Ionela Lungu: „Aici, la Humulești, mi-am dezvoltat simțul umorului”

Este meșter popular în Humulești, cunoscută pentru că dă viață personajelor din poveștile lui Creangă. Atunci cînd nu modelează sau predă „micilor meșteri” tainele meșteșugurilor românești, Ionela Lungu este plecată prin sat, pe ulițele Humuleștiului, să adune și să imortalizeze poveștile oamenilor locului. Este o păstrătoare a tradițiilor, fotografiază casele, peisajele și oamenii și postează fotografiile pe blogul său, „Povești de pe Ozana”, sau pe pagina sa de Facebook, pentru a se bucura și cei mai de departe de „Ținutul lui Creangă”. Cum se văd Humuleștii prin ochii ei, aflați din acest interviu.

Sunteți apropiată de viața satului, vă cunoașteți vecinii și cu ce se ocupă. Dar cum a fost trecerea de la viața de oraș la cea de sat?

M-am născut și am crescut la Tulcea, apoi m-am mutat la Iași, pentru facultate. Acolo l-am cunoscut pe soțul meu, originar din Humulești, și ne-am căsătorit. Am nimerit aici, la Humulești, într-o lume a satului. Pe mine m-a ajutat trecerea de la oraș la sat, pentru că am descoperit această lume, pe care eu știam doar de la bunicii de pe tată, din Buzău, la care mă duceam rar. Este altceva, exact ca poveștile, într-un fel le citești și le simți cînd ești copil. La fel este și cu lumea satului – într-un fel o vezi cînd ești copil. Apoi, matur, trecut prin niște etape, începi să descoperi și să vezi altfel și poveștile, dar și lumea aceasta.

Cu Humulești este ceva și mai special. Cînd întrebi un om de Humulești, deja zîmbește. Humulești nu înseamnă doar Casa „Creangă” sau Ion Creangă. Humulești este mai mult decît acea uliță și acea casă memorială. Înseamnă suma tuturor ulițelor, a evenimentelor și a lucrurilor care se întîmplă în acest sat. De aceea am încercat să descopăr oamenii locului. Am făcut un album numit puțin umoristic Humans of Humulești, pornind de la ideea Humans of New York, încercînd să descopăr acei oameni rari, pe cale de dispariție, despre care îți dai seama ce viață au avut după ridurile pe care le au la ochi și după mîinile muncite. Humans of Humulești este despre omul adevărat, universal, de la sat, care a trăit o viață demnă, cinstită, nu a cerșit nimic de la nimeni, cu simț al umorului și pentru care toată agoniseala lui este munca de-o viață.

Odată cu trecerea de la oraș la sat am descoperit și lumea meșteșugurilor. Dar mama și sora mea erau educatoare și am crescut într-o casă plină de materiale didactice. Așa că lucrul manual mi-a fost la îndemînă de mică. Dar aici, la Humulești, am descoperit modelajul în lut.

Ați trecut de la inginerie la meșteșuguri. În ce fel v-a inspirat sau ajutat partea tehnică în procesul de creație?

Ingineria m-a ajutat să gîndesc strucurat, iar cu modelajul trebuie să ai și o viziune în spațiu a obiectelor. Imediat după absolvire am fost cadru didactic la școala din Vînători și întotdeauna am îmbinat munca mea de profesor cu voluntariatul. Din primul an de învățămînt am căutat echipe de copii, voluntari, cu care să lucrăm, să modelăm și să decorăm școala. Mi s-a părut întotdeauna că partea artistică mă caracterizează mai mult decît cea inginerească. Predam mecanică în prima parte a zilei, iar în partea a doua îmi făceam timp să lucrez în atelier, era timpul meu de relaxare.

Sînteți o persoană modernă, activă pe social media, dar în același timp vă doriți și să fie păstrate tradițiile. Cum pot fi îmbinate cele două laturi?

Este foarte bine să păstrăm un echilibru. Am plecat din lumea orașului și am ajuns în lumea satului, eu m-am adaptat acestei lumi a satului; dacă nu te adaptezi, nu poți să reziști. Pentru mine acum acasă înseamnă Humulești.

Trebuie să ții din trecut lucrurile care reprezintă esența a ceea ce înseamnă să fii român. Trăiesc foarte mult în prezent, dar privesc spre viitor. Sînt o femeie modernă pentru că îmi place ceea ce înseamnă modern, de calitate. Modern înseamnă să fii deschis la minte, să ai simțul umorului. Iar din trecut îmi plac aceste tradiții care înseamnă acuratețea poporului român, simplitatea, ceea ce duce spre respect și bun simț. De exemplu, nu sînt adepta purtării iei continuu, doar ca să arăți că ești român adevărat. Mă simt atrasă de ia veche, care mai are și o pată de rugină și o găurică, dar care face parte din istoria acelei ii. Pentru mine asta înseamnă tradiția – acel segment din viața noastră, de români, în care totul părea curat, sincer și de bun simț.

„Probabil că tradițiile se vor opri cînd nu va mai exista nimeni să le arate”

Credeți că tradițiile și obiceiurile și-au pierdut din importanță?

