Expert în geopolitica Rusiei și a sportului, Lukas Aubin explorează modul în care Rusia, sub conducerea lui Vladimir Putin, folosește sportul ca instrument de putere internă și internațională. L-am intervievat la la Iași, la sfîrșitul anului 2024, unde a susținut o conferință dedicată geopoliticii sportului. Un dialog despre foarte importanta legătură între sport și geopolitică, despre cum se reflectă sportul în politica externă a Rusiei și ce implicații are pentru relațiile internaționale.

Cum ați ajuns să fiți interesat de strategiile de sport ale Rusiei? 

Prima mea călătorie în Rusia a fost în 2003, la Sankt Petersburg. Aveam 13 ani și îmi amintesc că eram pasionat de întregul univers rus. De atunci și pînă în ziua de astăzi am dezvoltat un fel de pasiune, pe de o parte, pentru geopolitica Rusiei, încercînd să înțeleg cum funcționează aceasta, care sînt diversele sale forme de reprezentare, și, pe de altă parte, pentru spațiul post-sovietic care, evident, este în continuă evoluție. Apoi, într-o zi, pe cînd căutam un subiect pentru teza de doctorat, mi-am dat seama că sportul poate fi cheia pentru a înțelege mai bine Rusia de astăzi a lui Vladimir Putin. Astfel, am început să scriu teza de doctorat, apoi articole, cărți, iar astăzi predau geopolitica Rusiei, precum și geopolitica sportului.   

În cartea Géopolitique de la Russie menționați că sportul, în Rusia, este un instrument important în proiectarea puterii țării. Îmi puteți oferi cîteva exemple concrete în care sportul a fost folosit pentru a consolida influența geopolitică a Rusiei atît în interiorul, cît și în afara granițelor sale?  

Sînt două evenimente care demonstrează acest lucru. Este vorba despre Jocurile Olimpice de Iarnă de la Soci din 2014 și Campionatul Mondial de Fotbal din 2018. Aceste două competiții au fost proiectate pentru a fi instrumente de putere ale Rusiei la scară internațională, dar și la scară națională. Obiectivul, de fiecare dată, este dublu: să facă din acest eveniment sportiv un element de difuzare a modelului rus peste granițe – grandioasa ceremonie de deschidere a Jocurilor Olimpice de la Soci, de exemplu –, respectiv, să consolideze identitatea națională la scară locală și să creeze ceea ce s-ar putea numi „un narativ” legat de sport. „Narativul” lui Vladimir Putin este foarte simplu: acesta spune că Rusia este reconstruită de către bărbații și femeile sale, care, datorită practicării sportului, își vor reveni, vor fi mai mîndri, mai puternici și, într-un final, vor dovedi lumii o anumită superioritate a Rusiei asupra tuturor –  în orice caz, pentru a-i face mîndri pe ruși.

Un alt exemplu, recent și foarte interesant: de la începutul invaziei ruse în Ucraina, avînd în vedere că este exclusă din marile competiții sportive internaționale, Rusia a creat competiții sportive alternative, precum Jocurile Viitorului, Jocurile BRICS și Jocurile Prieteniei, care trebuiau să se țină acum puțin timp, dar au fost amînate. Aceste competiții sportive paralele au rolul de a dovedi că Rusia este independentă de instanțele internaționale de sport clasic și de puterile occidentale. După cum putem vedea, sportul este un instrument de putere pentru a transmite o viziune. Rusia, desigur, nu este singura țară care face acest lucru, multe alte țări procedează la fel, dar cum Rusia este subiectul meu, asupra ei mă concentrez.  

Avînd în vedere sancțiunile impuse de Occident, cum a reacționat Rusia pe plan sportiv? A căutat să se îndrepte către Orient în ceea ce privește organizarea evenimentelor sportive?  

Izolat, Putin a decis că trebuie să se inspire din istoria sovietică a sportului și s-a oprit asupra anilor ’20 și ’30 ai secolului XX, construind, căutînd să construiască un microcosmos sportiv paralel, competiții specifice destinate țărilor non-occidentale – mai exact, țărilor din BRICS, respectiv BRICS+. Ceea ce caută, de fapt, Vladimir Putin este să unească țările non-occidentale împotriva Occidentului. 

 „Sportul nu este nici mai mult nici mai puțin decît reflectarea lumii în care trăim”

În cadrul TEDx Talks ați afirmat că „o minge este o armă de care toată lumea se poate servi: statul, întreprinderile, cluburile de sport, asociațiile, media, oamenii”. În ce măsură folosesc acești actori sportul ca un „instrument” în favoarea lor?  

