Considerat un bufon în perioada școlii, Ion Sapdaru a reușit să le arate atît colegilor, cît și celor din jur că spiritul său histrionic e menit să se afle pe scenă. Deși spune că s-a dus către actorie în mod inconștient, acum teatrul este realitatea în care este mereu fericit, chiar dacă nu i-au plăcut în mod egal toate rolurile pe care le-a interpretat. E convins că teatrul trebuie iubit în sine și că actoria e ceva ce se face cu dăruire, pasiune și talent.

Cît de mult v-a fost influențată copilăria, dar și adolescența, de regimul sovietic?

Nu m-am gîndit niciodată la treaba aceasta; acum mi-am dat seama că influențele au fost destul de apăsate. Am avut o copilărie frumoasă, o copilărie interesantă, mult mai interesantă decît o au copiii de acum, de exemplu. Eram mereu ocupați, la școală erau întotdeauna tot felul de acțiuni, întruniri, sărbători. Eu eram și la Școala Muzicală și pot să zic că nu simțeam această influență. Noi am avut o copilărie fericită și regimul, poate, l-am simțit mai tîrziu, cînd am mers la facultate, în armată. Atunci am simțit că mă aflu într-un „lagăr de concentrare”, dacă îl pot numi așa.

Ați spus mai devreme că ați fost la Școala Muzicală. Înseamnă că dumnevoastră și cîntați?

Am făcut vioară la Școala Muzicală din satul de unde sînt eu (n. r. – Transnistria, Basarabia), dar niciodată nu mi-a plăcut. A fost mai mult dorința părinților mei, în special a tatălui meu, care și-a dorit foarte mult ca un „ficior” de-al lui să cînte la vioară. Nu suportam, am încercat să mă duc la alt instrument, am cîntat la acordeon, la pian; încercam să fug. Vioara mi se părea un instrument pentru fete, fiindcă la noi la clasă erau șapte fete și doi băieți, așa că mi se părea umilitor să cînt la vioară. E și un instrument dificil, este regina instrumentelor și eu nu aveam cînd. Copilăria mea era mult prea interesantă ca să mă dedic așa cum trebuie muzicii.

Dacă tatăl dumneavoastră își dorea atît de mult să cîntați la vioară, cum a reacționat cînd i-ați spus că vreți să deveniți actor?

Nu i-a plăcut. Tatălui meu, pînă la sfîrșitul vieții sale, a continuat să nu îi placă alegerea mea. I se părea o profesie neserioasă, cu care nu voi reuși să fac prea mulți bani. El era un om practic și rațional. Într-un fel, mă gîndesc că acum, după trecerea anilor, poate avea dreptate să nu aleg exact meseria asta.

Vă pare rău acum că ați ales cariera aceasta?

Nu pot să îmi spun că-mi pare rău, că au trecut o groază de ani. Nu cred că n-am capacitat profesia și, în general, activitatea asta a mea. L-aș supăra pe Dumnezeu să spun că îmi pare rău că am ales actoria. Nu cred că îmi pare rău; poate atunci, la începuturi, a fost mai dificil.

În general, un debut într-o astfel de profesie e deficil. Debutul meu a fost destul de bun, fiindcă nu erau atît de multe facultăți de teatru, nu era groaza asta de actori care termină studiile și nu își găsesc posturi – lucru foarte trist pentru ei, dar și pentru noi, cei care îi așteptăm în teatre. La noi a fost mult mai ușor. Eu am fost angajat în anul al doilea, eram deja actor profesionist. Avînd niște performanțe mai interesante, am fost observat de un regizor de teatru, care era și profesor la mine la facultate. S-a gîndit să mă ia în trupa teatrului, mai ales că era mare lipsă de actori tineri, cu precădere bărbați.

„Nu toate rolurile îți pot veni mănușă” 

Ați venit în România, din Basarabia, exact după Revoluție, la începutul anului 1990. De ce?

