Liviu Brătescu: „România a ieșit prea tîrziu din comunism”

30 de ani au trecut de la căderea regimului comunist. Ani în care s-a vorbit despre un proces al comunismului împotriva securiștilor și foștilor activiști ai partidului unic, însă nimeni nu a fost condamnat. Ei sînt liberi, în timp ce victimele lor nu și-au aflat nici pînă acum dreptatea. Liviu Brătescu, istoric și om politic, a trăit în perioada comunistă, a participat la manifestații și la Revoluția din 1989. În interviul pe care ni l-a acordat, a povestit despre realitățile economice și sociale ale acelei epoci, despre personajul Nicolae Ceaușescu și despre caracterul opresiv al regimului comunist.

Cum era viața elevului Liviu Brătescu în vremea regimului comunist?

Copilăria mea a fost una frumoasă, liberă, cu părinți iubitori, cu bunici care ofereau spațiul vital pentru escapade și ieșiri. Viața elevului Liviu Brătescu a fost una frumoasă, formativă, cu dascăli devotați meseriei lor și care au reușit să ne transmită lucruri importante despre o materie sau alta. Ne-au stîrnit, în primul rînd, curiozități. Cred că acesta ar fi un element important. Au reușit să ne facă curioși. Am și acum amintiri plăcute despre diferite evenimente, ieșiri în aer liber sau excursii. Clasa era o comunitate. Nu știu cum sînt astăzi elevii, pentru că nu mai am contact cu ei. Noi eram adevărate comunități. Subliniez lucrul acesta pentru că, evident, regimul comunist era unul opresiv, un regim care a încercat să ideologizeze destul de mult școala. Acest lucru a ținut și de fiecare profesor în parte. Poate vă surprinde, dar profesorul nostru de istorie, domnul Ivan, a reușit să nu facă prea multă politică în predarea istoriei. Istoria era un obiect predispus în a deveni un instrument de propagandă și de difuzarea a ideilor regimului comunist. Domnul Ivan a reușit să păstreze cumpăna dreaptă. Cred că și de asta mi-a plăcut istoria. Aveam rațiunea necesară să filtrăm informația, adică să ne dăm seama dacă dînsul, ca profesor de istorie, face sau nu propagandă în școală, cu noi.

Cum s-au resimțit anii ‘80-‘90 din punct de vedere economic și social?

Eu sînt singur la părinți, cu rude la țară. Pentru foarte multe familii din România rudele de la țară au reprezentat o salvare economică. În jurul meu se vedea foarte clar presiunea economică, criza alimentară, criza energetică.
Învățam la lămpi de gaz în secolul XX. Din 1884 pînă în ‘89 am învățat la lămpi de gaz. Învățam la lumina zilei. Orele toamna, de pildă, nu mai erau de 50 de minute, erau de 35-40 de minute, iar pauzele de cinci minute. Tot programul era comprimat, pentru ca orele să se desfășoare la lumina zilei și nu la lumina becului. La 16.40 se termina programul școlar. În 20 de minute trebuia să fie făcută curățenia pentru ca la ora 17.00 să se închidă școala. Ajungeam acasă și reușeam uneori performanța să mîncăm, pentru că la ora 19.00 se lua lumina. Apelai la lampă pentru a-ți face lecțiile pentru a doua zi.
Așadar, s-au resimțit din punct de vedere economic, dar și social, prin participarea la diferite acțiuni de propagandă, care era obligatorie. De exemplu, „Cîntarea României”, care iarăși presupunea întreruperea orelor. Fiecare județ avea sarcină de la regim să organizeze o asemenea manifestare. Tot spectacolul era filmat și difuzat într-o seară de duminică, la Televiziunea Română.

Cum era personajul Nicolae Ceaușescu văzut prin ochii dumneavoastră, la vremea aceea?

