IVAN PILCHIN: „Eu încerc să îmbin simplitatea textului cu profunzimea sensului”

Ivan Pilchin este o prezență discretă, dar profundă în peisajul literar și cultural al Republicii Moldova. A călătorit, cu o minte curioasă și un suflet deschis, pe cărările cunoașterii, împletind dreptul cu limba și literatura străină la Universitatea de Stat din Moldova, unde nu a fost doar student, ci și profesor timp de aproape 15 ani. În prezent, Ivan Pilchin și-a găsit locul în mijlocul cuvintelor și al ideilor, lucrînd ca șef al Secției de activitate editorială la Biblioteca Municipală „B. P. Hașdeu” din Chișinău, loc unde cu fiecare pagină răsfoită, o lume nouă se deschide. De asemenea, este și vicepreședintele Uniunii Scriitorilor din Moldova.

Domnule Ivan Pilchin, ați debutat în 2015 cu volumul Lector in libris: scriitori basarabeni despre literatură. Ce impact a avut asupra carierei dumneavoastră literare?

Într-adevăr am debutat editorial în anul 2015, atunci cînd am elaborat această antologie, care se numește Lector in libris. A fost o experiență care m-a propulsat în domeniul traducerii literare. Aceasta este o lucrare care, pe de o parte, reprezintă o selecție din autorii basarabeni, cu tot ce privește lectură, bibliotecă, carte și felul în care aceste fenomene se reflectă în textele lor, fie poezie, fie eseu, fie proză, pe de altă parte. Este o carte bilingvă, pentru că am pus în această ediție atît textele în original, în limba română, cît și în varianta tradusă, în limba rusă. A fost o frumoasă colaborare cu Biblioteca Municipală „Bogdan P. Hașdeu”, pentru că această antologie a apărut în cadrul acestei biblioteci, unde ne și aflăm acum, mai exact la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, condusă de criticul literar Vitalie Răileanu, cu care am organizat și am condus două cercuri pentru studenți, unul legat de traducere literară și unul de mitologie germanică și scandinavă. Astfel, am decis să fac această lucrare pe o temă care mă preocupă de foarte mult timp. În urma acestui debut am primit Premiul Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut (2016). De atunci continuă colaborarea mea atît cuUniunea Scriitorilor din Republica Moldova, cît și cu biblioteca municipală, pentru că sînt angajat aici.

Știu că ați făcut două facultăți -limbi și literaturi străine și dreptul. Cum se interconectează aceste domenii în activitatea dumneavoastră?

Am absolvit două facultăți din cadrul Universității de Stat din Moldova, la o distanță destul de mare de timp, de aproape 10 ani. În 2005 am absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, iar în 2015 Facultatea de Drept. Totul pornește din adolescență, din anii mei de liceu, pentru că atunci cînd am intrat la liceu mi-am dorit să devin jurist. Acesta a fost un vis de-al meu, oarecum. În cadrul liceului, mi-am descoperit o vocație și o înclinație foarte pronunțată spre limbi și literaturi. Studiam germana, engleza, româna și rusa, pe care le cunoșteam din casă, și totodată eram fascinat de ora de literatură universală. Aceste lumi diferite, cu un patrimoniu deosebit m-au captat, astfel, cînd am ajuns la universitate, în 2001, am ales să fac Facultatea de Limbi și Literaturi Străine. Pe timpul facultății am studiat foarte multă literatură universală, în special în limba germană. De facto, aceasta a și devenit profesia mea de atunci, pentru că m-am specializat în limba și literatura germană și, din 2005 pînă în 2019, am predat la facultate literatura universală și literatura germană, în cadrul departamentului de Literatură Comparată. Paralel am elaborat, din 2012 pînă-n prezent, și manuale de literatură universală. Aceste preocupări reprezintă viața mea, dar și a soției mele, Maria Pilchin, cu care am făcut cunoștință în cadrul acestei facultăți. Vedeți cum, dintr-o pasiune, a crescut o biografie. Această pasiune a conturat și profilul casei noastre, interiorul nostru.

