MĂLINA ANIȚOAEI: „EU ÎNSĂMI SÎNT UN FRAGMENT DE LITERATURĂ”

Născută la Iași, Mălina Anițoaei este scriitoare și jurnalistă în Rădăuți. Activează în presă din 1993 și a colaborat cu numeroase reviste literare și culturale, precum „Convorbiri literare”, „Bucovina literară”, „Casa Artiștilor”, „Clopotul Bucovinei”, „Septentrion” etc. A publicat volumele Șerpii surîd și mușcă (Rădăuți, Editura RO Basarabia Bucovina Press, 1996) Cînd tata avea tată (Horodnic, Editura „Ion Prelipcean”, 2018), Ninsoare peste vară (Rădăuți, Editura Septentrion, 2021).

V-ați născut și ați copilărit în Iași, în satul Pietrărie. Cum a fost copilăria dumneavoastră?

Am locuit în satul Pietrărie pînă la vîrsta de 9 ani, apoi am început cursurile gimnaziale la Colegiul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. De fapt, mi-am petrecut copilăria în centrul Iașilor, în vertebre mi-a pătruns arta veritabilă, ca să spun așa. Mă întorceam în Pietrărie doar în vacanțe. Atunci rătăceam pe Dealul Repedea, stăteam zile la rînd în pădurea Schitului Tărîța, azi Mănăstirea Piatra Sfîntă. Bunica dinspre mama îmi spusese că pe acolo ar fi rătăcit Mihai Eminescu, privind steaua care l-a inspirat să-și scrie capodopera. Era acolo un lac, rupt parcă direct din cer, cu nuferi și vegetație luxuriantă. Mă simțeam ca și cum aș fi fost o crăiasă a pădurilor. Amprentele lui Eminescu erau pe însemnele mormintelor, pe scoarța copacilor, pe zăvorul conacului vechi, deținut, cîndva, de o familie înstărită. Trăiam stări care nu se pot întoarce niciodată în viața omului, stările de vis ale inocenței, cînd nimic nu este compromis, cînd totul are grandoare. Invit orice om să viziteze Dealul Repedea, pădurea Bîrnova. Acolo există un secret pe care îl duci cu tine pînă la moarte.

Cum vă amintiți viața de familie din acea perioadă?

Am fost o familie fericită pînă în ziua în care am pierdut viile pe care le moștenisem de la bunicii dinspre tată și care reprezentau foarte mult pentru noi, fiind bijuteriile noastre rare. Erau anii în care se finaliza procesul de colectivizare. Pentru tata a fost ruptura mult prea brutală, el nu a acceptat niciodată cedarea. Despre această lume fantastică a satului am scris în cartea Cînd tata avea tată.

De cine ați fost mai apropiată?

E o întrebare grea pentru mine. Asta îmi amintește de cartea Sophie’s Choice, de William Styron, răspunsul presupune, într-un fel, o alegere. Am fost apropiată de fiecare, dar întotdeauna altfel – de mama, cu tandrețe, de tata, cu bucurie nemărginită, de fratele meu mă leagă bucăți de vis. Bunicii aveau valori puternice, deși erau oameni fără multă școală. Bunicii mei rămîn reperele mele.
 
Ce model ați avut din satul copilăriei?

Erau foarte multe figuri captivante în Pietrăria anilor `70-`80. În primul rînd, învățătorul din sat, Azoiței, școlit în Sibiu, fusese îndrumat în tinerețe de Lucian Blaga și avea o cultură extraordinară. Locuia într-o cameră căptușită cu cărți și reviste, te primea cu dulceață de cireșe amare și citea ceasuri la rînd din Coșbuc. Parcă după imaginea învățătorului nu ar mai încăpea nimic, deși, dacă ar fi să iau fiecare personaj în parte, verdictul ar fi că nu-i poți așeza la un loc decît desfăcîndu-le viața fir cu fir.

Ați fost elevă a Școlii de Artă „Octav Băncilă” din Iași, la secția de arte plastice. Ce amintiri deosebite aveți din acea perioadă?

Aceasta a fost cea mai febrilă perioadă din viața mea. A fost un privilegiu pentru mine să am profesori care, la rîndul lor, fuseseră educați de titani formați în perioada interbelică. Îmi amintesc de Paul Ghiligor, Jeno Bartoș, Ioan Săvuc, Ioan Grămadă, Georgeta Scutaru, Mircea Ispir, Alexandrina Dumitriu, Ion Buzdugan. Poate că în noi a fost infuzată alchimia anilor interbelici. Vorbim de maniere, de bun-simț, de integritate morală. Colegiul avea o bibliotecă bogată, bibliotecara era din familia profesorului Corneliu George Solovăstru, solist al Operei Naționale din Iași, și adesea aveam convingerea că este mult mai importantă decît întregul corp profesoral. Atunci am înțeles că bibliotecarul poate modela destine. Imobilul în care erau dormitoarele noastre avea o patină specială, o vrajă pe care o mai păstrează azi foarte puțin doar Corpul Vechi al instituției. Stăteam în Sala „Niobe”, sub hipnoza grupului Laocoon, acel preot troian pedepsit de zei.