Sportul este un fapt social total, atingînd pe toată lumea, pretutindeni pe planetă, fie că vrem, fie că nu. Pornind de la această constatare, fiecare fapt social total poate deveni un instrument de putere, care să fie folosit de către mulți actori pentru a promova o serie întreagă de lucruri. Pot fi lucruri pozitive, negative, frumoase, urîte, care să îi ajute pe oameni sau, dimpotrivă, să le facă rău. Sportul nu este nici mai mult nici mai puțin decît reflectarea lumii în care trăim, care se dovedește uneori minunată, alteori infernală. Sportul este, deci, ceea ce facem din el, iar toți „actorii” pe care i-ați citat au tocmai rolul de a extrage din sport elemente diferite.

Asociațiile, de exemplu, vor folosi sportul pentru a-i ajuta pe refugiați să se integreze într-o anumită țară, pentru că sportul este un limbaj, o modalitate de a comunica atunci cînd nu vorbești limba celuilalt. Întreprinderile, dimpotrivă, îl vor utiliza, poate, în scopuri mai degrabă comerciale. Scopul lor fiind adesea de a face profit, ele vor găsi, datorită sportului, o modalitate de a vinde mai mult. Mă gîndesc în special la compania Red Bull, care a făcut din sport un element major de comunicare în campania sa de promovare, chiar dacă Red Bull nu este neapărat bun pentru sănătate, nici pentru a face sport. Așadar, trebuie să privim fiecare caz în parte, dar ceea ce se cuvine reținut aici este că, într-adevăr, sportul este un fapt social total care poate fi folosit de către oricine pentru a promova enorm de multe mesaje. 

Cazul dopajului de la Soci din 2014 din Rusia a reprezentat un subiect de tensiune între Rusia și CIO (Comitetul Olimpic Internațional), în urma căruia Rusia a fost supusă unor restricții în numeroase competiții internaționale. De ce nu există aceleași controale de dopaj în toate sporturile?  

Din punct de vedere tehnic, există o instanță internațională care gestionează controlul dopajului: Agenția Mondială Antidoping (AMA). Finanțată de numeroase țări, ea are ca obiectiv reglementarea și judecarea unor cazuri legate de dopaj la scară internațională. Problema este că mulți „actori” (țări) caută să îi facă pe atleți din ce în ce mai performanți, iar tehnicile prin care atleții devin mai performanți sînt, uneori, mai avansate decît tehnicile de luptă împotriva dopajului. Astfel, există un fel de întrecere permanentă între cei care caută să se dopeze și cei care îi caută pe cei care se dopează. De aceea, este dificil să găsești o formulă funcțională în toate sporturile. De fapt, sportul înseamnă totul și nimic, există o infinitate de sporturi diferite. Pentru unele dintre ele ai nevoie de brațe puternice, pentru altele ai nevoie de minte, pentru altele ai nevoie de picioare și, astfel, problema devine de nerezolvat. 

În contextul războiului cu Ucraina, cum comentați eliminarea definitivă a Rusiei din competițiile sportive internaționale? 

Eliminarea aceasta nu este definitivă, ci în stand-by, să zicem. Au fost multe evenimente care s-au succedat, de ani buni, împotriva Rusiei. A fost cazul dopajului de stat, care a început în 2015, a fost excluderea Rusiei între 2020 și 2022 de la marile competiții internaționale, în special de la Jocurile Olimpice și Paralimpice, apoi, pe 24 februarie 2022, a început invazia rusă a Ucrainei. Toate aceste elemente puse cap la cap au făcut ca multe instanțe sportive să considere că Rusia nu mai poate participa la marile competiții internaționale, întrucît nu respecta regulile, nu putea respecta armistițiul olimpic. Sistemul de dopaj de stat este direct legat de Ministerul Sporturilor, iar instanțele sportive din Rusia sînt apropiate de stat. Pe scurt, multe lucruri puse cap la cap au făcut ca instanțele sportive să spună: „Stop!”.

Rusia nu este însă singura țară din lume care folosește sportul ca un instrument de putere, ceea ce, din punctul meu de vedere, pe termen lung, va deveni o problemă, pentru că, la nivel mondial, sînt multe țări în război. Israelul duce în prezent un război în mai multe teritorii (Liban, Gaza etc.). În multe țări, politica și sportul sînt foarte apropiate: China, Coreea de Nord, Iran, de exemplu, dar aceste țări nu sînt excluse de la competiții. Astfel, impresia unui „dublu standard” între excluderea Rusiei și neexcluderea altor țări este destul de puternică. Și cred că problema vine din absența deciziilor luate de CIO sau de instanțele sportive internaționale, care nu reușesc să aplice un regulament precis în cazuri precise. De fapt, după mine, ar fi suficient să se spună: „O țară care este în război nu participă”. Dar în acest caz am avea 50 de țări care nu ar participa, deoarece se estimează că există aproximativ 50 de războaie în lume. În orice caz, depinde de CIO, de instanțele sportive internaționale, care, pentru moment, nu reușesc să-și uniformizeze deciziile.

