Ion Vicovan: „Trebuie să prețuim sănătatea și timpul”

La sfîrșitul lui 2020, am vorbit cu pr. prof. univ. dr. Ion Vicovan, decanul Facultății de Teologie Ortodoxă a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, despre situația dificilă prin care am trecut în acest an și despre nevoia de spiritualitate a omului în momentele complicate ale vieții.

Cum a fost această perioadă pentru dumneavoastră, ca preot, dar și ca profesor?

O perioadă grea, dintr-o anumită perspectivă, și o perioadă bună, dintr-o altă perspectivă. Grea, din perspectiva faptului că slujbele nu s-au putut desfășura în modul lor firesc, în special în perioada Postului Mare atunci cînd credincioșii nu au putut să se spovedească sau să se împărtășească.

Din perspectivă didactică, grea pentru că activitățile didactice s-au desfășurat on-line. Or nimic nu înlocuiește întîlnirea față către față, mai cu seamă cînd este vorba de persoane, de a transmite nu doar cunoștințe, ci și sentimente, stări. Apoi, se înțelege că atunci cînd predăm, indiferent de conținutul cursurilor, cînd este o întîlnire față în față, cuvîntul este mai puternic, conținutul este mai inteligibil, mai ușor de înțeles. Simțim că trebuie să mai insistăm, că trebuie să mai aprofundăm, să mai revenim, să explicăm. Acest lucru nu este posibil decît într-o foarte puțină măsură la învățămîntul în sistem on-line.

Partea bună e că această perioadă ne-a pus puțin pe gînduri, ne-a determinat să ne facem o analiză, să ne întrebăm ce s-a întîmplat, ce am putea face, ce ar fi trebuit să facem și nu am făcut. Avînd în vedere numărul mare de bolnavi și chiar de decese, ne putem gîndi că am fi putut să fim și noi în locul acelora. Sîntem pregătiți? Ce rămîne în urmă? Cu ce mergem mai departe?

Cum trebuie privită pandemia din perspectiva credinței ortodoxe?

În primul rînd, suferința poate fi atît o încercare din partea lui Dumnezeu, care este, de fapt, în beneficiul nostru, ca să ne cunoaștem mai bine și să vedem capacitatea de reacție. Suferința poate fi și o lecție pentru fiecare și în ceea ce privește suferința proprie, dar și experiența celorlalți.

Cum a afecatat pandemia viața spirituală a creștinilor?

A afectat-o în forma ei de manifestare, pentru că în ceea ce privește credința în sine, rugăciunea, o putem face și pe drum, și la domiciliu, eventual, și la locul de muncă. Singur că cea mai importantă formă de rugăciune este cea din biserică, pentru că sînt slujbe speciale pe care nu le avem acasă, în mod particular. Apoi, dimensiunea comunitară a rugăciunii e foarte importantă.

Pe de altă parte, în această perioadă de pandemie Biserica ne-a îndemnat să facem rugăciuni speciale. Adică, deși avem o mulțime de rugăciuni pentru tot felul de trebuințe, fiind o situație specială și slujbele au avut o dimensiune specifică.

,,Credința a căpătat un nou impuls în această perioadă”

 Cît de vie mai este credința în aceste vremuri prin care trecem?

Depinde de fiecare. Faptul că unii frecventau biserica, iar acum nu au putut să o facă la fel i-a ajutat să înțeleagă poate mai bine ce înseamnă credința și respectiv forma ei de manifestare. Și eu cred că această situație a înviorat-o, i-a dat o altă dinamică, un alt înțeles, pentru că, din păcate, atunci cînd avem o mulțime de lucruri sau de daruri, nu sîntem conștienți de importanța lor; cînd ne lipsesc, realizăm ce am pierdut, dar nu le valorificăm cînd le avem. Cred că, din acest punct de vedere, credința a căpătat un nou impuls în această perioadă.

Ce părere aveți despre faptul că majoritatea dintre noi avem tendința de a ne apropia de Dumnezeu atunci cînd trecem prin suferință?

Este practica umană dintotdeauna, pentru că atunci omul își vede mai mult decît în altă situație limita și apelează la Cel care este Atotputernic. Din acest punct de vedere, Dumnezeu, pentru că ne iubește, ne dă suferința. Pentru că, dacă omul s-ar întoarce la Dumnezeu cînd este sănătos sau cînd are reușite sau împliniri, Dumnezeu i-ar da doar de acestea, dacă omul s-ar întoarce la Dumnezeu cînd este bucuros, i-ar da doar bucurii. Dar atunci omul le pune pe seama sa și nu le vede ca fiind un dar de la Dumnezeu. Acum, cînd își vede limita, neputința sa, apelează la Cel care este deasupra, își ridică ochii și își pleacă genunchii. Este modul nostru de a ne raporta la Dumnezeu, care ne dă suferința pentru că ne iubește, ca să ne apropie de El.

