„Mi-aș dori că foarte mulți tineri să vină spre teatru și cinema, lucru pe care nu pot să-l facă decît oameni frumoși, cultivați și adevărați. Pentru asta ei trebuie să citească literatură, trebuie să asculte concerte de muzică, trebuie să vadă filme și să cunoască mari regizori, care au lăsat niște mesaje tulburătoare pentru întreaga umanitate”. Acesta este sfatul regizorului Laurențiu Damian pentru tînăra generație interesată de lumea cineaștilor. Prin poveștile, amintirile despre copilărie, parcursul său în cinematografie și alte relatări semnificative din viața sa, am conturat, în acest interviu, profilul unui profesionist.

Cine este omul Laurențiu Damian?

Eu cred că este un om obișnuit care încearcă din cînd în cînd să fie un om deosebit. Am făcut niște filme de care nu mi este rușine deloc, am făcut două lungmetraje, peste 100 de filme documentare. Mi-am dăruit, din 1990, viața către Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București, iar studenții mei și-au depășit în mare parte maestrul, ceea ce este foarte bine. Atunci ești cu adevărat maestru, cînd discipolii tăi te depășesc. Și discipolii mei sînt aproape opt generații. Iar printre primii care au reușit lauri de necontestat la festivaluri care altădată pentru mine erau doar niște miracole, precum Veneția, Cannes, New York, Karlovy Vary, Kairo, Londra, se numără Cristian Mungiu, Călin Peter Netzer, Cătălin Mitulescu, dar și un regizor pe care-l regret, unul dintre cei mai talentați, Cristian Nemescu. Sînt peste 25 de regizori/autori și veritabili artiști

Prin ce se diferențiază regizorul Laurențiu Damian de ceilalți regizori, în filmele, scurtmetrajele sale?

Eu am venit în zona cinematografiei, mai ales în lumea de lungmetraj, cu lumea mea. Lumea mea nu este o lume citadină. Nu mi-au plăcut niciodată orașele mari și aglomerate. Mi-au plăcut tîrgurile de provincie, satele și liniștea acestora. Blaga spunea că „veșnicia s-a născut la sat”. Eu cred că echilibrul s-a născut la sat. Eu cred că frumusețea s-a născut la sat și că iubirea autentică s-a născut tot acolo.

În ceea ce privește zona de film documentar, eu am venit cu ideea că documentarul trebuie să conteze în a prezenta niște situații uneori limită, pe care societatea are datoria să le rezolve, să le îndrepte, acei oameni prezentați în filmele documentare să fie sprijiniți.

Din păcate, perioadă mea prolifică a fost între anii 1980-1990, anii în care cenzura funcționa foarte drastic, în care sistemul comunist era foarte aproape de cădere și atunci disperarea era mult mai mare. Foarte multe filme făcute de mine la Studioul Sahia au fost cenzurate, tăiate, chinuite. Evident că acele filme au rămas tot copiii mei de suflet. Am salvat doar cîteva, printre care „Maria Tănase”, un film de 40 și ceva de minute, dînd în loc, un film de 13 minute ca să fie notat și apreciat că a fost realizat, un film făcut din resturi, ca să pot să-mi salvez, ulterior, filmul inițial. Mai  apoi a primit premii, ca o consolare, pentru că filmul documentar trebuie să apară atunci cînd îl faci, atunci cînd îl creezi. Există așa-zisul moment pentru documentar sau documentarul care va deveni arhivă, dar care nu va mai reprezenta ca impact anul în care a fost făcut. Am făcut filme despre șantiere, despre suferința oamenilor, despre singurătate, despre familii destrămate, căci îi luau pe bărbați pe șantiere luni de zile. Au fost niște drame pe care cenzura le-a simțit foarte bine și le-a tăiat din rădăcină.

Cam acesta e Laurențiu Damian – un om care încearcă să se poarte obișnuit, care încearcă să continuie o poveste, și anume actoria de film și de teatru. Sînt student în anul al II-lea la Actorie; este un caz unic în istoria școlii. Foarte multă lume, după ce a zîmbit, a rămas oarecum șocată de prezența mea la examen. Într-un fel, asta face o oarecare prelungire a vieții artistice, pe lîngă faptul că, totuși, școala nu s-a debarasat de mine la această vîrstă, ci mi-a oferit șansa unei ultime promoții. În trei ani, ca profesor, sper să mai dau o promoție și să anunț festivalurile de la Cannes, Berlin, Veneția că s-a mai născut o generație de cineaști, autori români extraordinari.