Tradițiile suportă anumite transformări, care trebuie să se facă respectînd bunul simț. Ce înseamnă că se pierd tradițiile? Eu am un mic stand la baza Cetății Neamț, unde expun obiecte de artă populară. Interacționez cu turiști – români sau străini. Îmi dau seama că mulți dintre ei trec, dar se opresc și spun: „Din asta am văzut la bunica” sau „Traistă din aceasta am văzut la o mătușă”. Probabil, tradițiile se vor opri în momentul în care nu va mai exista nimeni să le arate. Dar atîta timp cît există anumite evenimente, tîrguri, unde meșterii vin și își prezintă produsele realizate, acest interes va exista.

Eu nu cred că tradițiile mor. Se vor transforma puțin cîte puțin, dar depinde de noi, meșterii populari, ca ele să rămînă. Nu putem avea pretenția ca un copil să știe să țeasă sau să sculpteze, așa cum știau copii de altădată. Sînt profesoară la Școala populară de artă, la „Centrul pentru Cultură și Arte” Piatra Neamț și am ore zi de zi. Copii sînt interesați de acest tip de activități. Mi-am dat seama că atîta timp cît eu, ca profesor, le prezint ia, le prezint bundița, modelăm împreună, interesul există. Exact ca o floare – dacă nu îi dai apă, moare. Rolul meu ca meșter popular este să pun acei picuri de apă ca „floarea” să reziste. Astfel, puțin cîte puțin, fără agresivitate, încerc să îi sensibilizez și să îi aduc către arta populară. Nu neapărat că vor ajunge vreodată mari țesători sau modelatori, dar vor ști că un lucru făcut de ei este mai de valoare decît un obiect cumpărat, făcut în serie.

Cum a pornit pasiunea dumneavoastră pentru fotografie?

Am început să fac fotografii cu telefonul. Cu timpul mi-am dat seama că îmi place mai mult fotografia de portret sau street photography, să prind acele momentele autentice de pe stradă, fără multă regie. De multe ori s-a întîmplat să aștept în fața unei case pînă ieșea un om. Unghiul din care prind casa este important, face parte din compozița finală.

Humuleștiul este „pozabil”. Trec zilnic pe aceeași uliță și am pozat aceeași casă din diferite unghiuri și nicio poză nu seamănă cu alta.

În albumul „Humuleștiul personal”, unde pun poze cu case, am multe imagini cu case care s-au dărîmat între timp. Pe locul lor au apărut altele, moderne, care nu au nicio legătură cu arhitectura veche. Nu sînt împotriva construirii caselor noi, dar să se păstreze cîte un element care să ne aminteacă unde sîntem. Nu sînt legile făcute astfel încît să rămînă un loc cu amprentă. Ar trebui să existe o viziune arhitecturală, care să vizeze frumusețea locului.

Obișnuiți să fotografiați case, peisaje, dar cel mai mult oameni. Cum se raportează oamenii pe care îi fotografiați la dumnavoastră?

Dacă le spui „de-a cui ești”, poate sînt la început suspicioși, dar după ce le capeți încrederea sînt bucuroși să povestească. Omul de la sat se simte și singur și își dorește să vorbească cu cineva. Uneori chiar îmi spun: „Dar nu ai mai venit de mult pe la mine…”. Este un fel de a-și spune păsurile, povestesc despre copilărie, cum erau treburile înainte.

Oamenii pe care îi fotografiez sînt pe cale de dispariție, au amprenta muncii vieții lor pe față. Felul în care stau, mișcările specifice, naturale, pe care le-au făcut de milioane de ori încerc să le redau prin fotografie, stînd în locul cel mai potrivit. Din mai multe cadre găsesc două – trei prin care să redau munca omului.  

Albumul de fotografii Humans of Humulești s-a făcut remarcat și am fost rugată de un prieten din București să îl ajut să organizez un „casting” cu oameni de-ai locului. Acum doi ani, fotograful Cristian Șuțu a făcut 100 de portrete cu români. Deja avea 80 de portrete cînd m-a întrebat dacă poate să vină în zonă, să îl ajut. Din acest album, 10 sau 15 imagini au fost din Humulești. Aceste portrete au stat o lună de zile expuse în aeroport. Am fost atît de mulțumită că există un ecou și un răspuns al eforturilor mele de a pune Humuleștiul pe hartă!

Întotdeauna vorbiți despre Humulești și despre cît de mult înseamnă pentru dumneavoastră. Ba chiar ați organizat și o tabără de fotografie cu bloggeri. De ce este atît de special locul acesta pentru d-voastră?

Sînt foarte multe lucrurile pe care le oferă Humuleștiul. Unul dintre ele, aproape neștiut, este iarmarocul de luni. Humulești înseamnă și turism, și locul în care îl poți face pe turist să mai rămînă încă o zi. Acea zi poate să fie chiar ziua de luni, cînd poți să vezi toată lumea adunată laolaltă. De pe vremea lui Creangă, ziua de luni este de obor.

