Am stat de vorbă cu Maria Tănasă, cunoscută interpretă de muzică tradițională din zona Fălticenilor, într-o capelă, loc ce pare a fi perfect pentru o discuție despre autenticitate și credință. Am descoperit nu doar o artistă, ci și o femeie cu o poveste de viață fascinantă. Îndrăgostită de folclor, pasionată de educația tinerelor talente, a reușit să adune în jurul ei nu doar admiratori, ci și o mulțime de copii și tineri cărora le-a insuflat dragostea pentru muzica veche, curată, românească.

Ați menționat, la un moment dat, că ați dorit să deveniți medic. Ce v-a determinat să faceți tranziția de la medicină la muzică?

Mai bine spus, cine m-a determinat. Îmi plăcea să învăț și aveam în plan ca, după terminarea clasei a opta, să mă mut de la Dolhești la Fălticeni, să fac liceul și, ulterior, să devin doctor. Eram în clasa a opta cînd, întîmplător, Maricica Lupu, învățătoare la Suceava, a venit la mama pentru a-i da un costum național. M-a întrebat pentru ce mă pregătesc, iar cînd a auzit răspunsul meu nu i-a venit să creadă. Mi-a spus: „Nu se poate, eu te știu de cînd aveai cinci ani, tu reciți, cînți frumos, dansezi. Ce să cauți tu acolo? Nu ai ce căuta acolo. Mergi în Suceava și te faci învățătoare!”.

Mama era necăjită, nu avea cu ce să mă trimită la internat. Aici, te trezeai la patru dimineața, te urcai în tren cu o bucată de mîncare în traistă și veneai înapoi înghețată, făceai temele și te pregăteai pentru ziua următoare. Singurul lucru pe care îl plăteam era biletul de tren. Maricica tot spunea că nu este posibil și că trebuie să merg la ea: „Ea trebuie să fie învățătoare, să bucure alți copii”. Astfel, m-a convins să dau examen la Liceul Pedagogic. În ziua examenului, m-a trimis cu verișorul meu. M-am dus mai întîi la „Sfîntul Ioan” (Mănăstirea „Sfîntul Ioan cel Nou de la Suceava”), m-am închinat, am ieșit și m-am rătăcit. Tot întrebam cum să ajung la liceu, dar m-am încurcat și am început să plîng. Era aproape ora 9.00 și, dintr-o dată, a apărut vecina mea din copilărie, Anetuța, care dispăruse din viața mea din clasa a cincea. Era elevă la Liceul Pedagogic. Ne-am descălțat, am fugit cu sandalele în mână și am ajuns la liceu. Ușile erau închise, am bătut cu pumnii, mi-au deschis, mi-au luat buletinul, m-au așezat la locul meu și am dat examenul. Cînd au fost afișate rezultatele, am văzut traista mamei prin mulțimea venită de la țară și atunci mi-am dat seama că mama era acolo, dar nu o vedeam. Așa am ajuns învățătoare și, iată, așa s-a învîrtit roata vieții pentru mine.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră, la început, experiența de a cînta cu copiii?

Nu a însemnat decît un alt mod de a munci, dincolo de abecedar și de aritmetică. A fost o dăruire în plus, pentru că era o vreme cînd gestul unui solist de a lăsa în urma lui alți oameni să fie formați era apreciat. A fost bucuria de a împărtăși, de a-i învăța pe copii să caute, să înțeleagă, să evalueze frumosul din tradițiile noastre, să-i învăț să facă diferența dintre valoare și nonvaloare, între adevărat și kitsch. Să-i învăț să îmbrace un costum adevărat, să-i învăț să asculte, să aleagă, să cînte, să cunoască și să ducă și ei, la rîndul lor, mai departe în suflet comorile pe care ni le-au lăsat bunii și străbunii noștri.

Care au fost cele mai importante proiecte pe care le-ați implementat în ceea ce privește tinerele talente?