 Cum a fost perioadă copilăriei d-voastră?

Iubirea pentru teatru a fost ca un fel de joc de copii. Organizam foarte multe activități, luam cîte un cearșaf și îl transformam în cortină, mă jucam cu copiii de pe stradă. Cîntam la căminul cultural melodii de anii ’60, precum cele ale Margaretei Pîslaru, Ilincăi Cerbacev, Rolandei Camin. Era o formație de oameni maturi ce mă acompaniau, iar eu eram un fel de copil-mascotă. M-am îndrăgostit de valoarea cinema-ului abia în liceu, cînd am frecventat un cinematograf care acum nu mai există, se numea „Viitorul” – ce nume predestinat! Iar aici venise un scriitor, domnul Nicolae Iuga, care aducea filme foarte interesante de la arhivă. Iar acel cinematograf destul de modest, cu scaune de lemn, care pocneau toate și cu miros de petrosin în sală, aduna toată floarea intelectualității bucureștene: poeți, scriitori, cîntăreți, cîntăreți de operă, critici de cinema, regizori de film, de teatru. Acolo era o poveste absolut fascinantă – să vezi într-o sală modestă, cu un bilet de doar 2 lei, că se adunau asemenea oameni care evident că vedeau filme foarte importante, unele dintre ele cenzurate pentru marile ecrane ale cinematografelor bucureștene. Acolo am văzut „Pădurea de Mesteceni”, de Andrzej Wajda, „Andrei Rubliov”, de Andrei Tarkovski, „Cetățeanul Kane”, de Orson Welles. Așa am descoperit cinemateca.

Dar visul meu a fost să fac actorie. La Actorie am picat. Următorul an, am aplicat și am intrat la Teatru-film, unde am avut doi profesori extraordinari: pe Valeriu Moisescu la teatru și asistentă pe Cătălina Buzoianu, iar la film pe Elisabeta Bostan un om deosebit. Ulterior, deoarece am studiat ambele specializări, a trebuit să alegem și am mers pe film. Am rămas cu filmul pînă acum. Dar sper ca în anul III de Actorie să pot să fac o regie de spectacol cu colegi de-ai mei și cu mine.

„Cinema-ul nu va muri, însă vor muri cîteva genuri de cinema”

Care este viziunea cu care porniți la drum în realizarea filmelor, scurtmetrajelor? Regizorul Tudor Giurgiu afirma că „cinema-ul românesc va muri lent din cauza dezinteresului autorităților”.

Tudor Giurgiu mi-a trecut prin mînă, în calitate de dascăl. Este puțină panică în ceea ce spune el. Cinema-ul nu va muri, însă vor muri cîteva genuri de cinema. Este foarte greu astăzi să mai realizezi o epopee istorică. Cînd spun epopee istorică, spun dorința de a arăta adevărul istoric, deoarece foarte multe din epopeile istorice ale anilor ’60, ’70 și chiar început de anii ’80 falsificau puțin istoria, o cosmetizau, construiau într-o zonă de mari domnitori, de mari români, de mari bătălii cîștigate.

Noul cinema trebuie să devină un cinema-spectacol, cu forțe de producție, cu oameni calificati, nu doar cu regizori, ci și calificați în scenografie de film, în decoruri de film, costume. Noi încercăm să facem un fel de antrenamente, precum lăutarii geniali, care nu aveau conservatorul.

Deci la aceastea cred că se referă. Este un semnal de alarmă, pentru că, e limpede, guvernanții nu au tratat niciodată arta și cultura pe un prim nivel, așa cum nu au tratat, din păcate, nici educația. Educația cultura și arta sînt pașaportul nostru european.

Care sînt etapele prin care trece un film pentru a putea fi finalizat ca produs?