Nu cred că aveam o imagine foarte, foarte clară. Era președintele țării, omul pe care-l mai vedeam pe stadioane, cînd venea prin provincie, omul pe seama căruia făceam și noi foarte multe bancuri. Știam că nu e bine să vorbești într-un astfel de registru, mai ales că părinții aveau grijă să ne spună: „Ai grijă să nu mai spui asta!”. Puteau să aibă consecințe nefaste pentru familie. Astfel, emisiunile pe care le ascultam cu toții la diferitele posturi de radio străine – Vocea Americii sau Europa Liberă, erau urmate de „nu cumva să spui mîine așa ceva la școală!”. Evident că făceam asta. Inconștient, nu dintr-un act de curaj. Făceam asta pentru că așa eram eu structurat. Aveam prieteni cărora simțeam să le povestesc a doua zi ce auzeam seara la radio.
Prin urmare, ne inspira destulă teamă.

„Ne raportăm la regimul comunist în funcție de setul nostru de valori”

Care a fost atitudinea dumneavoastră în momentul izbucnirii Revoluției din decembrie ‘89?

Ooo, asta iarăși e foarte interesant! Eram la țară și aveam 15 ani. Am venit repede a doua zi acasă, să apărăm Revoluția.
A existat o capacitate foarte bună din partea celor care au preluat puterea. Au răspîndit foarte serios, la nivelul întregii societăți, diferite spaime. Spaima că este apa otrăvită, spre exemplu. Și atunci am venit cu apa de la țară. Am venit cu niște butoaie imense. Nici nu știu cum au încăput în mașină. Zece kilometri sînt între satul bunicilor și Roman. Am adus apă cu butoaiele. Și nu am fost singurii. Nimeni nu mai consuma apă de la chiuvetă.
Apoi, se zicea că umblă teroriștii pe stradă, să avem grijă să nu stăm pînă la nu știu ce oră. Spuneau așa pentru ca oamenii să se retragă, să lase spațiul public liber. Ei bine, nu! Aveam destui prieteni la fel de vulcanici ca mine. Stăteam în centrul orașului, la 15 ani, și opream mașinile pe stradă. Căutam teroriștii. Era un climat de suspiciune și de spaimă.
Spaimele au fost alimentate, iar acest lucru le-a permis, din punctul meu de vedere, lui Ion Iliescu și celor de lîngă el să se instaureze, încet, la putere. Iar în lunile următoare, ianuarie-februarie, au apelat în continuare la alte spaime. Au dispărut teroriștii și apa otrăvită, dar au apelat la spaime precum: se întoarce regele, se întorc moșierii, veți fi puși să munciți din nou, voi, cei de la țară, ca în secvența aceea oribilă din Zaharia Stancu – desculți, cu botnița la gură. Lucrurile acestea erau folosite de către aparatul de propagandă comunist, preluat cu multă dibăcie de către Ion Iliescu.

Mulți dintre cei care au trăit în perioada comunistă spun că era mai bine pe vremea aceea. Care este opinia dumneavoastră în legătură cu acest subiect?

O perioadă am fost foarte sever la astfel de afirmații. Dar am înțeles un lucru ulterior, și anume că oamenii se raportează la perioada aceea a regimului comunist din perspectiva vîrstei pe care o aveau atunci. Indiferent de ce vîrstă avem, ne raportăm, la un moment dat, la trecut cu nostalgie. Cred că este un regret pentru tinerețe. Apoi, există o realitate: regimul comunist reușise să ofere locuințe pentru mulți dintre cei care se mutau de la sat la oraș. Există această poveste a locului de muncă asigurat, după ce ieșeai din facultate. Lucrurile acestea au asigurat oamenilor din perioada aceea un anumit confort. Astăzi, cînd vedem că societatea românească are o anumită dinamică, cu dificultăți, în care pentru a avea un apartament trebuie să faci credit, locurile de muncă nu mai apar ca o chestiune firească sau ca o consecință a terminării unei facultăți, eu zic că e foarte ușor să balansezi și să zici că „da, era mai bine înainte”.
Pe de altă parte, o asemenea afirmație nu e doar incorectă, dar e și nedreaptă față de cei care au murit în decembrie ’89. Este o punere în paranteză a unor realități pe care doar le-am sugerat: criza alimentară, criza energetică, lipsa oricărei libertăți de exprimare. Să nu mai vorbim de libertatea presei. Pînă la urmă, e o chestiune care ține și de setul de valori al fiecăruia. Pentru un cetățean al acestei țări, care valorizează siguranța locului de muncă, atunci cînd află faptul că înainte de 1989 regimul comunist asigura loc de muncă, va spune: „Da, era mai bine pe vremea regimului comunist”. Cineva care are ca valori fundamentale libertatea de expresie, libertatea de conștiință, nu poate să găsească în regimul comunist ceva comparabil cu libertatea de care beneficiază astăzi.
Pînă la urmă, ne raportăm la regimul comunist în funcție de setul nostru de valori, în funcție de ce este important pentru noi. E importantă libertatea sau e importantă siguranța? Asta nu înseamnă că trebuie să asociem neapărat nesiguranța cu un regim democratic.

