Marcian David: „Vioara este un instrument răsfățat de compozitori”

Și-a dedicat întreaga viață unuia dintre cele mai frumoase instrumente muzicale – vioara, fapt datorat pasiunii arzătoare și dorinței de a face frumosul auzit. Marcian David este violonist și are în spatele său o impresionantă carieră dirijorală. A fost devotat întru totul instituției în care a „crescut” și a activat timp de 42 de ani – Filarmonica „Moldova” din Iași, care i-a fost a doua casă. Tot aici a fost concertmaistru, iar pentru o perioadă a fost și profesor emerit al Catedrei de vioară, muzică de cameră și orchestră a Facultății de interpretare de la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași. O carieră dedicată muzicii, despre care ne-a vorbit și în acest interviu.

Drumul spre a deveni dirijor este lung și, adesea, foarte dificil. Ce v-a determinat să continuați pe această cale?

E o întrebare puțin dificilă pentru că eu mă consider, în continuare, violonist. Aceasta a fost profesia pentru care am studiat, m-am pregătit foarte mulți ani și cea mai mare parte a activității mele s-a desfășurat ca violinist, în diferite ipostaze. Ideea cu dirijatul mi-a venit spre sfîrșitul anilor ´80, cînd, probabil, ajunsesem și la o împlinire, o maturitate profesională, artistică și, văzînd ce se poartă în jurul meu, m-am gîndit că ar merita să încerc, mai ales că aveam niște atuuri destul de importante în raport cu cei care studiau în mod special dirijatul la Conservatorul de Muzică și experiență acumulată în orchestră.

Din poziția de concertmaistru, aveam zi de zi în fața mea cîte un dirijor pe care vrînd – nevrînd trebuia să-l văd, să-l înțeleg, să colaborez cu el, să discut cu el foarte multe probleme muzicale și de la mulți am avut de învățat în direcția aceasta. Bineînțeles că pentru a demara trebuie, totodată, și niște pregătiri cu un specialist pentru că nu este suficient să ai idei în cap, să știi să explici, să știi să ceri sau cum să ceri. Un aspect foarte important în această profesie de dirijor este și manualitatea. Trebuie să știi ce să faci cu mîinile, pentru ca cei din fața ta să te înțeleagă. Trebuie să te faci înțeles. Iar lucrul cel mai important, pe care mi l-a confirmat un foarte bun dirijor, Cristian Mandeal, într-una dintre ședințele de lucru pe care am avut onoarea și plăcerea să le fac cu domnia sa, mi-a spus: ,,Domnule Marcian, ai mare grijă. Orice gest pe care îl faci în fața unei orchestre, muzicienii îl interpretează, îl înțeleg într-un anumit fel”. Deci, este foarte important ca ceea ce vrei să exprimi prin gest să fie în deplină concordanță cu ideile muzicale pe care vrei să le exprimi. Cam așa am făcut această tranziție. Însă, bineînțeles, nu am abandonat vioara. Am continuat să cînt la vioară, pentru că am avut suficiente motivații în acest sens și ar fi fost mare păcat să renunț după o muncă de-o viață.

Ce contează pentru dumneavoastră cel mai mult, talentul sau exercițiul?

Talentul este o trăsătură sau o aptitudine cu care un individ se naște. Talentele se pot manifesta în diferite discipline, activități culturale sau în domeniul științific. De exemplu, sînt oameni care au talent sau predispoziție spre chimie, alții au spre matematică, alții spre literatură, pictură, arte plasice, arte vizuale, alții au spre arta sunetelor. Deci, pentru a deveni muzician și, în special, un practician profesionist este absolut necesar să fii înzestrat cu acest dar natural, acest har care diferă de la persoană la persoană. El nu se poate măsura nici în metri, nici în kilograme. După părerea mea, dacă această trăsătură, aceste aptitudini sînt necesare pentru a îmbrățișa un anumit domeniu, în muzică sînt primordiale angajamentul și munca pe care ești dispus să le depui. Talentul, fără muncă, este zero. Mai degrabă unul fără talent care muncește poate să realizeze mai mult decît unul care are talent și nu muncește. Deci, munca este cea care constituie factorul decisiv în devenirea unui profesionist. Dar, fără talent nu se poate.

Cît de mult se potrivesc pasiunile din copilărie cu cele de acum?

În copilărie, datorită faptului că experiența de viață și maturitatea în gîndire nu sînt extrem de evoluate, modul de manifestare este spontan, imitativ sau, cel puțin, există influența mediului înconjurător. Este adevărat că sînt și excepții. Sînt și copiii foarte dotați, copii care au puterea de asimilare și sinteză fenomenală și de la asemenea exemplare ne putem aștepta la surprize dintre cele mai plăcute și mai interesante în ceea ce privește dorința de a realiza ceva, de a face ceva. La vîrste mult mai avansate, în special la vîrsta la care am reușit să ajung, experiența de viață face ca toate lucrurile acestea să fie filtrate, să fie mult mai adînc judecate și gîndite, face să mă opresc la aspecte care îmi deschid perspective, aspecte care îmi oferă satisacție și împliniri, aspecte benefice pentru cei din societate, pentru cei din jurul nostru.