Un film începe într-o manieră romantică și anume începi să scrii un scenariu și să visezi. După care visul continuă, iar scenariul devine un decupaj regizoral, pe cadre, secvențe gîndite. După care tu poți să-l faci alături de colegul tău de echipă, directorul de fotografie, cu un co-scenarist, un om alăturat sufletului tău, spre exemplu chiar și un scriitor. Atunci este un moment de mică echipă, în care îți faci proiectul intitulat „film”, dar care este un dosar. Urmează etapa dură. Cum faci rost de bani? Te înscrii la Centrul Național al Cinematografiei (CNC) la concurs, îți prezinți proiectul. Ulterior, după ce se obțin o parte din bani, urmează efortul de a obține și alți bani. Efortul de a intra într-o co-producție, lungile drumuri la diverși sponsori care vor da sau nu bani. E o Golgotă a disperării, încrederii, umilinței, victoriilor, înfrîngerilor și, în momentul în care terminat, ai făcut rost de toate, începe munca de creație, cînd ești un demiurg, iar atunci cînd ai spus „Motor!” se creează lîngă tine, sub oblăduirea ta, o lume. Ai terminat filmul, urmează distribuția lui, oameni care doresc să cumpere filmul, banii care s-au investit se mai pot și recupera. În final, urmează momentele de festivaluri, care, iarăși, pot să fie cu victorii și cu premii.

Din păcate, filmul românesc nu recuperează banii care s-au investit, din cauza distribuției slabe, a lipsei cinematografelor, dar și a prezenței mall-urilor, cu o politică complet diferită. Aceasta acoperă zona de confort, zona de distracție, blockbustere. De asemenea, Premiile Oscar se acordă în special performanțelor mai degrabă de tip industrial, decît celor de tip artistic, în sensul că cinema-ul respectiv a deschis o nouă cale, a promovat o nouă poetică sau estetică. Este vorba de coloși de care nu te poți atinge.

De ce o considerați pe Elisabeta Bostan un al doilea părinte?

Pentru că și-a depășit demult statutul de profesor. Doamna Elisabeta Bostan, în toată perioadă studenției, mi-a văzut filmele, mi-a adorat filmele, cu toate că dumneaei făcea filme de cu totul altă natură, de familie, de copii. Dar a avut puterea și inteligența, aptitudinile să descopere în noi universul fiecăruia și să-l cultive. Asta face, de regulă, un părinte. Un părinte cultivă abilitățile unui copil, ori noi ne-am socotit copiii ei, într-un minunat basm, precum Amintiri din copilărie, de Ion Creangă. Dar din basm nu s-a ales mare lucru, deoarece, între timp, copiii au crescut, necazurile și decepțiile au venit, nu mai este că în studenția de odinioară, pe care eu o regret de cîte ori am ocazia și o evoc.

Dacă ați face parte din juriul de la Cannes, pe cine ați nominaliza?

S-a produs o poveste destul de complicată că juriul de la CNC a avut de ales pentru Oscar între două filme: „R.M.N” și „Imaculat”. Și am stat și m-am gîndit de multe ori dacă oamenii n-au înțeles pînă acum că nu trebuie să trimiți la Oscar un film care-ți place ție, ci un film care satisface pe mai multe componente: gradul de valoare a regizorului, ce premii importante a luat, faima regizorului în lume și dacă regizorul respectiv are distribuție în America de Nord.

Proiecția ar fi între niște oameni care m-au impresionat întotdeauna – Cristi Puiu și Cristian Mungiu. Ei mi se par, la această oră, cei doi purtători de cuvânt în ceea ce privește mesajul de artă în România.

„Există și un public care nu prea mai are timp pentru cinema”

Ați afirmat într-un interviu că teatrul este o lume dură și necruțătoare. De ce sînteți de această părere?

Este și o lume dură, din cauza concurenței, dar și din cauza faptului că nu există niște repere. Adică este foarte delicat să ți se spună că nu ai talentul celuilalt, că regia pe care tu ai făcut-o este mult mai slabă decît regia unui coleg, dar foarte puțină lume spune asta, foarte puțini critici de teatru.

Pe de altă parte, școala românească de film și teatru scoate foarte mulți absolvenți. Aproape 200 pe an. Dacă vom adună toate universitățile, vom ajunge o țară doar de regizori și actori. Înainte, politica era altfel. Noi am intrat, în 1976, pe șase locuri, din totalul de 360 de candidați. La această oră, sînt 200 și ceva de candidați și 50 de locuri la Actorie. Nu avem timp de pregătire cît ar trebui. Nu avem cum să facem într-un semestru Cehov și în al doilea Shakespeare.