Au fost multe proiecte. Nu știu cît rămîn în urmă să vorbească despre mine. În primul rînd, de la o vreme, am vrut să trezesc inima copiilor la Hristos. De aceea, am pus în repertoriul Grupului „Balada” cîntările Sfintei Liturghii, multe pricesne, alte cîntări religioase frumoase și, mai ales, am încercat să-i chem duminica la Sfînta Liturghie, pentru ca sufletul lor să se împărtășească din această minunată taină, cea mai sfîntă și cea mai mare taină pe care o avem noi, creștinii, pe pămînt. Un alt gînd care am vrut să prindă viață și să trăiască în inimile lor a fost dragostea față de țară. Am făcut asta prin introducerea unui repertoriu de cîntece patriotice și apoi de cîntece tradiționale. De asemenea, mi-am dorit și am trudit, convingîndu-i pe ei și pe părinți, să nu se îmbrace cu kitsch-uri, astfel ca Grupul „Balada” să poată fi văzut oricînd cu costume autentice, croite, cusute acum 100 de ani, chiar și 150 de ani. Astfel, toate costumele copiilor sînt autentice.

Am încercat să le deschid ochii și dragostea pentru cel de lîngă ei, pentru părinți, buni și străbuni, pentru colegi, pentru vecini. Am încercat să-i învăț munca, să-i învăț că performanța vine doar prin muncă și că performanța individuală contează, fără a face comparație cu vecinul, fără a ajunge la invidie, la critică, la ură. Totodată, am încercat să le așez în suflet pace, dar nu știu cît am reușit, căci dacă m-aș lua pe mine la puricat nu am eu pacea și nu am eu aceste valori.

Cum a fost primit Grupul „Balada” de comunitatea din Fălticeni?  

Acum 50 de ani, eu intram învățător pe „ogorul” școlii din Dolhești. Acolo am avut cor pe două voci cu copiii, iar după un an am venit în Casa de copii din Fălticeni, unde am început un grup folcloric cu cei mici, de la trei, patru, cinci, șase ani, și cu fetele mari. A fost primit, să zic, cu bucurie. Erau pe atunci șoimii patriei, erau pionerii, erau activități frumoase și era multă muncă cu copiii. Toată lumea s-a bucurat că am apărut în Fălticeni cu copiii din casa de copii. Erau copii cu educație sub nivelul celor de la o școală normală, cu deficiențe de vorbire sau chiar fizice, trăiți, născuți prin maternități, părăsiți, crescuți într-un leagăn de copii. Veneau la casa de copii cu sufletul în mînă, cu lacrimi în ochi, cu pantalonii uzi mereu, cu nasul curgînd mereu, iar eu începeam dimineața prin a-i spăla la baie, suflecată, ștergîndu-i cu prosopul pe fiecare în parte. Stăteam șase ore cu ei; la orice mică bucurie îi pupam, îi îmbrățișam, căci aveau mare nevoie de dragoste.

Atunci eram o învățătoare tînără, în inima mea conta să aflu unde apare un loc, să dau examen și să reușesc să ajung într-o școală cu copii normali, cu care să-mi etalez și eu anumite calități pe care le știam și le credeam mai mult de la mine decît de la bunul Dumnezeu. Anii au trecut și, într-adevăr, am ajuns la școală, după șapte ani de casa de copii.

Începînd din ’79, a fost prima recunoaștere a Grupului „Balada”, în ideea că atunci am obținut prima diplomă la „Cîntarea României”. Dar grupul a fost dinainte, din ’76, la casa de copii. Între timp, eu am dat „Floarea din Grădină”, care era un concurs foarte important la vremea aceea, te confirma ca solist. În județul Suceava mai era Maria Macovei care avea acest trofeu. Ceilalți soliști erau profesioniști, încadrați cu carte de muncă la Ansamblul „Ciprian Porumbescu”, iar eu eram confirmată de această diplomă ca interpret valoros.