În 2007-2008, a fost un moment în care, în sistemul educațional din Republica Moldova, a apărut un context de incertitudine în ceea ce privește cadrele didactice și viitorul lor profesional. Așa că am decis să-mi ating scopul din adolescență de a deveni jurist și am început cea de-a doua facultate, Dreptul. Chiar dacă eu am continuat să profesez în literatură, studiile de drept au fost o bază foarte bună. Cunoștințele din domeniul literaturii și din domeniul dreptului m-au ajutat atunci cînd am devenit șef Secție activitate editorială la Biblioteca Municipală „B. P. Hașdeu”, dar și cînd am devenit vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. Această cunoaștere în ansamblu m-a ajutat în interacțiunea pe care o avem cu specialiștii în domeniul managementului cultural, promovării de carte și în scrierea proiectelor. De exemplu, anul trecut am făcut parte dintr-un grup din cadrul Ministerului Culturii, în cadrul căruia am elaborat două regulamente, unul cu privire la susținerea revistelor culturale din R. Moldova, din bugetul de stat, iar al doilea cu privire la susținerea traducerii cărții naționale în străinătate, la fel, din bugetul de stat.

„Un text bun este acela care îți oferă multiple perspective asupra anumitor lucruri”

În 2018 ați publicat volumul Человек-аквариум (Omul-acvariu), care este un mix de poezie și reflecții. Cum ați ajuns să explorați astfel de teme în scrierile dumneavoastră?

Am debutat cu această plachetă de versuri în anul în care am împlinit 35 de ani. A fost un debut destul de matur, aș spune eu. Atunci cînd am venit cu acest volum de poezie, am venit format, deoarece în spatele acestor texte e o lungă perioadă de lectură, de căutare a unor modele și de comunicare cu poeții, cu traducătorii și cu criticii literari. E o conștientizare a faptului că astăzi este foarte greu să vii în literatură cu ceva care încă nu a fost spus. Aceasta este o mare dramă, o mare dilemă a scriitorilor din epoca postmodernă. Fiecare scriitor reia aceleași teme, dar le abordează din unghiuri diferite, din perspective diferite, din propriile trăiri. În acest volum am încercat să ofer un adevăr artistic, poetic. Omul-acvariu reflectă o abordare profundă și personală a tematicilor legate de identitate, condiția umană și relația individului cu lumea din jur. În poeziile mele evoc multe imagini din copilăria mea, imagini din lumea visurilor mele, pentru că e și aceasta o lume plină de comori, care spune foarte multe despre noi. Din punctul meu de vedere, scriitura seamănă cu un mesaj pe care un om aflat pe o insulă pustie îl pune într-o sticlă, îl aruncă în mare și așteaptă să fie citit de cineva. Scriitorul este acel om de pe insulă care caută contactul cu celălalt, dragostea pe care o poate împărtăși celuilalt, prin acest mesaj închis într-o carte.

Știu că soția dumneavoastră, Maria Pilchin, v-a tradus cartea în limba română. Ați ajutat-o în anumite momente ca aceasta să fie tradusă cu exactitate, să poată transmite aceleași sentimente ca și în limba rusă?

Am discutat pe text atunci cînd am pregătit versiunea în română a cărții, dar în cazul acesta am mizat foarte mult pe talentul și sensibilitatea Mariei, în calitate de traducătoare. În cazul unui traducător este foarte importantă perspectiva proprie pe care el știe să o ofere unei cărți, unui text și este, de asemenea, foarte important să existe această încredere între autor și traducător. Bineînțele am discutat, am căutat în unele cazuri anumite sintagme mai potrivite, dar vreau să mai subliniez încă odată că am avut încredere totală în ceea ce a făcut Maria cu această traducere, cu această carte.

Domnule Pilchin, cum ați descrie stilul dumneavoastră literar?

Este foarte greu să-ți definești stilul în așa fel încît să nu-ți scape ceva. Cum spunea Gustave Flaubert, cunoscutul scriitor francez, „stilul sînt eu”. Deci, felul în care scriu, mă reprezintă. Eu încerc să îmbin simplitatea textului cu profunzimea sensului. Un text bun este acela care îți oferă multiple perspective asupra anumitor lucruri. Textele pe care le scriu eu sînt adevărurile mele, sînt adevărurile mele intime, sînt textele în care încerc să nu mă mint. Textele mele sînt un fel de revelații ale propriei mele conștiințe, sînt rezultatele ascultării de sine.

„Atunci cînd adoarme rațiunea se întîmplă lucruri grave”

În noiembrie 2024, ați lansat volumul și tu, Iohanan, despre care se spune că este „o carte emoționantă, meditativă și complexă, ce rezonează puternic cu neliniștile și aspirațiile lumii de azi”. Ce v-a motivat să scrieți acest volum?

