Un trecut tumultuos în politică și o carieră de profesor universitar. Așa s-ar rezuma viața istoricului Ion Solcanu, alături de care am poposit pe făgașul amintirilor. Ne-a primit în micul său birou, încărcat de cărți, unde lucrează la proiectele sale de cercetare și a depănat amintiri din viața de student la Iași, dar și din cea de senator.

 Istoric, profesor, politician –  care este descrierea care vi se potrivește mai bine?

Cred că există o constantă în viața oricărui om și a mea, de asemenea. Latura constantă este aceea de profesor, de cadru didactic, cercetarea științifică. Cea de politician a fost un accident, dar i-am făcut față cu brio. În evenimentele de atunci, din 1989, am intrat în valul respectiv și am fost desemnat de către toate universitățile din Iași pentru a le reprezenta în noua structură politică ce era pe atunci FSN-ul (Frontul Salvării Naționale – n.r.), la nivel de județ. Odată intrat în morișca aceasta a politicii, sperînd la schimbări fundamentale în societatea românească, m-am angajat cu toată energia și, vreme de 20 de ani, am făcut politică la cel mai înalt nivel.

Înainte de cariera politica, ați predat istoria artei românești. Înainte de 1989 ați fost conferențiar la Facultatea de Istorie de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde v-ați reîntors apoi. Cum a fost perioada dinaintea carierei politice?

Nu cred că există vreo comparație. În România, în perioada aceea, a fost un învățământ temeinic. Imediat după 1946-1948, au fost epurări de cadre didactice în învățământul superior și perioada aceasta a durat pînă prin 1964. Atunci au fost eliberate din închisori o serie de personalități. Și atunci, învățămîntul pe care l-am apucat eu a fost unul foarte bine pus la punct. Spre exemplu, în 1962 a fost primul an în care puteai să dai admiterea la facultățile acestea de științe sociale, drept, filosofie, istorie. Atunci puteau să fie primiți la examene și fiii părinților cu diverse probleme politice, sociale. Astfel încît, începînd cu 1962, concurența a crescut și învățămîntul a fost unul extrem de temeinic.

Eu am făcut cinci ani de facultate, nu programul Bologna, cu trei ani și un masterat care se face sîmbăta și duminica. Nu, cinci ani de facultate temeinică! Mi-am dat doctoratul vreme de 10 ani, la Cluj. Am fost admis la academicianul Virgil Vătășianu, care, la vremea aceea, era indiscutabil, de departe, figura cea mai proeminentă a domeniului, nu numai la nivel național, ci și european, cu contribuții extrem de importante. Nu vă pot spune decît că se făcea o școală extrem de temeinică, cu personalități inedite ale perioadei interbelice, unde se respira știință, colegialitate. Între profesor și student era o anumită distanță.

Și acum, o să vă povestesc o întîmplare care mi-a rămas foarte bine întipărită în minte, ca să vedeți ce însemna atunci distanța dintre profesor și student. Era iarnă, îmi amintesc, prin 1964, făcusem cursul de Istorie medie a României, cu profesorul Constantin Cihodaru.  Noi îi spuneam „Moșu’”, deși dumnealui avea atunci vreo 50 de ani. După curs, cîțiva colegi, în drum spre căminul nostru din Copou, ne-am oprit să bem un vin fiert. Unde este acum Grădina Copou, era o crîșmă cu vin fiert și țuică fiartă. Ne-am oprit la un pahar de vin. Intră și profesorul Cihodaru și vine la masă la noi. Acesta începe să ne povestească despre o greșeală comisă la curs, am și uitat exact toate detaliile, însă el ne-a rugat să modificăm și să transmitem și colegilor. Noi i-am mulțumit și l-am invitat să ia loc. El zice: „Dragilor, nu amestecăm făina cu tărîțea”. Pe urmă, dumnealui a plecat la o altă masă și a băut paharul de vin fiert. Era un respect deosebit pe care noi îl purtam profesorilor și ei aveau o ținută academică în sensul adevărat al cuvântului.

Cum vi se pare acum învățămîntul?

În primul rînd, e vorba despre calitatea studentului. Din păcate, după 1989, învățămîntul nostru a alunecat treptat. Și s-a degradat chiar de la învățămîntul primar, că de acolo formezi un copil. Cînd am intrat eu la facultate, au fost 16 pe loc. De ani buni, nu mai există concurența respectivă, astfel încît, și sub presiunea unor elemente de administrație a învățămîntului, s-a introdus finanțarea învățămîntului superior pe cap de student. Pe vremea mea, o grupă era împărțită în trei, dar pentru cursuri speciale, și profesorul făcea cursul și seminariile cu șapte studenți. Iar acei studenți chiar erau interesați de domeniu și făceau performanță, nu ca astăzi. Faci o facultate de dragul de a o face, însă nu înveți nimic din ea. În schimb, profesorii din universitatea pe care o cunosc au rămas cercetători de elită.