„Să mă salvez a însemnat să scriu”

Care a fost motivul pentru care nu ați continuat pe acest drum al artelor vizuale?

În fond, nu m-am îndepărtat de artele vizuale, dar m-am identificat mai bine cu literatura. Nu am premeditat nimic. Un rol major în alegerea pe care am făcut-o l-a avut și profesoara mea, doamna Georgeta Scutaru. Un rol decisiv l-au avut întîmplările deloc fericite din viața mea, care m-au adus pe marginea prăpastiei. Să mă salvez a însemnat să scriu.            

Cum ați ajuns la Rădăuți?

Am ajuns la Rădăuți prin căsătorie. Primul an a fost catastrofal, adaptarea nu a fost ușoară. Iernile durau aici aproape șase luni, cel puțin așa mi se părea. Însă iernile acelea erau extraordinare. Troienele aveau o frumusețe ireală, orașul mărturisea prin arhitectura veche, era imposibil să nu vrei să faci parte din poveste. Rădăuțiul strălucea. Avea puțin din Viena, puțin din Cernăuți, încă se auzeau trăsurile pe străzile pietruite.

Iașiul este un loc dinamic, însă la Rădăuți lucrurile sînt mai așezate. Cum v-ați adaptat noului mediu?

Încetul cu încetul am devenit mai bucovineancă decît m-aș fi așteptat. În 1992 am devenit corespondentă a cotidianului „Crai nou” din Suceava. Tot atunci m-am angajat la Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera” din Suceava. Scriam cîndva amuzant: „noaptea mă culcam bibliotecar și dimineața mă trezeam gazetar”. Întîlnirea mea cu profesorul Emil Satco, autorul Enciclopediei Bucovinei, a fost providențială. Era director adjunct la Biblioteca Bucovinei, am lucrat sub îndrumarea directă a domniei sale și am învățat în cinci ani ceea ce nu aș fi putut învăța nicăieri în lume. Așa am făcut naveta între cele două orașe cîțiva ani ani, pînă cînd, în 1998, am devenit angajata Bibliotecii Municipale „Tudor Flondor” din Rădăuți.

Revenind la comparația cu Iașiul, Rădăuți este un oraș cu o poveste interesantă și cu oameni la fel de interesanți, însă care nu sînt cunoscuți publicului. De ce considerați că se poate trăi o viață interesantă și în Rădăuți?

Dacă te racordezi la adevăratele valori ale Rădăuților, dacă îi descoperi, redescoperi pe Emanuil Grigorovitza, pe frații Hurmuzachi, pe Ernst Rudolf Neubauer, dacă intri în destinul familiei istorice Nandriș, viața ți se schimbă radical. Știi că aceștia nu au trăit în zadar și simți nevoia să o spui altora, să afle lumea întreagă. Am dat doar câteva exemple. Despre Rădăuți se pot scrie sute de povești uluitoare. Eu am redat câteva portrete în Ninsoare peste vară. Povești despre Rădăuți. Aici este și sediul central al Societății pentru Cultura și Literatura Română în Bucovina (SCLRB), ce-și are rădăcinile în „Reuninea pentru Leptură”, înființată tocmai la 1 mai 1862, la Cernăuți.  Această Societate rămîne firul de argint de care se prinde istoria așezării. Președintele SCLRB este universitarul ieșean Liviu-George Maha. Eu sînt secretarul general al acestei societăți, despre care am putea vorbi ore la rînd. Scopul meu, de fapt, este să transmit aceste valori generației tinere. SCLRB își dorește acest lucru. Consiliul director are în componență oameni valoroși.

De unde a venit interesul pentru literatură și preocuparea pentru scris?

Eu însămi sînt un fragment de literatură și nu știu dacă e vorba de literatură de calitate, dar nu mă văd decît scriind. Nu asta e miza. Nu cred că are importanță faptul că am debutat în „Opinia studențească” din Iași, în 1980, cu poezie, sau că am publicat în numeroase reviste de specialitate. Eu scriu ca și cum aș picta, în tușe, mai grave, mai subtile, uneori prea tragice. Scriu ca și cum aș sculpta, rostul nu e să modelez capodopere, sensul e să-mi recapăt via pierdută, să regăsesc surîsul fratelui meu mort timpuriu, să fiu sosia învățătorului meu din sat, un aristocrat romantic. Să devin mai bună și să le insuflu și altora bunătatea.