La ce evoluție vă așteptați în ceea ce privește relația dintre Rusia și Occident în anii următori – mai precis, în sport? 

Momentan, este greu de spus. Cred că sportul este atît un mod de a construi bariere, cît și un mod de a construi poduri. Atunci cînd relațiile se vor calma – pentru că se vor calma la un moment dat, ruptura nu va fi eternă –, este posibil ca acest lucru să înceapă cu sportul. Întrebarea pe care mi-o pun este, evident: „Cînd ?”. Știm că 2025 va fi, probabil, anul unui armistițiu între Ucraina și Rusia. Putem estima că, apoi, relațiile sportive vor începe să se normalizeze. 

„Geografia sportului nu este aceeași cu geografia politică”

De ce țări din Asia Mică precum Israel și Armenia joacă în competiții sportive europene? 

Este o întrebare excelentă. Din punct de vedere geopolitic, dacă vorbim despre Israel, nimeni, în jurul Israelului, nu voia să joace împotriva acestei țări. În Orientul Mijlociu, multe țări refuză pur și simplu să concureze împotriva unei echipe israeliene și să recunoască existența statului israelian – aceasta ar fi explicația. Armenia a fost mult timp între Est și Vest, căutînd, în urma prăbușirii URSS, să se orienteze mai mult spre Occident.

Geografia sportului nu este aceeași cu geografia politică. Sportul este deja geopolitică și, în funcție de istorii, amintiri, teritorii, reprezentări și voințe politice, poți face parte dintr-un spațiu sau dintr-un altul. De exemplu, Arabia Saudită, în acest moment, încearcă să se integreze în Liga Campionilor la fotbal, o competiție europeană, din motive geopolitice, comerciale etc.

În ceea ce privește Israelul, așa cum vă spuneam, obiectivul său a fost pur și simplu să poată participa la competiții sportive, pentru că în regiune nu era posibil, era mult prea periculos. Este aproape la fel ca la Eurovision, este același principiu: la Eurovision, avem și Israelul – de ce? Din motive asemănătoare.

Avînd în vedere meciul de fotbal dintre România și Kosovo care a avut loc pe Arena Națională de la București și în urma căruia echipa adversă a părăsit terenul în ultimele minute ale celei de-a doua reprize, după ce a încercat să instige atît suporterii, cît și fotbaliștii români, cum pot fi determinate echipele care caută să trișeze să nu se mai autoincrimineze, să fie fair play, iar fotbalul să rămînă fotbal?   

Consider că fotbalul este politic. Mai toate sporturile sînt politice și vor rămîne așa. Cînd ești un reprezentant al unei echipe naționale, îți reprezinți țara, istoria ei, memoria sa, reprezentările sale. Uneori, tensiunile legate de această istorie, de această memorie, de aceste reprezentări sînt foarte puternice pe teren, în raport cu sportul. Chestiunea nu are cum să-și găsească rezolvare. Cred că în continuare se va întîmpla așa cum s-a întîmplat întotdeauna de la crearea sportului modern pînă astăzi. Lucrurile pot evolua la fel de bine într-un sens sau în altul. Aspectele politice pot fi pozitive sau negative; ele îi pot, de asemenea, apropia pe oameni la un moment dat, atunci cînd, de regulă, aceștia nu-și vorbesc sau nu-și mai vorbesc. Sportul poate fi o barieră, traducînd intenții negative, dar și o punte, traducînd intenții pozitive. În ambele cazuri, așa cum spuneam, este și o chestiune politică, dar depinde de noi, la nivel de colectivitate, să folosim sportul ca pe un instrument politic și geopolitic pozitiv, pentru a îmbunătăți relațiile internaționale și, în general, viața oamenilor.

Scurtă biografie

Lukas Aubin este doctor în studii slave, deține un dublu master franco-rus în geopolitica spațiului post-sovietic la Universitatea Rusă de Stat de Științe Umaniste (RGGU) (Moscova, Rusia) și la Institutul Francez de Geopolitică (IFG) de la Universitatea Paris 8 (Paris, Franța). A susținut o teză intitulată „Sportokratura în Rusia: guvernarea prin sport în era lui Vladimir Putin, 2000-2020”. Este director de cercetare la Institutul de Relații Internaționale și Strategice (IRIS), responsabil de programul de sport și geopolitică și membru al Centrului de Cercetare Multidisciplinară Multilingvă (CRPM) de la Universitatea din Paris Nanterre-Paris Lumières. Lukas Aubin este autorul a numeroase cărți, printre care: Géopolitique du sport (co-autor Jean-Baptiste Guégan), Géopolitique de la Russie, La guerre du sport, Atlas géopolitique du sport.

***

Sursă fotografii: Twitter Lukas Aubin