Ce părere aveți despre faptul că, după ruptura de comunism, principalii vinovați, activiști și securiști, nu au fost încă pedepsiți?

Lucrul acesta s-a întîmplat, în primul rînd, pentru că puterea, în România, după 1989, a fost preluată de eșalonul II al Partidului Comunist. Acest eșalon II era foarte bine reprezentat de Ion Iliescu, Silviu Brucan sau Dan Marțian. Pe unii îi mai vedem astăzi într-o poziție foarte importantă în PSD. Oamenii aceștia nu aveau cum să încurajeze un proces al comunismului.
S-a vorbit ani de zile în România despre un astfel de proces. Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului, care lucrează deja de cîțiva ani foarte serios, a apărut destul de tîrziu în România. Raportul Comisiei „Tismăneanu” a apărut, iarăși, în anul 2006. E un raport făcut de o echipă de specialiști, construit în jurul lui Vladimir Tismăneanu, în care s-a făcut o analiză foarte pertinentă asupra regimului comunist și care a avut și un set de măsuri. S-a dorit ca documentul acesta să nu rămînă doar o carte în bibliotecă, ci să constituie și o serie de măsuri care urmau să fie implementate la nivelul programei școlare, un accent pus în cadrul orelor de istorie, prin care elevii să înțeleagă, din perspectivă istorică, în ce a constat regimul comunist. Vorbim, pînă la urmă, de voință politică. Or, cei care au preluat puterea după 1989 nu au avut voința politică, nu au dorit o demantelare a regimului comunist. Am avut o proclamație de la Timișoara, în aprilie-mai 1990, care la articolul 8 prevedea un lucru, și anume că, dacă ai fost nomenclaturist, ai avut o funcție în Partidul Comunist un număr de ani, să nu mai ocupi nicio funcție politică înaltă. De ce? Pentru că tu ți-ai pus deja amprenta asupra unui regim, nu e ok ca după un eveniment ca cel din decembrie ‘89, să ai posibilitatea să imprimi tu viziunea ta asupra noului regim democratic. Nu s-a pus în aplicare acel document niciodată. Nu a existat o majoritatea parlamentară sau un Guvern care să își asume un asemenea articol. Ion Iliescu a avut grijă să povestească în toate campaniile că, prin acel articol 8, s-a dorit eliminarea tuturor membrilor de partid. A existat această abilitate a lui Ion Iliescu de a generaliza tot timpul. Adică, dacă articolul 8 spunea: „Ai ocupat o funcție înaltă în timpul regimului comunist, lasă-ne în pace acum”, Iliescu spunea: „Vedeți, vor ca niciun membru de partid comunist să nu mai poată ocupa o funcție. Acest articol 8 este îndreptat împotriva tuturor membrilor de partid”. În felul acesta, ce se întîmpla? Responsabilitatea lui se disipa. El își asuma această solidaritate forțată cu membrii simpli de partid, cînd el a fost, de fapt, un beneficiar al regimului comunist, nu a fost nicicum o victimă, așa cum s-a prezentat adesea.

Dosarul Revoluției din ´89 a fost trimis, pe 8 aprilie, în judecată. Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu sau Iosif Rus fiind acuzați de infracțiuni contra umanității. Ce împiedică condamnarea acestora? Nu sînt suficiente informații?

