Ion Sandu: „M-am lăsat dirijat de har, de talent și de erudiția profesorilor mei”

Este considerat unul dintre cei mai renumiți reprezentanți ai inventicii românești. Datorită lui mulți studenți au ajuns astăzi inventatori. A participat în decursul anilor la foarte multe saloane naționale și internaționale, cîștigînd 588 de medalii pentru invențiile prezentate. Despre Școala ieșeană de inventică și despre avatarurile unei vieți închinate inovației și cercetării, într-un interviu cu prof. univ. dr. Ion Sandu

În copilărie aveați acest spirit de inventivitate?

Da, am trăit în casa bunicilor de pe mamă. Bunicul era un mare meșter și avea un atelier foarte dotat și de mic copil realizam, la început cu bunicul, apoi singur, anumite obiecte de uz casnic, ajungînd așa pînă la radioul cu tranzistori. Prin clasa a VII- a deja efectuam, pe scheme cunoscute, radioreceptoare pentru familii modeste din sat.
În gimnaziu, am realizat cîteva lucrări în domeniul chimiei și fizicii. Profesoara de fizică m-a pus să-i fac un electrolizor. În viața mea de copil de la țară erau puține lucruri, dar cu ajutorul mamei, care mi-a dat un pahar din plastic colorat, am găurit baza, am introdus doi electrozi pe care i-am conectat la o baterie, iar în capul celor doi electrozi am introdus două flacoane de la medicamente și ca soluție am folosit clorură de sodiu în apă. Profesoara a rămas foarte surprinsă de realizarea mea. La chimie, întrucît dețineam în famile mai multe substanțe și materiale cu care bunicul opera, am luat pilitură de plumb și am amestecat cu sulfat de cupru. A ieșit o reacție cu o spumă abundentă de o culoare gri deschis, care, după ce s-a stins, s-a cimentat sub forma unui solid spongios gri. Bineînțeles că am dus soluția la școală și am arătat-o profesoarei, fără să știu că de fapt obținusem sulfat de plumb.
Eram tot timpul aplecat spre creativitate, spre inventică; cred eu că m-am născut cu o genă. Adesea, fac empatie cu obiectul muncii mele și-l simt din interior și atunci este imposibil să nu reușesc. Șansa cea mare pentru inventică a urmat în Liceul Teoretic din Moinești, unde industria petrolului de pe aceste meleaguri m-a atras foarte mult, iar apoi Facultatea de Chimie de la Iași, unde am avut profesori foarte buni, printre care Nicolae Calu si Vitalie Belousov, mentorii mei în inventică.

De unde ați dobîndit atracția spre chimie? Știu că tatăl dumneavoatră a fost petrolist.

Cu siguranță cel mai mult m-au atras spre chimie profesorii mei din liceu. Eram olimpic la chimie, dar și la fizică și matematică, mergeam pînă la faza pe județ, la Bacău. De multe ori mă întorceam cu diplome si premii. Pe lîngă chimie, eram foarte atras și de artă. Îl aveam aici pe profesorul și pictorul Ovidiu Munteanu. Acesta, pe cei care aveam atracție spre desen, spre culoare, ne-a dat oportunitatea să promovăm pictura. În clasa a XI-a aveam deja expoziții personale, la cămin, la liceu, dar și participări la saloane regionale ale artisticilor plastici amatori. După bacalaureat m-am înscris la facultate, cu gîndul să nu fiu luat în armată. Am luat admiterea la Facultatea de Chimie cu o medie foarte modestă – 6,33, fiind foarte preocupat de pictură. Cu toate că Facultatea de Chimie este foarte grea, în primii trei ani am avut la Iași două expoziții de pictură, iar in vacanțele de atunci am pictat două biserici. Fiind o facultate cu profesori de excepție, cu multe discipline experimentale și creative, m-a atras forte mult. Chiar din anul I am luat note foarte bune la majoritatea disciplinelor.

„Vitalie Belousov era tipul profesorului-soldat”

Ce a însemnat pentru dumneavoastră profesorul Vitalie Belousov?