,,Concurența a devenit teribilă și în acest domeniu”

Arta cere sacrificii. Dumneavoastră ce sacrificii ați făcut ca să ajungeți un om al artei?

În acest domeniu, într-adevăr, se poate vorbi despre anumite sacrificii. Poți să faci lucruri frumoase fără să ai o pregătire prealabilă foarte constantă și sub supravegherea permanentă a unui mentor. În domeniul artei, în special al artei instrumentale, lucrurile stau puțin diferit. Pentru a putea să realizezi lucruri deosebite, să te bucuri de o carieră care să-ți aducă mulțumire, să ajungi să-i bucuri pe cei din jurul tău, să creezi momente deosebite cu ceea ce produci, primii pași trebuiesc începuți la o vîrstă fragedă. Sînt copiii care încep de la 4-5 anișori să se joace mai mult sau mai puțin serios cu un instrument, dar, prin această joacă, ei capătă anumite deprinderi care constituie baza a ceea ce vor deveni mai tîrziu. Și, după o perioadă relativ scurtă de joacă, lucrurile trebuie să se îndrepte spre un făgaș serios. Lucrurile trebuie clădite cărămidă cu cărămidă, sistematizate și asta presupune un volum de muncă destul de mare. Să nu vi se pară surprinzător că un copil de 6-7 ani ar trebui să stea cu un instrument în mînă în jur de trei-patru ore zilnic. Dar, pe lîngă asta, el trebuie să mai meargă și la școală, are teme de făcut, are de învățat și trebuie să se achite și acolo bine, pentru că școala îl ajută să-și dezvolte intelectul, judecata. Alți copii au doar grija școlii, au timp să meargă la un cinematograf, să se joace, au timp să facă și alte lucruri, mai nou, să butoneze o tabletă, alții se uită la televizor. Acestea sînt lucrurile la care un copil dedicat acestei profesii renunță. El are din acest punct de vedere o copilărie mai puțin ,,copilărie”. Și, cu cît avansează el în vîrstă, cu cît crește și cu cît progresează în domeniu, cu atît timpul pe care trebuie să-l dedice se augumentează. Deci, pe la 15 -16 ani el poate să ajungă la un minimum de patru-cinci, chiar șase ore de studiu la un instrument.

Mai este un lucru care s-a instaurat de vreo 20 – 30 de ani – concurența. Concurența a devenit teribilă, iar dacă în acest domeniu la 11-12 ani nu ai „steluțe pe umăr”, asta însemnînd să fii laureat al unui concurs, care să-ți deschidă alte porți, alte perspective, șansele de a mînca o pîine albă cu această profesie scad. E puțin dur, dar cred eu mulțumirile și satisfacțiile sînt greu de comparat cu mulțumirile și satisfacțiile din alte profesii.

Tentația de a pleca peste hotare, în zilele noatre, este mare. Pe d-voastră ce v-a ținut toți acești ani în România?

Tentația de a pleca peste hotare o are toată lumea din domeniu, pentru că muzicienii, și mai ales cei care performează, trebuie să circule, prin natura meseriei. Eu sînt un artist care am circulat. Și n-am circulat puțin. Dar n-am avut această tentație de a mă stabili în altă parte. Am avut o poziție profesională foarte bună și satisfăcătoare în țară, la Iași. Am fost, în 1976, concertmaistru al Filarmonicii „Moldova” din Iași, o instituție de top în România, o instituție prestigioasă, unde am trăit momente foarte frumoase, foarte interesante și, probabil, acesta a fost un lucru foarte important, care mi-a oferit ceea ce un artist își dorește să aibă. Mi-a oferit suficiente lucruri și motivații ca să nu o părăsesc.

Se știe că vioara este unul dintre cele mai frumoase și melodioase instrumente muzicale. În care dintre sonatele pentru vioară regăsiți cel mai bine frumusețe și melodicitate?

Într-adevăr, vioara este un instrument cu posibilități de expresie deosebite. Sînt lucrări scrise acum aproape 300 de ani care se bucură și astăzi de un succes deosebit, pe toate scenele lumii. Johann Sebastian Bach a creat capodopere, printre care faimoasele sonate pentru vioară. Händel (n.r. – Georg Friedrich Händel), violoniștii italieni din secolul al XVII – lea, Vivaldi, Veracini (n.r. – Francesco Maria Veracini), Pietro Locatelli, Geminiani (n.r. – Francesco Geminiani), toți au lăsat un „sac” de muzică care și astăzi se cîntă. Unii au pasiune pentru muzica lui Vivaldi, în special persoanele mai tinere.