Să știți că prietenii, cunoscuții care mi-au văzut cartea mereu mă întreabă: „De unde acest titlu?”. Acesta este un titlu autoreferențial, un titlu care vine de la Ivan, Ioan, pentru că acesta este numele unui personaj dintr-un poem central din această carte. Este un text care se numește „Visul lui Iohanan”, iar unul dintre versurile din această poezie este „și tu, Iohanan”. Atunci cînd scriu, pentru mine contează foarte mult imaginea pe care o ofer sau de la care pornesc. Eu îmi doresc să construiesc din cuvinte o imagine. Mizez pe un discurs poetic delicat, simplu, dar totodată profund.

Una dintre cărțile formatoare pentru mine a fost Biblia. Am citit multe texte biblice, mai ales Evangheliile, care sînt scrise pe înțelesul tuturor, dar care au atîta profunzime și atîta capacitate de a deschide alte perspective asupra lucrurilor, încît și pînă astăzi există foarte multe interpretări ale textelor evanghelice. Iată acest stil sugestiv din textele biblice apare și în acest volum al meu.

Nu aș putea afirma că sînt un scriitor religios, dar o anumită parte importantă de imagini, care apar în textele mele, sunt referințe la anumite idei biblice. De exemplu, textul care încheie volumul Omul-acvariu se numește „Ivanghelia pentru tine”, pentru că acest moment vine dintr-o amintire din copilăria mea, cînd bunica, înainte de somn, îmi povestea anumite episoade din Evanghelie. Ascultînd asta, eu mereu auzeam cuvîntul „Ivangelie”, adică cumva legat de prenumele meu. Peste ani am realizat cît de mult au însemnat aceste Evanghelii, pentru mine. O imagine asemănătoare cu cea transmisă de biblie apare și în volumul meu de poezii și tu, Iohanan. Iohanan este numele Apostolului Ioan, așa cum a fost în varianta originală. Ioan este varianta din traducerea grecească a Evangheliei, cea pe care o cunoaștem noi. Mi-am pus întrebarea: „Cum li se adresa Iisus Apostolilor lui?”, pentru că el nu-i spunea lui Petru, Petru, deoarece numele original al lui este Simon; deci Iisus i se adresa cu „Simon”. De asemenea, lui Ioan i se adresa în varianta ibraică sau aramaică  – „Iohanan”, fiindcă numele acesta înseamnă ceva în limba respectivă. „Iahve” sau „Ioahve” în limba respectivă înseamnă „Dumnezeu”, este numele lui Dumnezeu. Iar, numele „Ana” înseamnă „milă”. Și numele „Iohanan” înseamnă că „Dumnezeu are milă”. Iată, cartea, în mod concentric, se construiește în jurul poemului Visul lui Iohanan, în care preiau episodul din Evanghelie, cel din Grădina Ghetsimani. Chiar și coperta cărții sugerează motivul grădinii, motivul nopții. Pe Iisus îl putem interpreta ca pe o întruchipare a unui ideal, a unei idei, care este foarte importantă pentru noi – ideea dragostei, ideea umanismului, ideea solidarității și a compătimirii.

Grădina Ghetsimani arată un moment foarte important legat de un intelectual al tuturor timpurilor, care trebuie să nu adoarmă, să fie vigilent în fața răului, fie că sînt ideologii extremiste, fie că sînt mesaje, care reprezintă un pericol pentru pace, pentru democrație, pentru libertare. Atunci cînd adoarme rațiunea se întîmplă lucruri grave. Acest mesaj este valabil și pentru lumea de acum. Această carte pornește de la imagini foarte grave ale istoriei recente, de la lagăre de concentrare, pînă la războiul din Ucraina. În volumul și tu, Iohanan sînt mai multe poeme în care evoc acest sentiment de durere și de faptul că războiul nu se întîmplă doar acolo, războiul e peste tot.

Referitor la războiul din Ucraina. Ce părere aveți despre tot ce se întîmplă în acest moment acolo? Cum și cînd credeți că se va încheia acest conflict?

În 2022, cînd a început acest război, am trecut prin sentimente de durere și depresie. Am trecut printr-un soi de tragedie interioară pornită de la faptul că toți credeam că după cel de-al Doilea Război Mondial în Europa nu se vor mai repeta asemenea lucruri. Întotdeauna am condamnat asemenea tentative și asemenea porniri militariste: omuciderea, un conflict armat organizat de un anumit guvern… Pentru mine, a fost o tragedie interioară și din motivul că asta se întîmplă între două popoare, între două țări, Rusia și Ucraina, care foarte mult timp au construit ceva împreună, unde sînt frați între ei. Mai ales că și străbunicii mei vin din spațiul rusesc și ucrainean. Simt o foarte mare durere atunci cînd conștientizez că atîția oameni suferă.