Făcusem o invenție și era deja la OSIM, dar, cînd să fie brevetată, mi-a fost respinsă. M-am prezentat la ei foarte supărat și revoltat, iar referenta mi-a comunicat că n-au respins-o că nu este capabilă de aplicare, ci că nu am știut să o redactez, am elaborat-o ca pe o lucrare științifică. Atunci mi-a recomandat să merg la profesorul Belousov. Acesta făcea pe atunci, în fiecare vară, Școala de Inventică, unde am urmat trei serii. La un moment dat m-a remarcat ca fiind foarte dinamic. Eram cel care răspundea la toate criteriile impuse în demersul didactic. Astăzi Inventica este o disciplină care are modele, metode și algoritmi de lucru.
Profesorul Vitalie m-a impresionat prin frumusețea lui – om blînd, apropiat, prietenos, niciodată nu vorbea de sus, plin de glume. Era tipul profesorului-soldat, tipul profesorului care respecta regula, norma.
Toată viața am fost alături de el. La un moment dat, prin 1985-1986, ajunsesem să fiu în concurs cu el. Eram cel mai mare inventator ieșean, iar la festivalul-concurs „Cîntarea României”, unde participau foarte mulți inventatori din toata țara, ne clasam: Belousov, Oiță, Sandu sau Belousov, Sandu, Oiță, iar de cîteva ori Sandu, Belousov, Oiță. Acest fapt l-a surprins și, oarecum dur, mi-a spus: „Mă bucur că te-ai împlinit prin inventică, și este adevărat că poți să mă întreci, că ești tînăr. Întotdeauna, în evoluția profesională, să nu te compari cu cei mai tineri, că ei vin din spate, ci cu cei care au fost în fruntea ta”. Tot de la el am învățat să fiu model. Profesorul ținea foarte mult la mine și spunea „Sandu e chimist, dar gîndește ca un inginer”.

Ați urmat Facultatea de Chimie. De ce nu Artele, dacă vă interesa mult și acest domeniu?

Frica de armată m-a făcut să înclin mai mult spre Chimie. Trebuia să fac doi ani de armată în loc de șase luni. Cu toate acestea în facultate, în anul I, am făcut pictură, am pictat biserica din Pîrjol, iar în anul al III-lea pe cea din Tărîța, am avut două expoziții, la Iași și la București, am scris poezii. Factura mea poetică, umanistă a fost undeva intersectată cu realismul din mine, cu tînărul înclinat spre tehnică.
Au fost repere care m-au dirijat, dar m-am lăsat dirijat de har, de talent și de erudiția profesorilor mei. Nu regret că am ales Chimia. Cum spuneam, înainte de Revoluție eram cel mai puternic inventator din România, alături de Belousov, regretatul Oiță (n.r. Nicolae Oiță) și Cernomazu (n.r. – Dorel Cernomazu). Pe 25 decembrie ne-am organizat în Societatea Inventatorilor Români și am pus bazele Institutului Național de Inventică, unde am fost director științific șase ani.

Am observat că sînteți foarte atașat de locul unde v-ați născut. Ce v-a făcut să rămîneți și în ziua de astăzi atît de prins de satul natal?

Satul a fost cel care m-a modelat, un sat mirific, cu tradiții aparte, un sat plin de bogății naturale, cu o faună și o floră foarte interesante și bogate. Sînt o fire timidă, sentimentală și „mămoasă”, toată copilăria fiindu-mi amprentată de bunica; ea a făcut să mă leg de plaiul natal, de datini. Cînd eram la liceu și chiar în facultate, făceam niște lucruri formidabile acasă legate de datinile de Anul Nou, multe păstrîndu-se și astăzi. Eu niciodată n-am avut ideea cum să iau de la săteni ceva, ci cum să le dau.

Care a fost cea mai dificilă invenție de pînă acum?

Primele invenții au fost cele mai dificile, mai grele. Erau probleme legate de grafitizarea negrului de fum în apă, procedee pe care ajunsesem să-l aplic la foarte multe industrii. Făceam la Politehnică microproducție și eram printre singurii asistenți care aveau laborator de microproducție. Am vîndut foate multe produse pentru industrie, prin Institutul Politehnic de atunci. Apoi, o serie de dispozitive pasive, pînă la noile materiale și tehnologiile de astăzi, implicate în prezervarea și restaurarea bunurilor de patrimoniu cultural. Ultimele au fost recunoscute la marile saloane de invenții, unde, de două ori, la Moscova, am primit Oscarul pentru Inventică „Arhimede de aur”.

Ați realizat invenții care au fost respinse?

Multe. O inventie respinsă, înseamna „punct și de la capăt”. Neapărat le reluam și, prin aprofundare, erau mult îmbunătățite. De asemenea, de ce să nu spun, am avut și invenții de valoare mai mică, făcute cu studenții, atunci cînd trebuia să-i ajut pentru lucrarea de diplomă. Dar să nu uit să spun că în relația cu studenții am realizat foarte multe invenții de valoare, recunoscute.
În cei peste 40 de ani de activitate am format peste 400 tineri inventatori, cu care am adus în țară peste 500 medalii. În literatura de specialitate sînt inventatorul român cu foarte multe invenții citate, numai că, față de cercetarea fundamentală, în inventică citările rezistă cît sînt active invențiile; după scoaterea de sub protecție, citările se pierd.

Cum a fost primit detectorul de minciuni realizat în colaborare cu specialiștii de la Academia de Poliție „Alexandru Ioan Cuza” din București de către cursanții de la master și de către cercetători?