În Perioada clasicismului muzical, Mozart a lăsat lucrări monumentale, în romantism, Beethoven, Schubert (n.r. – Franz Schubert), Ceaikovski (n.r. – Piotr Ilici Ceaikovski).

Și în muzica românească sînt lucrări dedicate viorii de o calitate excepțională. Mă refer la George Enescu, care are sonatele pentru vioară și pian, de exemplu Sonata no. 3, cu caracter popular, românesc, care este absolut genială. Am cîntat-o primăvara, într-un recital în Germania, cu un pianist german și a avut un succes extraordinar, la oameni care nu sînt muzicieni și care au fost copleșiți, impresionați de acest limbaj al lui Enescu, de fantezia și de coloristica care se găsește în această sonată. Vioara este un instrument răsfățat de compozitori.

În calitate de amatoare a muzicii clasice, compoziția „Furtuna” de Antonio Vivaldi îmi pare complexă, dar și tensionată. Cum vedeți această compoziție ca dirijor și violonist?

Lucrarea „Furtuna”, de Vivaldi, face parte dintr-un ciclu intitulat „Anotimpurile”. Sînt patru concerte, fiecare reprezentînd cîte un anotimp. Este o lucrare programatică, o lucrare absolut genială. Poate sta alături de orice tablou al lui Rafael Sanzio, Michelangelo, Leonardo da Vinci, nu este cu nimic mai prejos. Această compoziție nu va îmbătrîni niciodată, pentru că este o realizare care întrunește ceea ce un om își dorește să audă.

Cum vă raportați la alte genuri de muzică?

Mie îmi place toată muzica bună, din toate genurile. Îmi place și muzica folclorică, muzica populară, dacă este de calitate. Apreciez muzica lejeră care este de calitate, muzica de operă care este fabuloasă. Tot ce se încadrează în limitele bunului simț estetic merită apreciat.

,,Muzica este un limbaj universal și ea se exprimă deopotrivă și în mod egal în toate națiunile”

Muzica este văzută diferit peste tot. Din punctul dumneavoastră de vedere care sînt diferențele între publicul românesc și cel din afară?

Nu pot să spun că sînt diferențe importante sau foarte distincte între publicul adevărat, din România, și publicul din afară. Muzica este un limbaj universal și ea se exprimă deopotrivă și în mod egal în toate națiunile. De aceea, percepția ar trebui să fie, în principiu, la fel. Doar că există zone în lume unde acestui domeniu i s-a acordat mai multă atenție și promovarea actului muzical s-a făcut în condiții, poate, ceva mai potrivite decît în România.

În România există instituții care au un nivel onorabil, însă e una cînd mergi și asculți Filarmonica din Berlin, Orchestra Regală din Amsterdam sau Filarmonica din New York; parcă găsești imediat ceva ce face diferența și asta e o chestiune care vine dintr-un nivel de civilizație, poate, mai ridicat, de anumite exigențe ceva mai înalte. Plus că, cel puțin la ansamblurile la care am făcut referire, vezi o anumită atitudine care este foarte impresionantă și foarte decisivă în transmiterea mesajului muzical către ascultător. La noi, artiștii sînt mai puțin implicați, unii poate mai blazați, unii, poate, mai puțin interesați de ce se întîmplă, acolo, pe scenă și asta se trasmite și la cei care ascultă. În cazul acesta, cei care ascultă sînt dezavantajați, sînt frustrați din cauză că artiștii din fața lor nu-și fac treaba corect. În România sînt momente în care lumea se poate bucura de asemenea lucruri și, de ceva ani buni, la București se organizează un festival în memoria și cinstea lui George Enescu, care, după părerea mea, este unul dintre evenimentele majore de pe mapamond. La acest festival se adună forțe artistice din toată lumea, cu un nivel excepțional.

Toți avem modele. Dumneavoastră pe cine aveți drept model?

În ceea ce am profesat eu, în general, modelele mele au fost din rîndul interpreților. Și nu numai violoniști, instrumentiști de toate felurile, chiar și cîntăreți. Și printre dirijori sînt personalități care m-au fascinat, am reflectat cum fac această artă. Exemple pot fi numeroase: de la compatriotul nostru, George Enescu, Sergiu Celibidache, pînă la David Fiodorovici Oistrah, Paul Richter, Mstislav Rostropovich.

Ce caracteristici ați atribui viorii și de ce?

Vioara, desigur, este un obiect. Dar, în mîna unui instrumentist foarte bun, vioara devine un organism viu. Cînd ai în față un violonist care te impresionează, de foarte multe ori ai senzația că se manifestă și vioara, trăiește în același timp cu interpretul. Un violonist fără vioară nu se poate exprima și nici vioara fără violonist nu poate reda sunete. Este o simbioză care poate duce la ideea că vioara poate să devină, imaginar, un organism viu. Important este să știi să o vrăjești, să emită asemenea sonorități, încît să te ducă cu gîndul că trăiește.

Sursă foto copertă: http://biblionesti.blogspot.com