Ionuț Iftimoaie: „Lucrul cel mai important este să devii campion pentru tine însuți”

A venit pe lume într-o familie modestă și nu a avut o copilărie foarte ușoară. La 16 ani, Ionuț Iftimoaie și-a descoperit pasiunea pentru kickboxing, însă a considerat că în țară nu va avea un viitor prea strălucit, așa că la vîrsta de 18 ani a decis să-și ia viața în propriile mîini și a plecat în Italia, de unde s-a întors cu totul alt om. Am discutat, în acest interviu, despre o carieră construită prin multă muncă și despre emoțiile și sacrificiile din viața unui sportiv

Copilăria dumneavoastră a fost destul de dificilă, dat fiind faptul că ați părăsit țara la vîrsta de 18 ani, pentru un trai mai bun. Cum vă amintiți acea perioadă în care ați plecat?

Despre copilăria mea, sincer, am amintiri foarte frumoase. Nu cred neapărat că a fost una dificilă, a fost una normală pentru un copil care s-a născut în orașul Comănești, în anul 1978, în acest oraș minier. Sigur că posibilitățile financiare ale familiei mele nu erau cele mai strălucite, spun asta pentru că mama era casnică iar tatăl a fost miner, a muncit 29 de ani în mină. Țin minte că, pentru a putea face rost de bani, strîngeam sticle pentru a le curăța, apoi le vindeam, deoarece voiam să-mi cumpăr o „minge de 35”, una dintre cele mai bune în vremurile acelea. Luam clanța de la ușă și o transformam în pistol și așa ne jucam pe stradă. Cărăbușii de mai erau o altă distracție pentru noi, copiii. Ne jucam cu ei la lumina farului. Desigur, ne jucam de-a v-ați ascunselea, capra, șotronul, hița la troacă, niște jocuri care, din păcate, în ziua de astăzi au cam dispărut, din cauza tehnologiei.

În momentul în care am împlinit 18 ani, posibilitățile ca eu să găsesc un trai mai bun, să alerg spre ceva, erau mici. Nu știam sigur către ce să mă îndrept. Vedeam că aici, în zonă, lucrurile erau limitate și nu puteam să le obțin, așa că m-am îndreptat către oportunitățile pe care le oferea, pe atunci, o altă țară. La 18 ani și o săptămînă am reușit să plec în Austria, iar din Austria, în Italia, unde am stat aproximativ 10 ani. Am început să muncesc în construcții ca salahor, zugrav de meserie, apoi am fost cascador în filme și antrenor de arte marțiale. Am trecut etapă cu etapă, pînă cînd am reușit să devin sportiv profesionist.

Cum ați început să vă antrenați pentru cariera de boxer?

Pasiunea pentru sport o am de cînd eram mic. O perioadă am jucat fotbal, pînă cînd mi-am dat seama că în mine zace o energie mult mai mare decît a colegilor și prietenilor mei. Am început să pun foarte mult suflet în ceea ce făceam pe terenul de joc și credeam că și colegii mei vor depune aceeași dăruire sufletească, însă acest lucru nu s-a întîmplat. Și, de multe ori, ajungeam să ne certăm între noi, astfel că odată am fost nedreptățit la un meci și am început să alerg după arbitru. Atunci am realizat că este mult mai important pentru mine să-mi dedic energia către ceva folositor și nu dăunător.

Sigur că sporturile individuale sînt cele în care victoria poate să depindă în mare parte de tine. Mi-am dat seama că nu stăteam foarte bine cu alergatul, așa că am încercat să-mi pun la punct forța interioară cu care m-am născut, iar pentru asta trebuie să le mulțumesc părinților mei.

Am fost inspirat din filmele cu Jean-Claude Van Damme, Chuck Norris, Bruce Lee, Dolph Lundgren, astfel că m-am apropiat de acest sport. La vîrsta de 16 ani m-am dus la prima sală, care era și cea mai apropiată de mine, cea de la Onești, la 35 km distanță. Am făcut primul meu antrenament, antrenorul m-a remarcat și la sfîrșit m-a întrebat: „Tu cîți ani ai?”. I-am spus că am 16 ani. S-a uitat la mine foarte dezamăgit și mi-a spus să nu mai vin la antrenamente, pentru că sînt foarte bătrîn pentru acest sport. M-am întors acasă, unde am umplut un sac cu nisip, acela fiind primul meu sac de box. Pe post de mănuși foloseam niște mănuși de iarnă. Aveam acasă două roți de vagon, am sudat o bară între ele și mi-am făcut propria halteră. Și așa am început să mă antrenez de acasă.