Sînt informații suficiente. Așa cum este necesar să existe o voință politică, de aceeași voință politică ține să îi lase pe oamenii de specialitate, din domeniul justiției românești, să își facă treaba. Cred că sînt suficiente probe, iar eu sper în continuare în bunăvoința magistraților acestei țări. Chiar dacă au trecut aproape 30 de ani, societatea românească are dreptul să cunoască adevărul. Vedeți, lumea întreabă adeseori: „De ce merge prost în România?”. Merge prost pentru că am început prost în România. Și am început prost cînd? Cînd în decembrie, eșalonul II a preluat puterea, cînd eșalonul II a orchestrat unele dintre incidentele armate care au dus la pierderi de vieți omenești. Dacă am pornit atît de prost, am ajuns în această situație. Am avut, apoi, povestea cu regele Mihai, întors de la aeroport, fugărit de pe șoseaua București-Pitești, ca ultimul infractor. Vorbim de ultimul suveran al acestei țări. Cred că România a ratat o șansă. Și nu spun neapărat doar de șansa reinstaurării monarhiei. Eu sînt monarhist, ca să ne înțelegem. Spun de șansa stabilirii unui dialog real, cinstit, onest și valorificarea personalității regelui Mihai așa cum merita țara întreagă, nu doar regele Mihai. Cu aceste două chestiuni – fugărirea trecutului și toate spaimele inoculate în opinia publică – au creat prima minciună.

„Chiar dacă au trecut aproape 30 de ani, societatea românească are dreptul să cunoască adevărul”

Fostul președinte Ion Iliescu nu a reacționat la acuzațiile din Dosarul Revoluției, însă Gelu Voiculescu apreciază că dosarul ar fi răzbunare politică, că nu are nimic să își reproșeze și că are cugetul împăcat. Cum comentați această atitudine a fostului viceprim-ministru?

Gelu Voican Voiculescu este un dintre artizanii a tot ce s-a întîmplat. Mă refer la focurile de armă. Puteți căuta și dumneavoastră să vedeți fotografii în care Gelu Voican Voiculescu apare cu pistol-mitralieră. Poate să explice cum un civil, în această țară, într-un asemenea moment revoluționar, ajunge să aibă acces la arme? Nu a fost singurul. Dar mă refer la el pentru că era viceprim-ministru. Prim-ministru era Petre Roman.
Iarăși o situație destul de necunoscută nici astăzi -cum a reușit un profesor de fizică, de la Politehnica de Fizică din București, să devină prim-ministru? Acest fapt, iarăși, alimentează diferite scenarii legate de o echipă care a fost pregătită dinainte și care aștepta doar o scînteie revoluționară.
Gelu Voican Voiculescu nu face decît să se apere. Putem înțelege asta. Doar nu ne așteptăm să zică: „Da, sînt vinovat”. Sau măcar că a greșit în gestionarea unor situații. E trecutul lor, e imaginea lor în spate. Întreaga lor evoluție de după ‘90 a fost legitimată prin invocarea acelui moment. Este momentul fondator al carierei lor politice. Cine vorbește astăzi despre implicarea lui Gelu Voican Voiculescu nu face decît să atace piatra de temelie a carierei sale politice. Din acest motiv se și apără așa acerb.

Cum comentați evoluția istoriei României după perioada postdecembristă?