Aceste proiect este încă în brevetare, iar eu, pe lîngă cele patru detectoare clasice, am mai adăugat două – temperatura și culoarea tegumentelor, care pot fi analizate telemetric. A fost un proiect european de dezvoltare a unor metode noi în criminalistică, unde aveam și menirea, pe lîngă formarea unor masteranzi și a unor doctoranzi, de a realiza dispozitive, metode, proceduri noi, folosite în criminalistică. La dispozitivul nou creat, pe lîngă tensiunea arterială, pulsul, volumul de aer expirat și contracția mușchilor fesieri, am mai adăugat procesarea culorii și a temperaturii unor zone de la suprafața feței, lobii urechilor, zona sprîncenelor, vîrful nasului, pomeții, bărbia, buzele etc., care se pot prelua telemetric, fiind neinvazive sau agresive. Dar și aici intervin patologiile: cei care au probleme cu inima, reumatism, circulația arterială etc. Pentru aceste cazuistici foarte important este chestionarul psihologic și modul de operare cu acesta.

„Rata brevetării din România este cea mai coborîtă din lume”

În alte țări brevetarea invențiilor este gratuită și se brevetează foarte multe invenții pe an. Ce părere aveți despre faptul că în România nu se întîmplă acest lucru?

După 2000 inventica românească a avut foarte mult de suferit. Ministerul Cercetării n-a mai investit, Institutul de Inventică a ajuns în derivă, s-a desființat. În multe țări, la multe concursuri au fost cazuri în care n-au participat inventatori de renume, de elită, din România, aceștia nefiind susținuți. Mai mult, OSIM-ul a introdus taxe exagerate pentru brevetare și protecție. Nu poți taxa elevii, studenții, pensionarii, pe inventatorii artizani (cei care n-au contracte de muncă) sau pe profesorii de inventică, cînd aceștia îți produc invenții, mărind Fondul Național de Invenții. În cazul profesorilor, care formează inventatorii fără a fi remunerați, cum sa-i taxezi? Taxează invenția cu contract de cesiune, invenția cu misiune inventivă, adică cea realizată prin contract de muncă pentru activități de cercetare.
OSIM București, ca instituție de patentare sau de brevetare, taxează asemănător altor instituții europene, sub pretextul ca s-a afiliat la acestea. Cum este posibil așa ceva, fără a ține cont de salariile din România? Poți să iei taxe mari de pe modele și desene industriale, de pe mărci, dar nu de pe invenții, care revendică gradul de noutate ca produs românesc. Este și o chestiune de etică, de onoare, de patriotism. Eu, ca să fac un brevet, parcurg niște etape, toate aceste etape care permit revendicare trebuie să fie finanțate, iar pentru a primi finanțare eu trebuie să brevetez aceste trepte.
Cine nu știe inventică nu poate face legi pentru inventatori. La noi în țară legile au fost făcute pentru ca OSIM-ul să devină societate comercială. Noi am putea trăi economic numai din invenții. Este un conflict internațional pe linii de inventică între marile concerne, unde adesea se fură invențiile și mărcile.

În ce măsură taxele impuse în țară, pentru protejarea și brevetarea invențiilor, au împiedicat inventatorii să-și ducă la bun sfîrșit lucrările?

După Revoluție oamenii s-au trezit săraci într-o țară bogată. N-aveau de unde să plătească 1.000 de euro invenția, asta fiind taxa din 1992, care, pînă în anul 1996, s-a redus de la 100% la 20%, dar și așa este mult. Este o rupere de realitatea românească. Normal că aceste taxe în ceea ce privește brevetarea și protejarea invențiilor au împiedicat pe foarte mulți să-și prezinte invențiile. Rata brevetării din România este cea mai coborîtă din lume.

Ce sfaturi le-ați da tinerilor pasionați de inventică pentru a ajunge buni inventatori?

Să trăiască inventica, să se implice total, să folosească empatia, să studieze foarte mult. Fără stadiul actual al dezvoltării domeniului nu faci invenție.

Biografie

Ion Sandu s-a născut la 3 ianuarie 1952. A absolvit Facultatea de Chimie în anul 1975, și a profesat, pînă la ieșirea la pensie, la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxa, Secția Patrimoniu Cultural.
A înființat si dezvoltat, alături de alte cadre didactice din Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași, Institutul Național de Inventică. De asemenea, este fondatorul Societății Inventatorilor din România. Începînd cu anul 1994, a pus bazele primului centru național de cercetări în domeniul patrimoniului cultural – Centrul Mitropolitan de Cercetari TABOR Iași, pe care l-a condus ca director general timp de șapte ani.
Este expert în știința și ingineria materialelor, ecologie si ingineria mediului, dar și în conservarea bunurilor de patrimoniu cultural.