Pe data de 13 iunie 1990 eram angajat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași. Totuși, toată viața am visat să îmi recapăt cetățenia, pentru că bunicii și părinții mei s-au născut în perioada aia frumoasă, cînd Basarabia era în România. Acesta a fost primul pas, pentru că la cîteva zile după ce am venit aici, mi-am recăpătat cetățenia română. A fost destul de ușor atunci, erau vremuri „romantice”, dacă nu le pot numi așa; nu era ca acum, cu atîta birocrație și tevatură. Chiar într-o singură zi am plecat la București și-am obținut cetățenia. A fost alegerea mea din toate punctele de vedere, o fost o decizie nu doar profesională, adică din cauza contractului de muncă, care este un contract „pe viață”, în teatru, dar nu asta a determinat rămînerea mea în România.

Știu că numele dumneavoastră din buletin este Ivan Sapojnik. Care a fost drumul de la Ivan Sapojnik la Ion Sapdaru?

Ion Sapdaru vine de la Ion, pentru că Ion mă cheamă, însă, înainte, la ruși nu era voie să scrii numele așa, toate trebuiau transformate: cine era Ștefan devenea Stepan, cine era Ion devenea Ivan și tot așa. Sapojnik este numele tatălui meu, care se traduce Ciubotaru. Ironia face ca și pe mama să o cheme Ciubotaru. Sapdaru vine de la profesorul meu, căruia i-am zis că nu-mi place numele meu, cel rusesc, fiindcă urma să fiu actor. El a zis: „Da, dar cum să faci, că îl superi pe taică-tu?”. Și-atunci mi-a spus: „Uite, ia jumătate din numele lui de la taică-tu – Sap, și jumătate de la Ciubotaru – taru”. Numai că am schimbat „t”-ul în „d” și a ieșit Sapdaru. Ăsta e numele meu, e jumi-juma.

Ați hotărît din copilărie că veți fi actor. Vi s-a schimbat, oarecum, viața, din momentul în care ați ales asta?

Nu, pentru că spre meseria asta am mers inconștient; poate și din cauză că eram foarte volubil și vesel la școală, unde mi se spunea „Bufonul” sau „Claunul” clasei. Ba chiar o și încasam foarte des pentru chestia asta. Nu a fost ceva „programatic” sau conștient că „uite, voi deveni actor”, dar, undeva spre clasa a VIII-a sau a IX-a – noi aveam licee cu zece clase și era genial, pentru că la 17 ani eram student – această vocație parcă m-a împins, simțeam doza de histrionism din mine și a avut o pondere mare în alegerea profesiei. Nu m-am dus conștient spre actorie, deși știam că trebuie să fac teatru din cauză că îmi plăcea să mă expun într-un anume fel. Foarte puțini oameni sînt cei care vor să se expună. Chiar zilele trecute vorbeam cu un taximetrist care a zis: „Cum e meseria asta? Că eu mă tem să vorbesc în fața a trei oameni, darămite a 100 sau 1.000?”. E o situație destul de anormală pentru un om, pe cînd un actor tocmai asta își dorește: să iasă, să fie expus în fața unor spoturi de lumină, care uneori sînt îngrozitor de puternice și nu numai să vorbească, ci să joace, să se transforme, să fie altcineva. E o chestie pentru care actorul are un organ puțin mai dezvoltat, mai puternic, care se numește histrionism, dorința de a te expune, de a juca.

Vi s-a întîmplat să vă spună cineva că nu sînteți potrivit pentru a fi actor?

Bineînțeles, fiindcă nu toate rolurile îți pot veni mănușă. Mama a fost cea care mi-a zis prima oară, cînd am încercat să îi zic ceva; mă întorsesem acasă după ce am terminat anul I și îi ziceam ceva, probabil jucam o scenetă în fața ei. Și mi-a spus: „Tare urît mai ești, Doamne-Dumnezeule!”. Ei nu au fost niciodată înnebuniți de această carieră, tocmai asta mi-a plăcut la ei, că nu s-au băgat. La un moment dat, au devenit mîndri de performanțele mele, dar nu și tata, care mereu zicea că trebuie să îmi aleg o meserie serioasă și să nu o mai fac pe-a nebunul. Au fost multe cazuri cînd unor oameni nu le-a plăcut cum am jucat sau chiar eu nu am fost încîntat și, atunci, evident că îți vin gîndurile triste, necurate, cînd îți pui la îndoială meseria.