Cred că putea fi un traseu mai lin. În ‘90, țări precum Ungaria, Polonia și Cehoslovacia de atunci au declarat clar și răspicat că se rup de Tratatul de la Varșovia și de Pactul CAER. CAER era Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, o asociere între țările comuniste, pentru a se ajuta din punct de vedere economic, iar Tratatul de la Varșovia era alianța politico-militară a statelor comuniste.
După prăbușire, în ‘90, Ungaria, Polonia și Cehoslovacia declară că nu mai vor să aibă legătură cu Rusia, că vor să iasă repede din regimul comunist și au făcut un grup de susținere reciprocă, numit Grupul de la Vișegrad, în timp ce Ion Iliescu a semnat un tratat de colaborare-cooperare cu URSS în 1990. Vă imaginați ce semnal a transmis România în Occident, cînd abia desprinsă de lagărul comunist, cum era numit în acea perioadă, alieze s-a aliat cu Rusia, care peste cîteva luni avea să se prăbușească. Ion Iliescu nu a avut nici măcar capacitatea să intuiască faptul că, într-o perioadă agitată, URSS nu va reuși să supraviețuiască.
Întreaga noastră evoluție a fost dictată, pentru că și raportarea occidentală nu va aveam cum să se facă cu un titlu bun, în ciuda imaginii pozitive create în Occident de evenimentele din 16-22 decembrie. Mi se pare o nedreptate pe care a făcut-o Ion Iliescu prin astfel de gesturi politice. Nu a făcut decît să șteargă cumva din imaginea pe care românii și-o recîștigaseră în lumea occidentală prin ieșitul în țară și prin toți tinerii care s-au sacrificat în decembrie ‘89 pentru libertate, pentru o societate normală.
Nu s-a oprit aici Ion Iliescu. Au venit apoi mineriadele, care iarăși au pus sub semnul întrebării, în ochii occidentalilor, dacă România vrea să vină în lumea occidentală sau vrea să rămînă în mocirla aceasta socialistă, comunistă. A venit scorul lui Ion Iliescu: 80%. Primele alegeri, iar un președinte ia 83%! O campanie electorală cu violențe, cu amenințări, cu distrugeri de sedii de partide politice. Asta a fost în luna aprilie-mai. A venit apoi Mineriada din iunie. Anii ‘90-’91 au fost semne de alarmă pentru mediul politic occidental cu privire la ce dorește România pentru propria istorie pentru următorii ani. Aș putea spune că semnul de normalitate, în ciuda dificultăților economice, l-a adus președinția lui Emil Constantinescu. Constantinescu a reușit să aibă o comunicare corectă și sinceră cu liderii occidentali. Astfel, începe și lumea occidentală să își deschidă brațele spre România.

Haosul economic și social este mai pronunțat în România de acum sau era în cea comunistă?

Regimurile autoritare au această caracteristică: de a avea o anumită rigoare. Regimurile democratice pot crea astfel de situații, dar nu înseamnă că trebuie să se întîmple așa. Avem modele occidentale economice viabile. Cred că sîntem astăzi într-un haos economic și social generat de lipsa de predictibilitate și de faptul că se produce o schimbare legislativă de la o zi la alta: vedem ordonanțe în domeniul justiției date noaptea, legi care nu mai sînt dialogate cu partenerii sociali. Atacul asupra justiției a pus sub semnul întrebării caracterul democratic al regimului nostru politic de astăzi. Iată că la noi e asociat și cu o anumită insecuritate sau cu un anumit haos. Prefer celălalt model, al treilea. Există și un al treilea model: un regim politic liberal, modern, european și cu predictibilitate stabilă. Să evităm punerea aceasta în antiteză, să nu creadă cumva cineva că nu avem decît aceste două variante: ori rigurozitatea regimului communist, ori haosul din zilele noastre. Nu, avem și a treia variantă care este calea occidentală.

Dacă regele Carol al II-lea nu ar fi abdicat în ‘40 sau dacă regele Mihai ar fi revenit la conducerea României în ’92, cum credeți că ar fi evoluat România?

Eu cred în general că instituția monarhică oferă stabilitate și credibilitate unui stat, pe care regimurile semiprezidențiale și prezidențiale nu le pot oferi. Ideea aceasta că cineva ajunge președinte și fix de a doua zi devine independent, separat de viața partidelor politice obișnuite, nu e acoperită în realitate.
Cred în viabilitatea instituției monarhice. O instituție monarhică în România ar fi putut să asigure o anumită stabilitate. Cred că regele Mihai ar fi putut fi, pe de o parte, un arbitru corect al vieții noastre politice. Prin viața lui, prin educația pe care a primit-o, putea fi și un factor coagulant pentru societatea românească. Societății românești i-a lipsit factorul coagulant. România ar fi găsit mai multă deschidere politică în mediul occidental cu regele Mihai la conducere. România ar fi avut o altă evoluție.

„În România vorbim destul de puțin despre libertatea de conștiință”

Cum a contribuit căderea comunismului la apropierea dumneavoastră de liberalism?