De unde vine numele de scenă Ivan Drago?

Mi-am ales acest nume de scenă în momentul în care l-am văzut pe Dolph Lundgren într-un film din seria „Rocky”. În plus, în momentul în care am ajuns în Italia, multă lume mi-a spus că semăn foarte mult cu el și au început să mă strige „Ivan”. Oamenii s-au obișnuit foarte repede cu acest nume de scenă și le era mai ușor să mă strige. Mi s-a întîmplat la un meci să îmi fie scris numele „Isocomoaie”, de ziceai că eram japonez. Astfel, mi l-am asumat și chiar l-am îndrăgit. Dolph Lundgren este sportiv și apoi actor, iar mie îmi plac oamenii adevărați. Aceasta este diferența, spre exemplu, între Jean-Claude Van Damme, care doar a încercat să facă ceva la amatori, dar nici acolo nu prea i-a reușit, și Dolph, care a reușit să ajungă campion mondial de două ori.

„Viața publică te responsabilizează”

Ați participat la emisiuni precum „Ferma vedetelor”, „La bloc” și „Dansez pentru tine”. Ce v-a determinat să apăreți și mai mult în viața publică?

Am participat la multe emisiuni, la „Dansez pentru tine” chiar de la prima ediție care a avut loc în România, pentru că am vrut să arăt că pot fi și grațios și pot fi în stare să și dansez pe diferite stiluri de dans. A fost o provocare foarte mare, de unde am adunat foarte multe amintiri. Am făcut febră musculară la niște mușchi pe care nici măcar nu știam că-i am și, totodată, am slăbit foarte mult în perioada aceea. Pentru mine a fost foarte important să transmit că noi, luptătorii, atunci cînd intrăm în ring, avem o anumită atitudine, dar în viața de zi cu zi sîntem niște oameni care pot fi și simpatici, și haioși, și deștepți, și frumoși!

Ați declarat într-un interviu că în România titlul de „vedetă” se dobîndește foarte ușor. Vă considerați o „vedetă”, avînd în vedere faptul că nu sînteți cunoscut doar ca boxer?

Nu mă consider o vedetă, ci mai degrabă o persoană publică, asta datorită sporturilor, aparițiilor și rezultatelor pe care le-am avut. Într-adevăr, aceste apariții la televiziuni mi-au dat posibilitatea să fiu un sportiv popular. Viața publică te responsabilizează. Noi, cei care apărem la televizor, trebuie să știm că putem deveni exemplu, iar acest exemplu poate fi luat ca un „da” sau ca un „nu”. De aceea este foarte important mesajul pe care îl transmiți atunci cînd apari la televizor.

Le-ați permite copiilor dumneavoastră să aibă o carieră în box, avînd în vedere că este un sport destul de dur?

Cred că lucrul cel mai important pentru un părinte e acela de a-și putea susține copiii către sportul pe care ei îl aleg și unde au talent. Poate nu sînt neapărat talentați, dar, dacă fac acel lucru cu pasiune, trebuie susținuți. Fie că vorbim de sporturi precum kickboxing, box sau karate, poți să-l practici doar pentru tine, ca divertisment, sau poți să-l faci pentru o pasiune pe care o ai, nu e neapărat să-l practici la un nivel profesionist. Însă, dacă dorești acest lucru, mai ales la un sport de contact, trebuie să-ți dedici foarte mult timp, să faci sacrificii, iar distracția dispare. Aici depinde de dorința și înclinația fiecăruia.

Un lucru important e ca pe lîngă sport să ai mereu și un alt plan. Pentru că poate apărea posibilitatea de a fi nevoit să-ți anulezi cariera și nu vorbim doar de o carieră în sport. Atunci trebuie să te gîndești ce faci și din ce vei trăi. Dacă tu ești artist și cînți, iar mîine îți dispare vocea, ce faci? Ce se întîmplă cu tine? Dacă ești fotbalist și pățești ceva la picior, ce faci? Este foarte important să mergi paralel cu încă ceva, cu un plan B, care să te poată salva, pentru că trebuie să fii mereu învingător.

„Am hotărît să ne mutăm într-un oraș mai mic, unde cîștigăm timp, dar mai ales amintiri”

De ce nu ați dorit să vă mutați într-un oraș cu mai multe posibilități? Ce vă leagă atît de mult de orașul Comănești?

