IONELA MIHULEAC: „NU ȘTIU DACĂ PRIVIND O OPERĂ DE ARTĂ POȚI SĂ RETRĂIEȘTI CE TRĂIEȘTE ARTISTUL, DAR EU ASTA AȘ VREA”

Ionela Mihuleac, ceramista care, prin pasiunea, talentul și energia sa, a făcut ca satul natal (Cucuteni, județul Iași) și Cultura Cucuteni să fie cunoscute în întreaga lume. A trecut de la statutul de învățătoare la cel de artist plastic, s-a întors de la oraș în locul din care provine și transmite, prin intermediul atelierelor, taberelor și al expozițiilor de ceramică, dragostea pentru artă.

Cine este omul Ionela Mihuleac?

(rîde) Un om curios și viu, curios să exploreze lumi necunoscute și dornic să trăiască intens viața.

Ce vă face să trăiți mai viu?

Păi, ca să simt că trăiesc și nu doar așa trebuie să simt cu toată ființa mea. Îmi place să simt cu toată ființa mea. Dacă nu simt, ceva nu e în ordine. Eu nu mă refer numai la dinamică, ci mă refer la a simți. Chiar și cînd stau, chiar și cînd contemplu, toate părțile să fie atinse și mai ales sufletul și spiritul.

Prin ce se diferențiază artista Ionela Mihuleac de ceilalți artiști/ceramiști?

Fiecare are felul lui. Eu am specific faptul că m-am născut la Cucuteni și toate se leagă de acel loc, de acel spirit de acolo, străvechi. Am pornit pe drumul acesta al ceramiștilor făcînd întîi ceramică în stil Cucuteni și am ani, ani de zile în care am perfecționat asta. Și o fac într-un fel unic, pot să spun că într-un fel unic. Mai sînt ceramiști care fac ceramică în stil Cucuteni, dar le lipsește ceva. Probabil că m-am născut pentru asta.

Spuneați într-un interviu că încă din copilărie ați luat contact cu arheologii care săpau în satul dumneavoastră în căutare de vestigii și ceramică. Cum v-a influențat cariera întîlnirea cu aceștia și asistarea la descoperiri din Cultura Cucuteni?

Era fascinant să văd acele cioburi care erau scoase din pămînt și aveam o afinitate specială pentru ceramica de orice fel. Mă impresiona foarte tare orice vas de ceramică pe care-l vedeam la meșterii populari care erau pe atunci, țăranii care făceau ceramică tradițională – străchini, oale. Pe atunci, oamenii chiar le foloseau la țară, puneau laptele la prins numai în oale de lut. Aveam un sentiment foarte aparte cînd vedeam obiectele respective. Ele trezeau în mine acel viu, de care spuneam, se trezea fără să știu de ce. Toate sînt așa, pe straturi, în noi.

Ce efect are faptul că ați copilărit în Cucuteni asupra creațiilor dumneavoastră?

Mie mi-a plăcut extraordinar de mult locul. Am fost atît de atașată de loc, încît am plîns foarte mult cînd am plecat de acolo la liceu. Primul an a fost foarte greu, abia așteptam să mă întorc acasă. Eu alergam pe dealuri, umblam desculță, eram așa, mai sălbatică, un copil de la țară. Și toate regulile unui liceu din oraș mă făceau să mă simt ca într-o închisoare. Ușor- ușor m-am adaptat, cumva s-a schimbat contextul și am stat mulți ani în Iași, dar m-am întors la Cucuteni și cu casă, și cu meserie, cu tot.

Cum ați reușit să aduceți în atenția publicului și să promovați Cultura Cucuteni?