Numele grupului „Balada” mi l-a dat maestrul George Sîrbu, în ’86, la un concurs „Toamna Băcăuană”. Dumnealui era dirijor la Ansamblul din Bacău. Ne-a văzut, ne-a dat premiul întîi și mi-a spus că ne trebuie un nume. Chiar el ni l-a dat, ne-a spus „Balada”. Și „Balada” a rămas. A fost foarte bine primit.

Pe atunci, Televiziunea Română era alta. La „Tezaurul Folcloric” era Marioara Murărescu. La aceste concursuri erau Emilia Comișel și alți mari folcloriști. De aceea, județul Suceava, care are multe soliste bune, foarte bune la nivel național, nu se apropiau, nu îndrăzneau, pentru că erai în direct și era un juriu foarte sever. La vremea aceea toată lumea se uita la televizor, iar pentru a cînta la televizor, trebuia să fi trecut prin anumite concursuri, neapărat „Floarea din Grădină”. Îți făceai o listă cu melodiile pe care le ai în repertoriu, trimiteai la Comisia de Radio, care era formată din Emilia Comișel, Eugenia Florea, Mihai Miron. Mie mi-au aprobat opt.

„Urcatul pe scenă presupune o întărire a personalității”

Ați observat, de-a lungul anilor, schimbări în comportamentul sau atitudinile adolescenților? 

Categoric. În primul rînd, o sensibilizare, apoi o dezvoltare a personalității; prin cînt, personalitatea s-a dezvoltat. Urcatul pe scenă presupune o întărire a personalității, o concentrare pe om, pe relația cu publicul, pe atenția la feedback, presupune puterea de a simți, de a trăi, de a dărui, de a fi în legătură cu cei care se uită la tine. Dintotdeauna am fost nemulțumită că această latură a educației copiilor, prin artă și prin cînt, nu găsește apreciere la oamenii care astăzi împart plicuri. La zilele orașelor se dau premii pentru olimpicii la română, pentru olimpicii la matematică și la toate obiectele, dar niciodată nu s-a dat un plic copiilor care se duc la niște concursuri naționale sau chiar internaționale de folclor. Eu am spus-o întotdeauna că un copil care este îndopat cu matematică, care învață, tocește, studiază, caută, la un moment dat, se duce la un concurs, se așază într-o bancă, cu o foaie alba în față, se concentrează, începe să scoată din el, din ceea ce a înmagazinat și toarnă pe hîrtie. Se ridică după două ore, lasă foaia și a plecat.

Un copil care se duce la un concurs național sau interjudețean de folclor, nu se duce oricum. Se îmbracă într-un costum național valoros. Se duce în suflet cu ceea ce a adunat, iar acolo nu se așează pe un scaun și scrie, ci copilul acela urcă pe scenă, iar ochii lui sînt în sufletele spectatorilor. Copilul acela se concentrează, nu are voie să stea oricum, stă într-o anumită poziție, care să-i permită să scoată un sunet de calitate. Stă într-o relație cu microfonul, stă într-o relație cu orchestra din spate, atent în atîtea direcții. Copilul acela trebuie să redea un cîntec sau o baladă, nu cum vrea, fiindcă are o datorie extraordinară, pentru că în sală sunt oameni care au plătit un bilet ca să vadă artă, iar arta este artă dacă emoționează. Copilul acela trebuie să trăiască, să devină un artist care să transmită ceea ce are de transmis la cote înalte, să-l facă și pe cel din juriu să se emoționeze. Totuși, copiii aceștia nu au primit niciodată un plic de undeva.

De ce credeți că aproape toți părinții vor să-și facă copiii vedete de muzică populară?

Toată lumea vrea vedete, pentru că educația începe mai demult, de la părinți. Acum toată lumea vede anumite vedete, decoltate, cu puțină știință de carte, cu niște impulsuri de a urca pe scenă, de a se afișa, cu metode de a-și cultiva numele, de a se face cunoscut, cu mai mult sau mai puțin talent. Mass-media aduce în față niște modele care nu mai sînt adevărate. Nenorocirea este că nu-i învață nimeni să distingă, nu mai funcționează discernământul. Pentru mine, ca om bătrîn, este greu să discern, dar pentru copilași?