Am încercat să ajutăm și să susținem refugiații. Este un război absurd, tragic. Sper ca acesta să se încheie cît mai rapid, pentru că este un război autodistructiv pentru Rusia. Este greu și pentru Ucraina, pentru că sînt distruse orașe întregi, iar oamenii care puteau să creeze acolo au trebuit să plece, să fugă, să se oprească din a face lucruri frumoase. Îmi este foarte greu să fac anumite presupuneri în ceea ce privește sfîrșirea acestui război. Îmi doresc ca în urma păcii Ucraina să rămînă un stat integru, dar pierderea umană este cea mai mare pierdere. Rana războiului va rămîne deschisă decenii înainte.

Acesta este un subiect sensibil. Pentru noul meu volum și tu, Iohanan am ales un motto de la Willy Brandt, cancelarul german care a cîștigat Premiul Nobel pentru Pace în 1971. Acesta a spus într-un interviu: „Sub povara istoriei recente, am făcut ceea ce fac oamenii atunci cînd eșuează cuvintele”. Dar ce a făcut el? El a îngenuncheat în fața unui memorial, în fața unui ghetou în care au fost omorîți evreii. Această poză simbolică a unui om îngenuncheat spune mai mult decît cuvintele, decît părerile de rău. Atunci cînd capul unei națiuni se pune în genunchi pentru greșeala, pentru povara unei istorii care nu poate fi scuzată, este un moment de răscruce pentru fiecare om. Ca lucrurile astea să nu se repete iar și iar, este important ca intelectualii, istoricii, gîndirea critică să nu adoarmă. Și bunicul meu a fost prizonier într-un lagăr de concentrare și a supraviețuit, de aceea mă sensibilizează această temă. Mi-am imaginat că pe bunicul meu l-a ajutat să supraviețuiască gîndul că acasă îl așteaptă soția și copiii.

Este foarte important să conștientizăm că și noi purtăm vina pentru tot ce se întîmplă, pentru toate conflictele, pentru toate războaiele, pentru toate lucrurile rele ce le facem zi de zi.

„Tinerii vin mereu cu ceva nou, ei sunt cei care încearcă să dea o nouă perspectivă scrisului”

Aveți foarte multe preocupări și respo nsabilități ale funcțiilor pe care le ocupați. Cum reușiți să vă împărțiți în atîtea locuri și să faceți atîtea lucruri în același timp?

Din 2014 pînă-n 2022 am fost traducător la postul de Radio Europa Liberă. A fost o experiență interesantă, plină și emoționantă, pentru că lucram cu jurnaliști de renume din Republica Moldova și pentru că făceam parte dintr-o echipă extraordinară. Traduceam texte în rusă și în română. Erau texte legate de viața socială, culturală și politică din R. Moldova. Această colaborare m-a îmbogățit profesional. Am combinat predarea la universitate cu munca de la radio, însă munca de traducător este una solicitantă. Uneori traduceam nopțile, unele materiale le traduceam într-un regim de urgență, pentru că era nevoie să păstrăm acest ritm al actualității și al relevanței subiectelor. A fost o etapă importantă pentru mine.

La Biblioteca municipală am început să lucrez în 2019, după ce am plecat de la universitate. Să fiu profesor la universitate a fost o experiență unică, acolo m-am format și acolo mi-am întemeiat și o familie. Însă, la un moment dat, am trecut și eu prin ceea ce se cheamă „ardere profesională” și emoțională. Astfel, am înțeles că am nevoie de o reinventare, de un nou început. A mai fost și un moment foarte personal pentru mine, pentru că mi-am pierdut o rudă foarte apropiată mie. Biblioteca a fost acel start de la care am pornit, după epuizarea mea profesională și morală. Aici am descoperit o echipă foarte, foarte pasionată de tot ceea ce face – bibliotecarii. Acum coordonez activitatea de editare a bibliotecii și sunt redactor-șef al revistei „Bibliopolis”, unde publicăm diverse materiale din domeniul practicii biblioteconomice, a vieții filialelor Bibliotecii Municipale „B. P. Hașdeu”, materiale de cultură, cronici de carte, interviuri cu personalități marcante din domeniul literaturii și economiei și multe alte lucruri. Iar din 2021 combin această activitate cu entuziasm cu ceva nou. La invitația domnului Teo Chiriac, președintele Uniunii Scriitorilor din Moldova, am devenit parte a echipei în calitate de vicepreședinte. E o nouă experiență pentru mine, deoarece e o breaslă scriitoricească, e o instituție din care fac parte aproximativ 300 de scriitori din R. Moldova. Și aici vreau să contribui și să aduc cît mai mult din competența mea, din experiența mea, din calitățile mele pentru a promova scriitorii, lectura în spațiul moldav.