Este un loc special pentru că nu te mai saturi să înțelegi oamenii și locurile acestea, în fiecare zi învăț cîte ceva. Dacă vrei să descoperi un loc, deschizi ochii și mintea. O mișcare și o plimbare pe ulița Humuleștiului mă umple de energie.

„Ozana este un alt obiect turistic care nu este suficient scos în față”

Ca inspirație principală în ceea ce faceți aveți poveștile lui Ion Creangă. Care este povestea care v-a inspirat cel mai mult în crearea de personaje? 

Un personaj cunoscut și de impact este Moș Ion Roată. Am stat și m-am gîndit de ce este atît de căutat. Este vorba de profilul omului, fiind acel personaj – deputatul țărănimii – care s-a dus să dea piept și cu boierii, dar și cu Vodă-Cuza. Este acel bătrîn care a cîștigat respect și din partea satului, de aia a fost trimis ca deputat al țărănimii, dar și căruia Cuza i-a sărutat obrazul acolo unde boierul l-a scuipat. Moș Ioan Roată este căutat pentru felul lui de a fi demn și drept, un exemplu.

Care este procesul de creare a unei „ilustrații” din lut?

Cînd veneam acasă, vara, socrul ne punea să adunăm fînul și să îl urcăm în pod. Într-o după-amiază, am luat o cărticică de-a lui Creangă și m-am urcat în pod, am citit și am rîs pînă nu am mai putut. Atunci mi-am dat seama că știam poveștile, dar știam doar enumerarea faptelor. Cu ochii adultului privești lucrurile altfel, înțelegi și glumele altfel. Aici, la Humulești, mi-am dezvoltat și simțul umorului.

Pentru crearea personajelor, am pornit de la boțul de humă, așa cum a spus Creangă – „iaca sînt un boț de humă”. La început, toate arată la fel, cu nas, gură, ochi, urechi. Dar în momentul în care se usucă și le șlefuiesc fața, încep să le dau expresie, prin culoare. Mă ajut cu eboșoarele (n.r. – spatule cu care sculptorii modelează lutul) la scobirea detaliilor, la ochi, gură, nări. Pe mine nu m-a învățat nimeni aceste lucruri, le-am învățat în timp. Figurinele, așa cum arată acum, nu prea mai seamănă cu cele pe care le făceam la început. Pe atunci făceam tenul roz și amestecam un pic de alb cu roșu; în timp am descoperit că tenul este ocru. Nu aplic elemente moderne, încerc să folosesc elementele de altădată  – căciulițe din piele de miel, băsmăluțe, fuiorul de cînepă pentru păr. De exemplu, la Moș Ion Roată folosesc blană tăbăcită, mustăți albe, din lînă, la Moș Chiorpec Ciubotaru și Moș Nichifor Coțcariu piele tăbăcită, gri.

Cum a pornit inițiativa „Povești de pe Ozana”?

Eu trebuie să fac permanent ceva. Deja făceam poze cu Ozana și o doamnă din Humulești mi-a spus că a trecut de mic copil pe lîngă Ozana și nu a descoperit-o niciodată cum a descoperit-o din pozele pe care le fac.

Ozana este un alt obiect turistic care nu este suficient scos în față. Atunci am decis că o să pun povești, pentru că îmi plac poveștile. Povești de pe Ozana, pentru că este o apă curgătoare, care trece prin mai multe sate. Gîndul la o apă te duce cu gîndul la povești, la ceva care curge, la viață. Ca blogger, aveam multe de povestit și era o activitate în plus față de ceea ce făceam.

Cum văd străinii cultura românească?

La Tîrgul de Turism de la Berlin, la standul României aveam două tapiserii (n.r. – țesături decorative din lînă) mari – Nică cu pupăza și Nică la cireșe. O tailandeză cu doi copii treceau pe la standuri. Cînd a ajuns la cel al României, a văzuttapiseria cu Nică și pupăza și m-a întrebat dacă este de vînzare. Fiind un stand, nu aveam nimic de vînzare. Cînd am întrebat-o de ce este interesată, deși nu cunoaște semnificația, a spus că îi place acel copil care ține în mînă pupăza, își dorește să o pună în camera copiilor Atunci am realizat că Nică este copilul universal – i-a plăcut o tapiserie a unei românce, dintr-un sat românesc. Asta înseamnă universitalitatea lui Nică.

Prin gesturi din acestea simple poți să arăți lumii ce înseamnă țara ta. Eu am arătat ce înseamnă țara mea prin această poveste din „Amintiri”, a lui Ion Creangă. Există un public căruia mă adresez și ceea ce lucrez eu nu se pierde în van, ci ajunge la sufletul unui om.

Scurtă biografie

Inginer de meserie, Ionela Lungu a ales să îmbine meseria de profesor cu cea de meșter popular.

Este membră a Asociaţiei Naţionale a Creatorilor Populari din România, a Asociaţiei Meşterilor Populari din Ţinutul Neamţ, dar și profesor coordonator în cadrul Școlii Populare de Arte „Carmen Saeculare” Piatra Neamț.

Sursă fotografii: www.facebook.com/ionela.lungu