„Era un om profund, un om de calitate, un om rar”

Într-un articol, ați menționat că ați cunoscut-o pe Marioara Murărescu dincolo de scenă. Ce relație ați avut cu dînsa?

Doamna Murărescu a apreciat învățătorul din mine, pentru că ea vedea ceea ce simțeam eu. A avut un respect profund pentru cadrele didactice care nu au rămas doar pe o cale a lor, așa cum eu nu am rămas pe drumul deschis prin „Floarea din Grădină”, să mă ocup de devenirea mea personală. Eram prea mulți care urmam același drum, eu am preferat să merg pe o altă cale, cu copiii. Ea a apreciat acest lucru.

Ea trăia în mijlocul multor artiști, era un om profund, un om de calitate, un om rar. Era fiică de preot, îi plăcea cu adevărat cîntul. În ultimii ani de studenție, a avut un accident din cauza căruia nu a putut fi cîntăreață la operă, iar apoi a ales folclorul, slujind acest gen prin radio și televiziune. M-am bucurat că, de exemplu, după Revoluție, cînd eu nu eram decît un artist mic, ea mă chema de trei ori și mă duceam a patra oară, pentru că nu puteam să las clasa. Dar erau oameni care s-au mutat din orașele lor în București doar ca să fie mai aproape de televiziune. Erau artiști mari care o cunoșteau.

În acel moment (al Revoluției, n.r.) ea m-a sunat pe mine și m-a rugat să-l trimit pe soțul meu să-i salveze copilul, pentru că toți cei din televiziune erau amenințați că le vor omorî copiii, așa cum se întîmplase cu cei care apărau televiziunea. Soțul meu s-a dus atunci să aducă copilul. A stat la mine cîteva luni. Deci, asta înseamnă apreciere și încredere, pentru că mi-ai întrebat despre legăturile de dincolo de scenă. Acelea au fost cele mai frumoase.

Venea la Fălticeni și eu eram o învățătoare cu un apartament mic, eram calică. Ea a venit cu copilul mic la mine și mi-a spus: „Am un fazan adus acasă, în balcon. Crezi că de asta am eu nevoie? Eu am venit la tine pentru căldura unei familii frumoase.” Pînă acum nici nu m-am gîndit, dar, dacă ar fi să pun în balanță relația mea cu Mărioara, cea mai importantă este relația de după scenă.

În același articol, povestind despre Marioară Murărescu, ați menționat că, vă citez, „parcă uneori mă invidia”. De ce credeți că vă invidia doamna Mărioara Murărescu?

Da, este adevărat, mi-a spus: „Te invidiez că ai acest grup și ai aceste colege”. Îmi amintesc că a venit la mine, aveam un apartament într-o zonă de la Calul Mort (zonă din orașul Fălticeni, n.r.) și nu aveam unde să o primesc. Atunci am apelat la fete și am organizat cu o bună prietenă de-a mea, care avea vilă în Fălticeni, să o primească la ea. Când ieșeam de la școală, mergeam toate acolo, mîncam, vorbeam, povesteam, iar ea a simțit și mi-a spus că mă invidiază pentru oamenii pe care îi aveam în jurul meu, pentru sinceritatea colegelor mele. Chiar aveam oameni deosebiți alături de mine.

Ce v-a determinat să faceți trecerea de la cîntatul folcloric la cîntatul pentru Dumnezeu?

Într-un cuvînt, iluminarea. Atunci cînd am avut acces și am ascultat cîntarea de la strană, pe vremea lui Ceaușescu, mi-a intrat în suflet. A fost, clar, voia lui Dumnezeu. Ulterior, am realizat că acest cînt pentru Dumnezeu cîntărește mai mult decît cîntarea folclorică. Dar, oricum, după Dumnezeu, este poporul. Cîntările pentru Dumnezeu sunt dumnezeiești, îngerești, iar cele ale poporului sînt frumoase, dar, în general, s-au alterat din cauza consumerismului.