Căderea comunismului mi-a permis mie să am acces la o serie de lecturi, să discut cu oameni, să descopăr o chestiune despre care nu mi s-a vorbit în familie pînă în ’89: comuna părinților mei, Ion Creangă se numește astăzi, s-a chemat, pînă la venirea comuniștilor, I. C. Brătianu. Asta m-a făcut să tresar și să mă apuc de citit pentru a vedea cine a fost I. C. Brătianu și de ce s-a chemat comuna aceea Brătianu. În felul acesta m-am apropiat de liberalism: prin lecturi, în primul rînd, dar și prin faptul că, prin ochii mei de atunci, mi se părea mai credibilă prestația pe care au avut-o oameni ca Radu Cîmpeanu, Ioan Rațiu, Corneliu Coposu, decît Ion Iliescu. Deci, ceea ce simțeam eu, dar și ceea ce vedeam la televizor sau citeam prin ziare, dar și lecturile m-au îndreptat spre liberalism. M-am înscris în partidul Alianței Civice la 18 ani, partid care ulterior a fuzionat cu PNL.

Care sînt valorile fundamentale pe care ar trebui să le promoveze un partid aflat la guvernare?

Mie mi se pare că în România vorbim destul de puțin despre libertatea de conștiință. Mi se pare un lucru care ne poate defini. Am sentimentul că, uneori, avem tendința prea ușor să spunem oamenilor ce e bine să facă și, în felul acesta, neglijăm aspirațiile și libertățile fiecăruia. Cred că libertatea de conștiință și libertatea de exprimare sînt lucruri fundamentale pentru cetățenii care vor să trăiască într-un spațiu european.
Evident, un partid care se află la guvernare trebuie să fie preocupat și de securitatea economică și socială. Vedeți voi, noi ne uităm la televizor pe 24 ianuarie și pe 1 decembrie și spunem: „Sînt cam puțini participanți”. Sau, dacă facem un sondaj serios, vedem că foarte puțină lume știe, în continuare, lucruri concrete despre 24 ianuarie, 9 mai sau 1 decembrie. Lucrul acesta se întîmplă și pentru că regimul comunist a confiscat toate aceste sărbători. Astăzi, ele sînt, în continuare, aduse într-un registru foarte puternic politic, iar în condițiile în care cetățenii acestei țări se simt aproape batjocoriți în fiecare zi de autoritățile statului, nu poate exista acel resort care să-i determine pe cetățenii acestei țări să meargă cu bucurie să se intereseze ce s-a întîmplat de fapt pe 24 ianuarie sau pe 1 decembrie. Avem, mai degrabă, un mimetism social, care ne determină să fim prezenți la aceste manifestări, fără să existe acea bucurie lăuntrică.
Un Guvern responsabil al acestei țări ar trebui să îi ajute pe cetățeni să descopere încrederea în stat și demnitatea aceea de a fi român. Schimbarea acestei paradigme de raportare la cetățeni nu se poate face printr-o lege anume. Se poate face schimbînd întreaga modalitate de structurare a statului român.

A ieșit România prea tîrziu sau prea devreme din comunism?

Prea tîrziu. Prea tîrziu. Noi nu am avut nici măcar norocul unor țări, precum Ungaria, Polonia sau Cehia, care au avut niște lideri comuniști mult mai înțelepți, care au înțeles nevoia de adopta o serie de reforme, de libertăți. Din cauza acestui regim comunist din România, care a fost foarte opresiv, deodată a existat o diferență între evoluția din România și evoluția din celelalte țări din spațiul est-european. Ei au avut deja un pas înainte făcut, prin responsabilitatea liderilor comuniști, care au reușit să convingă Rusia că ei nu pleacă din lagărul comunist, dar în interior au știut să acorde libertăți, au știut să se raporteze altfel la restul societății. Atunci cînd URSS-ul nu a mai fost convins că prin libertățile acordate nu se urmărește o desprindere de regimul comunist, au intrat cu trupele și în Ungaria în ‘56, și în Polonia în ’68, în Cehoslovacia în ’77. S-a ajuns și la acel punct de confruntare între un stat și URSS-ul, care dorea ca statele acestea să rămînă în lagărul comunist.
În România nu au fost asemenea cazuri. Evenimentele, precum cel de la Brașov din ’87, au fost absolut izolate. Scrisorile de solidarizare a intelectualilor, cum a încercat Paul Goma în ’77, au rămas și ele la fel de suspendate în aer. A ieșit prea tîrziu România din comunism.

Sursă foto: www.ziarullumina.ro