Cît de mult mai scriu tinerii, în acest moment, în Republica Moldova?

Să știți că putem spune că literatura tinerilor este foarte apreciată și bine susținută. Noi încercăm să susținem tinerii debutanți prin oferirea premiilor de debut, prin invitarea să facă parte din Uniunea Scriitorilor din Moldova, să participe la evenimentele noastre. Tinerii scriu, tinerii comunică. Și cunosc foarte mulți tineri talentați, care locuiesc atît în țară, cît și peste hotarele ei. Tinerii vin mereu cu ceva nou, ei sînt cei care încearcă să dea o nouă perspectivă scrisului. Trăim într-o epocă în care schimbarea paradigmelor, schimbarea valorilor și digitalizarea se produc atît de rapid și uneori nu reușești să ții pasul. Anume tinerii sînt cei pentru care asta totul e firesc. Această „înnoire”, această schimbare, prin scrisul tinerilor, vine și-n literatură.

„Inteligența artificială este o etapă nouă, din care noi abia gustăm”

Credeți că digitalizarea și folosirea tot mai multă a inteligenței artificială va duce la pierderea literaturii, inclusiv scriiturii?

Este o întrebare care apare foarte frecvent în discuțiile de ultimă oră, inclusiv în cadrul proiectelor pe care le organizăm la Uniunea Scriitorilor din Moldova. Faptul că există asemenea aplicații este un lucru uriaș, faptul că geniul uman a știut să producă aceste mașinării digitale, care să fie utile și accesibile tuturor este uimitor. Trebuie să separăm un pic lucrurile. Dacă vorbim despre cartea digitală, aceasta este o altă lume, o altă dimensiune, care se deschide prin aplicarea tehnologiilor. Faptul că putem să digitalizăm o carte rară, o carte veche și s-o punem la dispoziție prin platformele de pe internet tuturor, este bine, pentru că astfel se scurtează distanța dintre un om și o carte, dintre om și informație. Pentru a consulta un text medieval, de exemplu, nu trebuie să parcurgi o distanță primejdioasă, nu trebuie să mergi în Germania, Anglia sau Franța, e de ajuns să accesezi un site unde găsești toate documentele scanate. Un alt exemplu este cartea electronică, un lucru foarte comod, poți citi de oriunde. Dar, tehnologizarea are și alte laturi. Trăim într-o lume a rețelelor sociale, care creează dependență.

Inteligența artificială este o etapă nouă, din care noi abia gustăm. Acesta este un lucru genial, de parcă comunici cu o altă conștiință. Aceasta este utilă, pentru că uneori poate să scutească omul de un lucru mecanic, de anumite procese legate de editare, de sintetizare a unor cantități mari de informații. O întrebare pe care mi-o pun destul de des este dacă inteligența artificială poate să substituie omul în ceea ce privește creația. Am văzut că unele platforme de generare a textelor pot imita stilurile anumitor autori renumiți. Ceea ce contează foarte des în scris este amprenta individuală, biografia și vocea proprie, zbuciumul, durerea și tragedia prin care trece un om. Asta nu o să poată să pună inteligența artificială în textele produse; sufletul nu-l poți genera.

Iar acum, spre final, vreau să vă întreb care credeți că este rolul cărții într-o lume a divertismentului?

Să nu avem iluzia că doar astăzi trăim în această dihotomie – divertisment și cultura cărții. Dacă ne uităm puțin și la istoria societăților antice, și acolo era acea expresie: „să oferi poporului pîinea și circul”. Divertismentul pentru mase sînt filmele, însă cartea poate fi și ea o parte a divertismentului. Dar cartea nu este doar un produs de consum cultural, aceasta este și un produs estetic. Într-o lume a divertismentului, unde accesul la media și informație este rapid și ușor, rolul cărții rămîne semnificativ, deși în continuă transformare. Cărțile continuă să joace un rol important în cultivarea imaginației, dezvoltarea gîndirii critice și furnizarea de profunzime și înțelegere despre lume.

Cartea este parte a culturii noastre și a distracției noastre, și a devenirii noastre, și a educației, și a comunicării. Cartea ne construiește, cartea ne apropie unii de alții, ne apropie de noi înșine. Cartea este ca o oglindă, în care putem să ne vedem pe noi în scris și lectură. Totodată, este și un mesaj care se va transmite din generație în generație.