„Oameni politici, astăzi, în România, sînt foarte puțini, iar oameni de stat nu avem”

 Ați fost considerat cel mai puternic om politic din Moldova. Care au fost factorii care v-au determinat să renunțați la cariera politică?

Luați, vă rog, structura fiecărei camera (a Parlamentului – n.r.), mandat de mandat. În 1989, cînd am intrat în Senat, erau vreo trei-patru membri ai Academiei Române, vreo 20 de profesori ai Facultății de Litere, iar această structură grăiește de la sine. Luați acum vă rog ori Senatul, ori Camera Deputaților și vedeți dacă există vreun academician. Atunci, partidul făcea o selecție a candidaților care se treceau pe listă. Ei bine, etapă de etapă, calitatea celor care veneau și erau propuși de partide pe listă a scăzut. Mi-am dat seama de lucrul acesta. În 2004, cînd am candidat pentru Senatul României, am declarat presei că este ultima mea candidatură în politică. Nu am fost crezut. Iar atunci cînd am predat organizația de aici, de la Iași, încă existau voci care spuneau că eu voi conduce din umbră. Ei bine, nu! M-am retras definitiv, fără nicio intervenție. Și aici voiam să ajung. Ajunsesem în 2004, la o comisie. Din 11 membrii, participau doar cinci-șase, iar spre sfîrșitul mandatului veneam în comisie doar eu, vicepreședintele și secretarul.

Dacă te trimite poporul acolo, este o obligație elementară să fii la comisie și să ajuți la legiferare. Fiecare cu o idee să contribuie și să facem o lege bună. În acel moment am fost convins că nu am ce să mai caut în politică.

Mai au parlamentarii stofă de oameni politici?

Foarte bună întrebare. Ei bine, și termenul acesta de „om politic” este ușor exacerbat. De exemplu, citesc uneori prin presă sau aud la diverse posturi naționale și locale că „omul politic X a făcut…”. Dar care om politic? Este un consilier din comuna Coarnele Caprei. Ei, lăsați-mă! Om politic, consilier comunal! Nici parlamentarul nu mai este om politic, dacă nu are ținuta respectivă, ceea ce presupune a fi om politic. Deci, ca să ne fie clar, oameni politici astăzi, în România, sînt foarte puțini, iar oameni de stat, nu avem! Pentru că omul de stat este acela care urmărește interesul național, interesul statului român în cazul de față, pînă în pânzele albe, dincolo de interesul partidului, nu mai vorbesc de interesul personal. Arătați-mi, vă rog, o asemenea personalitate în România. Iertat să-mi fie, nici Iohannis nu este om de stat. Adică pînă și președintele țării nu are această statură de om de stat. Păi, cînd mă duc la Consiliul Europei ca om de stat, care este interesul și obligația mea? Să afirm interesul statului român! Ori sînt atîtea elemente care îmi arată că domnia sa, din păcate, nu este luat în seamă sau pur și simplu nu deschide gura.

 Timp de 18 ani ați reprezentat Iașul la București, ați susținut proiecte precum cele legate de Centrul de Cardiologie  și de Clinica ORL a Spitalului „Sfîntul Spiridon” din Iași. Cum se inițiau proiectele atunci?

Totul depinde de oameni. De exemplu, implicarea mea în ceea ce înseamnă proiectul Institutului de Cardiologie s-a datorat profesorului Georgescu. O somitate în domeniu, pe vremea aceea. A venit și mi-a cerut sprijinul. Firește că pentru un asemenea proiect nu puteam decît să pun umărul. Ministru, pe atunci, era Mincu (Iulian Mincu, fost ministru al Sănătății în perioada 1992-1996 – n.r.), cu el am început. După care, a continuat în perioada de opoziție, perioada 1996-2000, cu Haidu Gabor, care fusese senator și cu care mă cunoșteam foarte bine. Lui Mincu i-am spus: „Domnule ministru, acest proiect trebuie rezolvat, pentru că este vorba de un Centru de Cardiologie pe întreaga Moldovă, care nu există și trebuie implementat”. Făcînd o paranteză, din perioada lui Mincu și pînă în cea a lui Gabor, problema institutului a fost rezolvată. Ei bine, vedeți ce oameni de calitate aduce UDMR-ul în funcție? Gabor era avocat. Comparați oamenii aceștia cu ai noștri, de acum. Investiția s-a ridicat la aproape 30 de milioane de dolari.