„În general, în viață se joacă mult teatru”

Ați spus deseori că scena este cea care alege ce oameni să îi fie slugi. Pe dumneavoastră de ce v-a ales?

Poate din cauză că întotdeauna am fost dedicat sau poate fiindcă am încercat să fiu sincer pe cît de mult posibil, adică să pot să fac totul cu răspundere, responsabilitate și dăruire. Scena te mai alege și din cauza faptului că există o anumită chimie între scenă și omul care calcă pe ea. E o problemă inexplicabilă aici, sînt foarte mulți oameni pe care scena îi respinge și nu mă refer la faptul că se rupe o scîndură, ci simpla prezență a persoanei nu e ce trebuie. Sînt actori care joacă o viață întreagă, dar nu au nicio treabă cu profesia asta, fiindcă așa e: sînt actori cu vocație, actori talentați, actori de geniu și actori care prestează – învață în școli să rostească, să se miște, să danseze, să cînte într-un anume fel, dar nu au chemare. Nu toți actorii trebuie să fie absolut geniali sau absolut perfecți.

Tudor Mușatescu spunea că „în viață joacă teatru numai cei ce nu joacă niciun rol”. Este adevărat?

În general, în viață se joacă mult teatru, de asta spuneam că viața e un teatru. Cel ce nu are un rol, o față a sa, un îndemn propriu, un caracter, o conștiință, într-adevăr, joacă un rol: azi e vesel, mîine e trist. Cred că citatul se referă la prezența socială a omului în viața de toate zilele, la vocația sa.

Dumneavostră susțineți ideea potrivit căreia „actorul trebuie să iubească teatrul în sine și nu pe sine în teatru”. Ce se întîmplă cu el dacă se iubește pe sine în teatru?

Devine carierist, este egoist; pentru el, teatrul este doar o scară pe care încearcă să se cațere. Iubirea teatrului în sine înseamnă să apreciezi ceea ce ți-a dat Dumnezeu. Am descoperit că mulți oameni iubesc atît teatrul în sine, cît și pe sine în teatru. Eu am încercat să mă țin de prima parte a ceea ce a zis Konstantin Stanislavski, adică să iubesc teatrul în sine, să-l cocoloșesc, să-l țin, să-l fructific, să-l cultiv. Cunosc foarte multă lume care se iubește pe sine în teatru; unii chiar au făcut carieră spectaculoasă, însă nu m-au impresionat. Am cunoscut actori modești care „și-au dus crucea” toată viața, după cum spunea Anton Pavlovici Cehov, care erau de-o generozitate și de-un talent neverosimil de mare și complex.

Ați spus, la un moment dat, că actorul este o persoană care minte frumos. De ce credeți că vor oamenii să fie mințiți?

Gama de minciuni pe care vrea să o primească omul este largă: unul vrea să creadă că e mai deștept decît alții și găsește povestea asta în teatru, altul vrea să se liniștească în ceea ce privește niște complexe sau chiar niște probleme psihice pe care le are. E tipul de minciună care îl calmează, îl tămăduiește. Același lucru se întîmplă și în biserică – omul se duce să fie înșelat frumos, crede că dacă merge și sărută moaștele, totul e în regulă, se rezolvă. Omul se satură, se sufocă foarte des de cotidian și intră în acest spațiu convențional, în această minciună frumoasă în care copacii sînt falși, intrările sînt false, băutura este falsă. E ceva în mecanismul existenței umane, în fiziologia lui, cînd individul merge conștient să fie mințit.

„Teatrul și filmul trebuie să fie întotdeauna proaspete”

Ce deosebește teatrul/filmele din România de cele din Basarabia? Cît de multe se simte influența cinematografiei rusești acolo?