Ce înseamnă, în viziunea dumneavoastră, să fii scriitor în România?

Să fii scriitor în România înseamnă să ai public, oamenii să dorească neîndoielnic să cumpere cărțile tale, să se regăsească în ceea ce scrii, să cazi și să te ridici odată cu cititorul. Să fii sincer. Publicul simte minciuna și te aruncă.

Ce vă inspiră și vă motivează, totodată, să scrieți?

 Mă inspiră stările create de cei din jur, situațiile excepționale, misticismul. O să rîdeți. În felul meu sînt mistică, deși trăiesc în vacarmul lumii. Îmi place să decojesc un sens de alt sens mereu ascuns, întotdeauna profund, poate că dureros. Ușor poate veni eliberarea.

Proza scurtă și poeziile vă descriu cariera literară. Care ar fi motivația din spatele lipsei interesului pentru a scrie romane?

Pentru a scrie roman îți trebuie o anumită structură fizică, un anumit temperament. Romanele sînt scrise de oameni cu răbdare. Mie îmi va ieși, până la urmă, cel mult, un lung poem în proză.

Atunci cînd vă propuneți să scrieți o carte, avînd în vedere publicarea sa, care sînt așteptările dumneavoastră de la cititori?

Eu aștept reacția cititorului, fie de revoltă, fie de bucurie sau de regăsire. Reacțiile vin întotdeauna. Oamenii sînt răscoliți și asta e în regulă. Totuși, ar fi recomandat să ajung la o editură centrală, faptul că am publicat la edituri marginale este un mare dezavantaj pentru mine. Cei care ar putea face ceva pentru tine nu citesc întotdeauna ce scrii, se întreabă la ce editură ai publicat. Ceea ce ne salvează pe noi, provincialii, să spun așa, este mediul online. S-a dovedit uneori că scorțoșii elitiști nu au public. Pe de altă parte, în mediul online este multă impostură. Se plagiază din cărți, nu se citează sursa, e un talmeș-balmeș vicios. Se fură la greu din cărțile altora. Nu e bine. Trebuie să le reamintim oamenilor să citeze. Poate că nu știu. Poate că nu o fac din rea-voință, vreau să cred.

„Totuși, literatura contemporană nu poate întrece literatura din perioada interbelică, să fiu iertată”

Care este impresia dumneavoastră despre literatura română contemporană?

Îl iubesc pe Mircea Cărtărescu, îl ador pe Matei Vișniec, dacă aș continua enumerarea, aș risca să-i supăr pe alții. Totuși, literatura contemporană nu poate întrece literatura din perioada interbelică, să fiu iertată. Dar nu înseamnă că am dreptate. Eu port în inimă amprenta lui Max Blecher. Nu este destul de cunoscut. După ce l-ai cunoscut pe Max Blecher, rămîi în lumea lui sau ieși cu o rană imensă.

Cum vedeți dumneavoastră rolul scriitorului în perioada contemporană?

Scriitorul ar trebui să fie un fel de păstor. Să fie urmat cu convingere. Să fie iubit. Să fie deschizător de drumuri.

Dar rolul lecturii și al literaturii?

Eu am spus mereu: dacă nu citești, nu auzi muzica limbii tale, care este monumentală.

Din statistici reiese că românii citesc din ce în ce mai puțin. Care credeți că ar fi cauzele acestei descreșteri?

Poate că statisticile mărturisesc asta, dar e adevărat? Eu cred că românii citesc. Au migrat în zona virtuală, nu mai există plăcerea cititului din cartea tipărită, pentru că timpurile s-au schimbat. Schimbarea trebuie acceptată.

Cine și cum ar putea schimba asta?

Mă voi repeta, dar repetîndu-mă găsesc sămînța originalității. Un rol major îl are scriitorul, care trebuie să scormonească adînc, uneori crud, în inima omului. Atunci apare și dorința vitală de a citi. Scriitorul bun nu are nevoie de permis și cînd spun asta mă gândesc la organizații, asociații, pline de prejudecăți. Eu nu mai vreau permis pentru a scăpa de pedeapsa zeilor. Cînd mă opresc din scris, mi-e dor să scriu. Pentru asta nu am nevoie de permis. Am nevoie de oameni, de public. Misticismul meu este zgomotos, dar vindecător. Noi venim cu un rol în lumea asta și trebuie să-l urmăm cu orice preț. Chiar dacă unii rîd sau alte valori care sînt străine de valorile noastre. Scriitorul poate da ora exactă.

Sursă fotografii: www.facebook.com/malina.anitoaei