Nu mi-am propus asta și totul a venit de la sine, într-un crescendo, cumva. Cînd am început să fac primele vase, le-am făcut dintr-un entuziasm, dintr-o curiozitate. A fost întîlnirea cu ceramista Eugenia Pop, în timpul unei tabere de sculpturi și am pus pentru prima dată mîna pe lut. M-am întors acasă și modelam în balcon. Am simțit că era ceva wow!, că pot să fac eu vase cu mîna. Nu-mi trebuia nimic. Nu aveam niciun instrument, ci doar lutul. Lut și apă. Am avut așa o stare și o curiozitate, și un respect și le-am făcut într-un anumit fel, cu foarte, foarte mare drag, că pur și simplu au atras oamenii.
Și și-au dorit cît mai mulți: „Fă-mi și mie, fă-mi și mie!”. Am început să particip la tîrguri. Am fost puțin dusă de val, nu am făcut vreun efort anume. Chiar și acum am niște proiecte, iar eu nu le gîndesc foarte mult, nu le concep. Este o modă acum să-ți faci un plan, dar eu nu pot, mă blochez. Cînd vine o idee, pac!, acționez.
Vin cumva organic. Cînd îți faci un plan, e puțin cu „ochelari de cal”, adică privești într-o direcție. Cînd faci din interior, e o privire mai de ansamblu, ai intuiție, anticipezi fără să îți dai seama. Nu știi, dar ceva te face să te duci acolo și îți explici de ce ai făcut aia, de ce se leagă cu cealaltă. Nu le gîndești foarte mult. Subordonezi raționalul.

Care este vasul care ocupă un loc aparte în sufletul dumneavoastră?

Am primul meu vas, din 2004. A fost ars într-un cuptor din hîrtie și lut, mai trebuiau niște grade, dar e primul vas și nu se compară. Sînt momente în care îmi iese într-un anumit fel un obiect, și pictura și tot. Și-l pun undeva, pe un raft, în galerie și mă uit la oameni să văd cine este atras de el. Și-mi dau seama că este o conexiune profundă între vas și omul respectiv.

Cum creați un obiect din ceramică în așa fel încît acesta să fie specific Cucuteniului? Ce are în plus față de alt tip de vase?

În primul rînd, le fac pe toate manual, nu folosesc roata olarului. Am descoperit etapele lucrînd. Am citit cărți, dar arheologii nu au practicat și unele lucruri nu sînt chiar așa cum spun ei. Ei au presupus, dar în practică lucrurile sînt diferite. Am descoperit pigmenții. Pictez înainte de ardere, iar pigmenții intră bine în pereții vasului. De asta au rezistență și au și avut rezistență în timp. Cioburile și culorile se păstrează. Foarte mult trebuie să fii acolo cînd faci un vas.

Care a fost momentul în care ați simțit că ați devenit artist în adevăratul sens al cuvîntului?

Cred că în anul V de facultate, între anul V și anul VI, înainte de examenul de diplomă. Atunci am simțit că am făcut un salt, nu neapărat ca artist.
Chiar dacă nu intrasem încă în lumea artei, atunci m-am desprins de școală, de tot ce era școlăresc. Și am avut o idee originală. Eu am terminat Pictura, nu avea legătură cu ceramica. A fost un moment în care profesorul nostru, Liviu Suhar, a plecat în Spania, a lăsat asistentul să aibă grijă de noi și foarte mult am lucrat acasă. Iar atunci s-a întîmplat ceva, că am ieșit din zona de școală și am pus în aplicare niște schițe, niște proiecte. Totul s-a întîmplat în urma unei vizite la Muzeul Țăranului Român din București și la Muzeul Satului. Muzeul Țăranului Român m-a impresionat atunci profund. M-am dus, mi-am cumpărat caiet de schițe și am stat vreo trei zile prin muzeu. Și cînd m-am întors, am început, pur și simplu, să lucrez ceva de pe acele schițe. O pictură, două, trei… Cînd s-a întors profesorul meu, aveam lucrări de o expoziție. Ne-a pus să îi arătăm ce am făcut și eu i-am zis: „Domn’ profesor, eu nu pot să aduc lucrările la școală”. Aveam picturi de un metru pe un metru. Și-a venit acasă, în apartament, la bloc și mi-a spus: „O să vorbesc să faci o expoziție personală”. Eram singura care avea expoziție personală la sfîrșitul anului VI, pe lîngă lucrarea de diplomă.

Ăla a fost momentul, a fost prima expoziție. Am avut niște emoții uriașe, dar lucrările erau foarte, foarte bune. Un salt, efectiv.

„Ăsta e un vas care nu s-a descoperit încă”

Simțiți că inovați/dezvoltați Cultura Cucuteni? În ce mod ați dezvoltat orizontul acestei culturi?