A fost o alegere foarte simplă. Pierdeam zilnic două-trei ore din timpul meu în trafic. Am hotărît, împreună cu familia mea, să ne mutăm într-un oraș mai mic unde cîștigăm timp, dar mai ales amintiri. Spun asta pentru că vreau să le ofer șansa copiilor mei să copilărească alături de bunici, să-și cunoască verișorii, să se joace pe dealuri, pe stradă, să aibă o copilărie cît mai apropiată de cea pe care am avut-o eu, bineînțeles, folosind tehnicile moderne din vremurile pe care le trăim.

Cît privește partea financiară pe care am cîștigat-o din sporturile de contact, dacă rămîneam fotbalist și ajungeam la nivelul la care am ajuns cu circuitul K-1, puteam prelua foarte bine două-trei generații după mine, însă lucrul ăsta nu s-a întîmplat. Pe de altă parte, să faci meciul de retragere acasă, în România, în orașul tău natal, în fața a 35.000 de oameni, cînd orașul Comănești are aproximativ 18.000 de locuitori, acest lucru nu are preț. Dacă discutăm despre emoțiile și amintirile pe care le-am adunat în acest oraș mic și din ce în ce mai cochet, pot spune că a fost alegerea cea mai potrivită.

În orașul Comănești s-a construit Centrul de Agrement „Ionuț Iftimoaie”, o investiție a Consiliului Local Comănești. Mă onorează deoarece mi-au dat numele acestei clădiri, fiind prima din România de acest fel. Totuși, mă bucur că nu au așteptat să nu mai fiu în viață pentru a-mi da titlul onorific pe această clădire și mi-au dat posibilitatea să mă bucur de ea cît încă trăiesc.

Care a fost motivul care v-a determinat să renunțați la box?

Ceea ce m-a determinat să renunț a fost dorința de a clădi a doua etapă a vieții. Mă apropiam de 40 de ani și trebuia să fac în așa fel încît să pun în aplicare ceea ce m-a învățat viața pînă în momentul respectiv. Și am vrut să-mi închiei cariera printr-un moment frumos, ca lumea să zică: „Îmi pare rău că nu se mai luptă Iftimoaie”. Lucrurile trebuie luate cu înțelepciune, am exemple multe în care oamenii s-au retras într-un mod plăcut și am exemple în care oamenii, chiar sportivi foarte mari, s-au retras în urma unor înfrîngeri repetate.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră „meciul de retragere”?

În orice carieră de sportiv există un început și un sfîrșit. Dacă începutul a fost destul de chinuit, partea de final a venit într-un mod extraordinar. Am avut posibilitatea să mă lupt în fața publicului din România, susținut de peste 35.000 de oameni, ceea ce mi-a oferit foarte multă emoție și am avut posibilitatea să am parte de un meci de retragere extraordinar, în fața unui sportiv foarte bun. A fost o emoție unică.

Nu este vorba despre cît de mare am fost ca sportiv sau de rezultatele pe care le-am avut. Faptul că am reușit să-mi închei cariera devenind campion mondial Superkombat și WKN – K-1 rules la categoria 95 kg în fața atîtor oameni este mărturia că, dacă vrei cu adevărat, poți. Chiar dacă te naști într-o familie modestă, nu asta este important, important este să lucrezi zi de zi la ceea ce vrei să fie viitorul tău, să crezi mereu în tine și să nu te oprești niciodată din a visa. Pasiunea ta trebuie să rămînă mereu obiectivul tău, astfel încît să nu trăiești cu regrete. Cineva poate ajunge campion mondial, altcineva poate ajunge campion european, dar lucrul cel mai important este să devii campion pentru tine însuți.

Scurtă biografie

Ionuț Iftimoaie este unul dintre cei mai cunoscuți kickboxeri români. S-a născut în orașul Comănești din județul Bacău, pe data de 26 august 1978. A fost primul român care a cîștigat un turneu K-1 organizat în Europa, în anul 2001.

A participat la mai multe gale Local Kombat/SuperKombat, a învins nume precum Josip Bodrozic, Freddy Kemayo, Sergei Gur, Stephane Revellion, Ivica Perkovic și a remizat cu Alexander Ustinov.

S-a retras după o pauză de patru ani, pe data de 6 august 2016, în orașul Comănești, în fața a 35.000 de spectatori, învingîndu-l pe sportivul spaniol Lorenzo Javier Jorge.

Sursă fotografii: Arhiva personală Ionuț Iftimoaie