Nu există diferență de mentalitate sau de abordare, ci poate e o diferență la nivelul impactului. Teatrul moldovenesc este un teatru puțin altfel, e plămădit de niște influențe din teatrul rusesc, ceea ce e foarte bine. Ar avea nevoie, probabil, de mai multă amploare, de mai multă amplitudine. Filmul basarabean e minunat, frumos, dar lipsește cu desăvîrșire. Cinematografia rusească este influentă peste tot, a lăsat o amprentă apăsată asupra cinematografiei europene, chiar și asupra celei americane, mai ales în perioada dintre anii ’70-’90, o perioadă fastă și mare. În anii ’30, de exemplu, au existat mulți profesori care, din cauza regimului sovietic, au plecat în America, printre care Mihail Cehov, nepotul lui Anton Pavlovici Cehov, și au organizat școli de teatru și de film, absolvite de nume mari, care au făcut istoria cinematografiei americane, printre care Robert De Niro și Marlon Brando. Au fost și regizori care au fost influențați de cinematografia rusă, cum ar fi Serghei Eisenstein, care a influențat regia americană.

Într-un interviu ați spus că în teatru și în film nu există reguli. Ce devin acestea, dacă li se aplică reguli?

Reguli există, precum punerea luminii în scenă, dar e de dorit ca aceste reguli să fie anulate și să se găsească altele noi. Evident că sînt niște rigori de care nu ai cum să scapi, cum ar fi învățarea textului, intrarea în scenă, dar celelalte, legile de creație, trebuie întotdeauna anulate, pentru a veni altele. Teatrul și filmul trebuie să fie întotdeauna proaspete, interesante, noi, cu tot felul de formule.

„Pe mine mă bîntuie personajele: vin ca niște năluci și îmi amintesc frînturi de replici, situații de la film, dar, în cele mai dese cazuri, le uit”

Ați interpretat o mulțime de roluri. Vi s-a întîmplat ca, din cauza interacțiunii cu atîtea personaje, să uitați cine este Ion Sapdaru?

Acestea sînt doar niște povești, mă refer la cele cu actorul care se pierde în noianul de personaje. Întotdeauna am revenit. Victor Rebengiuc spunea că nu cade pradă personajului pe care îl interpretează. Adică, dacă era la teatru, își juca rolul pînă la o anumită oră, după care venea, se schimba, își scoatea machiajul, se ducea acasă și uita de tot. Același lucru îl am și eu, niciodată nu am intrat într-un rol din care să nu mai pot ieși. Acestea sînt doar niște legende despre actorii care nu mai pot părăsi o anumită zonă. E foarte important să îți tratezi profesia ca pe o profesie, ci nu ca pe o stare, ca pe o anumită temperatură. Atunci cînd ești la teatru, trebuie să îți joci rolul cu cinste, conștient și, dacă se poate, cu talent.

Cînd este Ion Sapdaru el însuși?

Cînd sînt singur, cînd pic pe gînduri. Atunci, poate, mă aflu într-o stare perfectă, dar nu cred, încerc să mă mint pe mine însumi că sînt bun, rău sau orice altceva. În general, atunci cînd omul se află într-o interacțiune cu altcineva, fie că e doar o persoană sau un public, firește că există anumite minciuni de care încearcă să se țină. Omului gînditor îi e foarte greu să fie el însuși, mai ales că noi sîntem prinși într-un „animal” social. Cîinele e perfect, pisica e perfectă, ei niciodată nu se prefac. Omul, în schimb, din păcate…

Ați menționat cîndva un proverb despre care ați spus că nu vă place: „Pe actor, ca și pe lup, îl hrănesc picioarele”. La ce v-ați referit?

M-am referit la faptul că, atunci cînd încerci să îți creezi un nivel de trai decent, trebuie să joci în spectacole, să le montezi, să mergi la filmări, să te duci la televiziune, la radio, ceea ce înseamnă alergătură. Așa cum aleargă lupul după pradă, așa aleargă și actorul.