Da!(rîde) Am adus în atenție formele, am adus în atenție motivele, tehnica, locul. Dar o și dezvolt cumva, că nu merg sută la sută pe modelele originale. Le combin, le pun pe alte forme. Am început și eu să simt cum e desenul pe formă, cum e la ei (la cei din Cultura Cucuteni, n.r.) desenul pe formă. Am mers ușor în zona utilitară, că lumea în ziua de azi vrea să le și folosească. Mai spun cîteodată că ăsta e un vas care nu s-a descoperit încă, atunci cînd fac unul care nu seamănă cu cele cucuteniene originale.

Cînd ați luat decizia de a vă restabili în satul în care ați copilărit?

Păi, după un șir de tabere făcute acolo, în care vara amenajam, organizam totul, aduceam lucruri de acasă și după două săptămîni trebuia să strîngem tot. Am dorit un loc special pentru taberele astea, să construim ceva. Totul a început în 2011, ideea cu proiectul unui atelier. Și în 2013, cînd am ajuns cu toate documentele gata și trebuia să facem fundația, am renunțat la fonduri și am început construcția din fonduri proprii. În timpul construcțiilor am dormit și în cort, acolo.

Cum au reacționat localnicii, ce feedback ați avut din partea lor cînd ați început să revitalizați Cultura Cucuteni?

Ei sînt foarte bucuroși, bucuroși că vin oameni cu ocazia asta, că lucrăm cu copiii din sat. Din 2004, cu o pauză de trei ani, am construit în fiecare an tabăra din august, lucrînd și cu copiii din sat. E o adevărată școală de vară pentru ei și în fiecare an se întîlnesc cu artiști noi, cu tehnici noi de lucru, cu jocuri, cu provocări. Cum să nu le placă?! Eu mă bucur de respect profund, simt asta. La mine în curte stau lucrările întinse, expuse, lucrări mari, mici, și întotdeauna am vizitatori și din țară, și din străinătate. Uneori, intră în contact și cu localnicii și ei se simt cumva importanți în felul ăsta. Cu școala avem o colaborare bună, de mulți ani. E foarte fain cînd merg pe la școală cu vreo treabă și văd că e ca o galerie de artă școala, plină de lucrările copiilor. Copiii, chiar dacă nu vin la mine (înainte făceam mai des atelierele, dar acum nu mai fac atît de des, fac taberele), continuă să trăiască în mediul ăsta, înconjurați de propriile lucrări, create în ani, sau de lucrările părinților, că unii acum au copii la școală. Primii copii care au fost în tabere acum au ei copii. 

Eu zic că se dezvoltă organic, nu a fost nimic brusc. Au fost doi ani de tabere în care am pictat porțile și gardurile din sat. Ne doream chiar să pictăm toate porțile și încă mai vrem să facem asta. Aș vrea să se mai extindă un pic și să beneficieze și oamenii din sat de faptul ăsta că vin vizitatori, dar să nu se calce totul în picioare, să rămînă așa mai proaspăt. Nu transformăm într-un loc comercial. Insist și la localnici să-și mai facă cîte o cameră, să aibă unde să cazeze oamenii. Merg destul de greu lucrurile astea. Dar m-am dus, am servit masa la săteni în timpul taberei, am fost în vizită, i-am dus să cunoască oameni care fac măști, să vadă cum mulg vaca, cum potcovesc caii. Mai ales pentru cei din străinătate lucrurile astea sînt inedite.

„În ultimul timp nu mai am mare ambiție ca artist”

Ce doriți să oferiți/prezentați celor din jur prin arta pe care o creați?

Armonie, conectare, frumusețe, bucurie. Nu știu dacă privind o operă de artă poți să retrăiești ce trăiește artistul, dar eu asta aș vrea. Cred că mai mult reușesc prin întîlnirile cu oamenii, acolo. Cînd fac tabere, cei care vor să învețe ceramică vreau să se simtă ca acasă, acasă exterior și acasă interior, să revină la ei înșiși, să-și descopere calități, poate să descopere un talent pe care nu l-au descoperit.

Cum credeți că va evolua Cultura Cucuteni? Ați întîlnit de-a lungul workshop-urilor și atelierelor persoane dornice de a duce mai departe tradiția?

