Uniunea Europeană.
Pentru cei care nu se mai regăsesc în această categorie a tinerilor cred că va fi mult mai complicat, deoarece sînt captivi ai teoriilor conspirației sau ai presei alternative și este foarte greu să li se livreze adevărul despre fapte de necontestat.
Marea problemă este cum faci să combați dezinformarea și știrile false fără a afecta libertatea de exprimare? Doar în statele în care există această libertate apar și știrile false. În Coreea de Nord, spre exemplu, nu există presă liberă și, implicit, nimeni nu poate spune ce gîndește sau să producă știri false, pentru că nu i se permite. De asta avem campanii de dezinformare împotriva democrațiilor în democrații.
În pandemie, anumite site-uri din România, au fost suspendate, însă, au apărut a doua zi cu alte domenii, alte extensii.
S-ar putea să constatăm că nu avem foarte multe soluții la îndemînă, însă avem anumite instituții și legi care ar putea face mai mult – dar nu o fac din motive politice – , precum Legea Serviciilor Digitale, o lege care în România a intrat în vigoare în luna februarie. Spre exemplu, în urmă cu puțin timp, în Australia, a fost luată o măsură extremă, prin care accesul tinerilor sub 16 ani la toate rețelele sociale a fost interzis.
Jurnalist fără batistă la buzunarul sacoului
Aveți o pasiune pentru fotografie și, după spusele dumneavoastră, „colecționați oameni”. Totuși, ați adăugat că „în România, este greu să le faci o poză oamenilor. Te înjură, te întreabă cît le dai. În străinătate, pe unde am fost, oamenii îți spun «mulțumesc!»“. Credeți că ați fi avut mai mult succes în cariera profesională dacă nu ați fi fost român?
Cred că dacă nu eram român pierdeam ce e mai savuros în viața asta, mai ales că am avut șansa să prind și primele decenii de democrație. La începutul anilor ’90, oamenii erau un pic mai idealiști, inclusiv noi, jurnaliștii. Făceam presă cu un anumit scop, deoarece vedeam un fel de Românie mai bună la orizont. Încet-încet, aceste idealuri au dispărut. A intervenit și o doză de pragmatism, fanatism și excluziune reciprocă.
Dincolo, oamenii nu sînt indignați cînd le pui un aparat de fotografiat sau o cameră de filmat în față, însă aici, poți să ai reacții surprinzătoare. Am rămas și voi rămîne în țară probabil pentru că meseria de jurnalist este cea mai frumoasă din lume și, dacă ai șansa să te întîlnești cu meseria care îți place, e perfect. Dacă ai întrebări, ești sceptic, curios, critic, e meseria perfectă. Orice țară poate fi perfectă, dacă ai multe întrebări, dar trebuie să îți și pese. Într-o țară care nu este a ta, problemele ar putea deveni și ale tale, într-un an, doi, cinci, dar nu e același lucru. Poți împrumuta frămîntările și problemele altora, dar nu vor fi niciodată ca cele pe care le-ai lăsat acasă.
O maletă portocalie, o cămașă roz și cîteva cămăși bleu cu dungi – sînt singurele abateri de la stilul vestimentar cel mai des folosit în aparițiile d-voastră. Se spune despre negru că indică puterea, misterul și profesionalismul, iar albul – puritatea și inocența. Acestea sînt culorile care vă domină aparițiile. Ce calități și ce defecte profesionale are Marian Voicu?
Sînt mult prea sceptic și critic, deși acestea sînt calități obligatorii în fișa postului, uneori îmi sînt defecte. Încerc, cîteodată, să ascult și argumentele celorlalți și să fiu empatic, însă nu reușesc mereu. Nu poți fi total obiectiv, este imposibil. Însă, problema în presa românească este că există foarte multă opinie de genul aceleia care există pe Facebook și care are succes, iar mai apoi o regăsim în presa mainstream. Este din ce în ce mai puțină lume care vorbește despre fapte sau care folosește argumentul într-un editorial. Sînt dependent de munca asta de jurnalist și, legat de stilul meu vestimentar, în principiu, am rezistat eroic să nu pun și o batistă la buzunarul sacoului.
***
Fotografii din arhiva personală Marian Voicu
Niciun comentariu