Dumneavoastră sînteți atît actor, cît și regizor. Ce îi trebuie unui actor pentru a fi regizor și de ce anume are nevoie un regizor pentru a fi actor?

Deseori, regizorii fac teatru fiindcă simt nevoia să se exprime și nu găsesc fiorul de care au nevoie în actorii pe care îi au la dispoziție. Un actor vrea să facă regie din multe motive, dar cel mai important este că se simte nemulțumit de regizorii care îl înconjoară și vrea să se expună singur din acest punct de vedere. Pentru a reuși, are nevoie de mult studiu și de erudiție. Toți actorii simt nevoia să facă regie, fiindcă pare simplu, adică ce, îl pui pe om să meargă de colo-ncoace, să spună niște replici. Dar regia contemporană e un fel de știință, o dorință de exprimare mai complexă decît prin intermediul unui rol. Cînd ești actor, joci un rol, cînd ești regizor, joci chiar și 50 de roluri, ceea ce e o orchestră uriașă, cu o multitudine, o gamă înfiorătare de sunete pe care trebuie să le armonizezi, să le conduci într-un mod talentat. Orice actor poate face o regie, mai mult sau mai puțin bună. Găsești o piesă care să îți placă, cîțiva colegi pe care să îi convingi să joace și treci la treabă. Cît despre regizorul care vrea să fie actor, asta e chiar și mai ușor. Orice regizor poate interpreta un personaj.

Ce se întîmplă cu personajul atunci cînd piesa de teatru/filmul s-a încheiat?

Moare. Îl pui la păstrare, adică îl bagi într-o cutiuță mintală și în inimă. Ți-l amintești cu drag sau cu repulsie, dacă nu ți-a plăcut rolul. În film e mai simplu, fiindcă el rămîne atît pe peliculă, cît și pe calculator sau stick. Nu se întîmplă nimic. Sînt niște umbre triste care pleacă din viața ta, se duc într-o gloată, o așa-zisă „veșnică păstrare”. Uneori, le scoți de la naftalină. Pe mine mă bîntuie personajele: vin ca niște năluci și îmi amintesc frînturi de replici, situații de la film, dar, în cele mai dese cazuri, le uit.

Dar cu dumneavoastră?

După ce termin un spectacol, sînt trist și par bolnav, fiindcă intru într-o convenție, într-un joc cu actorii, spectacolul și piesa, după care totul se termină și e puțin dureros. Cel mai important lucru, atunci cînd ești într-o pauză dintre piese, e să o cauți cît mai repede pe următoarea. Aceea e o perioadă destul de bolnavă, în care nu îmi găsesc locul și sensul.

Undeva, într-o carte, scria că arta este un vis, iar lumea un teatru. Cum este lumea lui Ion Sapdaru?

Fix așa. Arta este un vis, este o lume frumoasă și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a oferit-o. Este ca un fel de oglindă din Alice în Țara Minunilor, în care toate lucrurile sînt distorsionate, dar care e mai mult interesantă decît ceea ce se întîmplă în afara oglinzii, adică în realitate, care e tristă. În cele mai dese cazuri, în realitatea aceasta eu sînt abătut, iar în cealaltă, în artă, eu mă simt bine și mi se pare că e terenul sau spațiul în care continui să fiu bine, pe cînd în celelalte spații sînt neinteresant și neavenit.

Nu îmi place realitatea noastră și realitatea în care eu exist. Am destule probleme, dar, în general, e bine ca omul să aibă probleme de rezolvat, fiindcă așa uită de el însuși. Dacă nu am avea nicio problemă, oare ce am face? Am vegeta sau ne-am trage un glonte în cap, precum personajele lui Cehov, care întîi își pierd rostul, după care nu și-l mai găsesc.

Pentru mine, teatrul e remediul, e spitalul de suflet în care eu mă tratez.

Sursă foto: Arhiva personală Ion Sapdaru