Pentru celălalt proiect, de la ORL, a venit profesorul Vasile Costinescu și mi-a spus: „Domnule senator, se prăbușește pe mine instituția, de decenii nu a mai fost reabilitată”. I-am spus să aducă proiectul și facem tot ce trebuie. Și asta s-a întîmplat. Deci așa mergeau lucrurile. Trebuiau să fie oameni insistenți și hotărîți, de genul acestor personalități medicale despre care v-am povestit.

Așa se făceau lucrurile, nu ca astăzi. Dragii noștri politicieni locali, fac proiecte pe care le implementează în decenii sau chiar niciodată. Un exemplu bun este clădirea Arhivelor Naționale, un proiect foarte important. După 20 de ani, aceasta stă în schele! Trageți dumneavoastră concluziile. Să știți că cel mai mult contează proiectul, pentru a avea o viziune, apoi perseverența. Dacă te dă afară pe ușă, intri pe geam. Și tot așa.

„Voiam un muzeu etnografic în aer liber pentru Iași”

Există vreun proiect mare pentru Iași pe care regretați că nu ați reușit să îl implementați?

A fost un proiect. Da. Unul de suflet, cel al unui muzeu etnografic în aer liber. Proiectul era fezabil, însă enorm de costisitor. În sensul că pentru a face un muzeu etnografic în aer liber e nevoie de multe lucruri. Spațiu aveam, la Ciric. Vorbisem și cu primarul. Trebuia să aducem case vechi din Moldova. Voiam să fie ca muzeul etnografic de la Sibiu, un muzeu de excepție, de talie europeană. Sînt mai multe proiecte pe care mi-aș fi dorit să le implementez, dar nu am reușit. Însă, muzeul etnografic mi-a rămas pe conștiință.

Ne-am plimbat frumos prin viața dumneavoastră, și în perioada studenției, dar și în cea a carierei politice. Ce faceți acum?

Cursuri nu mai am acum, seminarii de asemenea. În schimb, îmi petrec timpul cercetînd. Ultima creație adusă cititorilor este Enciclopedie. Centenarul Războiului de Întregire a Marii Uniri 2014 – 2020. Este un omagiu făuritorilor Marii Uniri și un omagiu luptătorilor de pe front, care au murit cu sutele de mii pentru idealul național. Deci, asta fac. Și îi mulțumesc lui Dumnezeu, atîta vreme cît voi fi sănătos, aceasta este responsabilitatea mea.

 Povesteați că aceasta a fost cea mai amplă lucrare a dumneavoastră. Pentru viitor, ce mai pregătiți pentru iubitorii de istorie?

În primul rînd vreau să o scot pe aceasta bine la tipar, pentru că, pînă acum a fost doar un semnal. L-am lămurit pe cel care a finanțat lucrarea să putem scoate o mie de exemplare, pe care să le donăm tuturor bibliotecilor academice din țară, facultăților, institutelor, arhivelor, bibliotecilor județene, orășenești. Să fie acolo, ca peste ani de zile să știe românul cum a întîmpinat societatea românească, poporul român, Centenarul. După aceasta, uitați, am pe birou cîteva sute de dosare cu un proiect pe care l-am început de mult, de prin 2006, un proiect de cercetare numit „Școala română în afara granițelor țării”. Astfel, pe acesta sper să îl pot duce la bun sfîrșit cît mai sînt în viață. 

Repere biografice

Ion Solcanu s-a născut la Bogdănești, în județul Suceava. Este istoric român, specialist în arta medievală și fost senator PSD de județul Iași în toate legislaturile, în perioada 1990-2008.

A urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (UAIC), iar în anul 1982 a obținut titlul științific de doctor în istorie la Universitatea „Babeș-Bolyai“ din Cluj-Napoca, în urma susținerii tezei „Elemente laice locale în pictura religioasă din Moldova, secolele XV-XVI”, elaborată sub conducerea academicianului Virgil Vătășianu. După absolvirea facultății, a lucrat ca cercetător științific la Institutul de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași (1967-1976), apoi la Facultatea de Istorie a UAIC, ca asistent, lector și conferențiar. A predat cursurile universitare de „Istoria artei românești și universale“ și „Etnografie românească“.