Într-o conferință on-line, preotul Constantin Necula spunea că „religia e ca o hartă pe care desenezi izvoarele de apă, iar credința este să bei din acea apă”. Pentru dumneavoastră ce înseamnă credința?

O spune Sfîntul Apostol Pavel, este „încrederea celor nădăjnuite și vederea celor nevăzute”. Credința nu înseamnă să crezi în ceea ce vezi, ci în ceea ce auzi, să crezi în experiența celor dinainte, respectiv a sfinților și a strămoșilor.

Cum își poate păstra omul încrederea în aceste condiții, cînd mai degrabă frica, teama sînt dominante?

Sînt dominante pentru că omul are credință puțină. În momentul în care omul s-ar încrede mai mult în Dumnezeu și în ajutorul Lui, atunci frica, teama nu ar trebui să fie dominante. Toată istoria a dovedit acest lucru. Istoricul Nicolae Iorga spunea „că se aud pașiii Lui Dumnezeu în istorie”. Teama și frica sînt prezente în oameni pentru că sîntem slabi, dar nu ar trebui să ne stăpînească, ci credința, tocmai în această perioadă, trebuie să fie mai prezentă și mai activă.

„Oricît de puternici ni se pare că sîntem, sîntem neputincioși și salvarea este tot la Dumnezeu”

Care sînt părțile bune ale situației prin care trecem acum, ca societate?

În pofida dezvoltării la nivel tehnologic, a performanțelor în acest domeniu, ne dăm seama de limita noastră și cred că aceasta ar trebui să fie lecția istoriei la perioada de acum – că oricît de puternici ni se pare că sîntem, sîntem neputincioși și salvarea este tot la Dumnezeu.

Credeți că oamenii se vor schimba substanțial după această experiență?

Din păcate, mă tem că nu. Un mare istoric, Tucidide, spunea că ,,istoria este un cîștig pentru toate timpurile”. Și toată istoria de pînă acum ne-a arătat că, deși umanitatea a trecut prin diferite greutăți, nu a învățat mare lucru. În popor se spune că istoria se repetă; deși se repetă, nu învățăm.

„Cred că fiecare generație a avut la timpul ei un fel de «greu»”

S-a vorbit mult în spațiul public despre faptul că aceasta este una dintre cele mai grele perioade din istoria omenirii. D-voastră cum o vedeți?

Da, este una dintre cele mai grele, dar au fost și altele. Cred că fiecare generație a avut, la timpul ei, un fel de „greu”. Că  acesta se schimbă, că sînt mai multe feluri de „greu”, este altceva. Tocmai de aceea ar trebui să învățăm din istorie; trebuie să pătrundem mai mult în mesajul a ceea ce se întîmplă.

Omul, cînd aude de greu, deja își imaginează ce este acesta și vede doar greul sau răul. Românul, pentru că a primit o educație creștină, spunea că ,,tot greul sau răul spre bine”. Din păcate, noi, oamenii din epoca modernă, sîntem superficiali și nu vedem. Dacă ne oprim la greul exterior vedem în el doar un fel de greu și nu învățăm nimic. Constatăm și ne plîngem. Dacă pătrundem mai adînc, vedem că el are și o lecție, un mesaj. ,,Nu-i drumul greu, ci greul e drumul”, cum spune o vorbă din Pateric.

Ce ar trebui să învățăm din lecția de supraviețuire pe care am exersat-o în această perioadă?

Trebuie să învățăm că viața este un dar de la Dumnezeu, că trebuie să prețuim sănătatea și timpul. Că timpul pe care îl avem la dispoziție – care nu știm cît este, știm doar că este pe perioadă determinată – trebuie să-l valorificăm util pentru noi și pentru semeni.

Ce lecție are Biserica de învățat, ca instituție, din această criză?

Are de învățat că trebuie să fie mereu alături de om, că trebuie să-și adapteze mesajul, forma de misiune, metoda de lucru, în funcție de situție și de context. Rămîne mesajul, că este aceeași Evanghelie, dar acesta trebuie prezentat pe înțelesul celor din vremea cărora li se adresează.

Scurtă biografie

Pr. prof. univ. dr. Ion Vicovan s-a născut pe data de 22 ianuarie 1960, în localitatea Capu Cîmpului, din județul Suceava. În perioada 1983-1987 a urmat cursurile Institutului Teologic de Grad Universitar din Bucureşti. În anul 1999 a primit titlul de doctor în Teologie.

Din anul 1991este cadru didactic la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, iar de la 1 decembrie 1994 este preot paroh la Parohia „Cuvioasa Parascheva” din Iaşi.

Este decanul Facultății de Teologie Ortodoxă din Iași   

Sursă foto cover: doxologia.ro