Am cîțiva colaboratori. Cîțiva, adică doi. Unul nu o să facă asta, doar mă ajută pe mine și atît. Celălalt e un băiat tînăr, student la Sculptură. Ar putea să facă asta, are toate calitățile, l-am învățat tot ce știu eu, dar viața are multe provocări și nu știu pe ce cale o să meargă. Nu e foarte ușor să faci ceramică, este și multă muncă și sînt care aleg alte căi.
Dintre copii au fost foarte mulți talentați de-a lungul timpului, dar nu știu. Eu am început asta de plăcere. Dacă cineva o să simtă să facă…Eu am știut foarte puțin din ce știu copiii din sat acum să facă în domeniul artistic, dar nu pot să-i forțez. Trebuie să vină din interiorul fiecăruia. Ce pot să spun e că o să se dezvolte, nu știu dacă pe Cultura Cucuteni, dar pe partea artistică o se dezvolte, pentru că din ce în ce mai mulți străini își doresc să vină și să facem diverse proiecte. De fiecare dată, eu le propun să implicăm și copiii din sat, ca să mai vadă ceva, să mai ia contact cu altă cunoaștere.
Tot așa organic, nu îmi propun să ajung undeva. Ca să fie viața mea interesantă, toate provocările le extind și asupra locului și a oamenilor. Cred că ușor, ușor o să-și ocupe locul care e firesc să-l aibă.

Cînd se simte un artist împlinit?

(rîde) Nu știu, cred că te simți împlinit după fiecare expoziție, după fiecare tematică pe care ți-o propui. Sînt diferite feluri de împlinire. Cred că mai mult ca om e împlinirea, cînd simți că faci ceea ce-ți place. Sinceră să fiu, în ultimul timp nu mai am mare ambiție ca artist. După facultate, stînd și foarte mult timp în oraș, arta era un refugiu, o zonă de libertate, în care puteam să mă exprim. Era și contextul cu ceilalți artiști, cu galeriile. Acum, stînd acolo, sînt în alt context, simt împlinirea din alte lucruri și nu simt nevoia de a mă provoca nu știu cum, ca artist, decît atunci cînd chiar descopăr niște materiale noi și vreau să le experimentez sau cînd descopăr niște forme noi. Alții au, poate, dorința să ajungă undeva, să expună undeva. De exemplu, la anul am o invitație să expun la Brăila, la un muzeu. Domnul director de acolo m-a sunat, a insistat și m-a rugat. Eram reticentă la început, mă simt bine unde sînt. Dar am zis că poate e timpul să mai ies și în altă parte.
Cred că împlinire simți nu doar cînd îți sunt apreciate, ci și cînd ți se și cumpără lucrările. Aici, în zona asta, lumea nu prea cumpără lucrări, că sînt mai scumpe lucrările de artist. Poate că asta pe un artist l-ar împlini și mai mult, să aibă un feedback financiar, să trăiască și din asta. Că după aia, le aduni, le aduni și nu-ți mai vine să lucrezi, că n-ai unde să le pui. Eu am unde, pot să le expun în curte. Este loc.

Cum se simte un artist care este singurul ce promovează o cultură de o așa notorietate?

Un pic responsabil pentru asta. Încerc să nu duc pe umerii mei așa, ca pe o povară, că știu că e important. Dar acum mă simt confortabil. În ultimul timp, luînd contact cu diverși oameni, chiar și din zona de televiziune, care au venit și m-au întrebat, mi-am dat seama că lumea, de fapt, nu știe și că eu știu foarte multe lucruri. Cîteva chestiuni care mie mi se par foarte simple, cînd le spun cuiva văd ce ochi mari face… Pentru mine acum totul pare obișnuit. Îmi place să îi plimb prin locurile în care s-au descoperit vestigii și să le povestesc. Sînt și un ghid peste timp. (rîde)

Casetă biografică

Ionela Sandrina Mihuleac s-a născut la 1 aprilie 1968, în comuna Cucuteni, județul Iași.  A studiat la Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iași, iar în anul 1997 a absolvit Facultatea de Arte Vizuale și Design din Iași, specializarea Pictură. Activitatea sa artistică se desfășoară atît pe planul ceramicii, cît și al picturii și sculpturii.  În 2006 a primit Diploma de excelenţă a Uniunii Artiștilor Plastici filiala Iaşi, pentru organizarea Simpozionului de Arte Vizuale „0HUMAn”, Cucuteni.

A colaborat la reviste precum „Artis”, „Lada cu zestre”, „Semn” și este recunoscută ca fiind singura româncă care promovează Cultura Cucuteni-Tripolie.

Sursă fotografii: www.facebook.com/ionelasandrina.mihuleac