Există și un public care nu prea mai are timp pentru cinema. Preferă să vadă filme acasă. Cînd o societate nu este așeazată pe niște repere clare – politice, economice și sociale,  ca să dețină timpul de relaxare, tu n-ai cum să te relaxezi nici la teatru, nici la cinema, tu vei fi înconjurat de problemele personale. În aceste momente de cumpăna socială și politică, este foarte greu ca cineva să guste actul teatral și actul cinematografic cu plinătate. O face cu monotonie. Aici este momentul în care se termină aspirația studentului de a face un cinema de artă, să schimbe lumea.

Studoiul de Film Sahia. Sursă foto: ro.wikipedia.org

Cum vor evolua cinematografia și teatrul din România?

Vor evolua, pentru că întotdeauna există acel moment pe care eu-l consider de „spirală”. Adică va fi un moment dificil, unul bun și tot așa. Pînă la urmă, teatrul este antic, iar cinematografia românească are 126 de ani. Este „copilul” teatrului.

Care este momentul în care considerați că ați atins apogeul carierei d-voastră?

Greu de spus. Marin Sorescu are niște versuri: „Vine o vreme cînd facem socoteala și adunăm cîteva clipe cînd era să fim fericiți, cîteva clipe cînd era să fim frumoși, cîteva clipe cînd era să fim geniali”. Momentul meu de bucurie a fost seara de gală, cu debutul filmul „Rămînerea”, la Cinema Scala, din București, care acum este închis. Atunci am simțit un moment al meu de fericire și sper ca micile roluri să mai îmi aducă puțină fericire și să merg puțin înainte.

Cînd a fost momentul în care ați simțit că ați devenit un regizor în adevăratul sens al cuvîntului?  

Momentul cînd am făcut primul meu film la Studioul Sahia, într-un șantier, cu oameni care erau extrem de sălbatici în fața aparatului, care nu doreau în nici un fel să colaboreze, care știau foarte clar că am venit acolo să fac propagandă. Eu le spuneam că vreau să fac un film adevărat despre ei, iar ei ziceau că sînt doar un copil și să plec de acolo. A fost un moment în care i-am adunat pe toți și le-am spus: „Eu mîine plec. Eu fără voi, nu pot să fac. Fiindcă voi nu mă credeți, haideți să facem un film despre cum vă simțiți voi. Dacă vă este dor de nevastă, cum este pe șantierul acesta, unde ați dormit”. Dintr-o datăam simțit că parcă din mîinile mele și din vocea mea, și din privirea mea degajam încredere pentru oamenii ăia. Ăla era un moment de regie. Era un moment de om care stăpînește o mulțime, niște actori. Era mult mai ușor de stăpînit un actor decît un om care nu avea absolut nici o treabă cu actoria. Atunci el trebuia să devină personajul tău.

Oamenii ăia m-au ascultat. Unul dintre ei, pe nume Vasilică, un monstru de om, la doi metri și ceva, a zis: „Haide, mă, să-l ajutăm pe copilul ăsta și să facem ce ne spune el”. Iar eu nu le-am spus să facă decît ceea ce știau să facă. Nu i-am pus să învețe replici, roluri, doar să spună adevărul despre ei. Atunci m-am simțit regizor, am simțit că pot să imprim unor oameni dorințele mele artistice.

Repere biografice

Laurențiu Damian este regizor și scenarist român, profesor la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București (UNATC) și președintele Uniunii Cineaștilor din România. A fost vicerector al UNATC în perioada 1999-2007 și membru al Senatului UNATC din 1990.

A absolvit UNATC, Secția „Scenaristică și Regie”, cu nota 10. A făcut cursuri de specializare în filme documentare și de televizune atît în țară, cît și în străinătate. În 2003 a devenit Doctor Magna cum laude în Cinematografie și Media.

În 2005, a ocupat funcția de secretar general al Uniunii Cineaștilor Români. Este membru de onoare al Cinematecii Italiene din Milano.

Sursă fotografii: Arhiva personală Laurențiu Damian