Ion Hopulele: „Într-un stat, dacă partea de progres tehnic se lichidează, rămîi slugă la alții care construiesc”

Ne-am întîlnit în biroul său mic, de la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi, unde profesorul universitar Ion Hopulele a acceptat să rememoreze scene de pe vremea cînd lupta pentru democrație și pentru legi mai bune. Timp de peste două ore, am „călătorit”, împreună, printre cuvinte și amintiri, trecînd prin copilăria sa, petrecută în casa părintească din Cacica, prin „răzvrătirea” din Parlament, pe vremea cînd era deputat, și ajungînd în prezentul atît de tulbure, în care toate fabricile de altădată au dispărut și în care Constituția, pe care a votat-o și a scris-o este doar o „palavră”.

Într-o lume dominată de limba engleză, dvs. ați preferat să învățați germana și ucraineana. De ce?

Eu am făcut doi ani la un liceu tehnic, la Rădăuți; era un liceu nou înființat de armata germană, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Acolo, se preda parțial în limba română și parțial în limba germană și de acolo am învățat destul de binișor limba germană. Apoi, s-a introdus în școli limba rusă și atunci am fost nevoit să învăț și limba rusă.
Eu sînt și dintr-o comună care se cheamă Cacica și acolo, chiar la intrarea în localitate, scrie pe panou atît în limba română, cît și în polonă. Totodată, la noi, sînt și foarte mulți ucraineni și am învățat ușor limba ucraineană de la vecini sau de la colegii de școală. La școală, înainte și după război, se preda pînă sîmbătă în limba română, iar sîmbăta se preda abecedarul în limba germană, polonă și ucraineană. Eu sîmbăta mergeam la limba polonă, căci colega mea de bancă avea abecedarul de polonă și era foarte frumos.
De altfel, în Cacica, în cîrciumă, oamenii, cînd se întîlnesc, vorbesc un timp în română sau în germană, apoi în polonă sau ucraineană. Cînd eram student, am mers odată acasă și l-am întrebat pe tatăl meu de ce tot schimbă limbile de atîtea ori în aceeași conversație. El mi-a spus că nu puteau să vorbească doar într-o limbă, fiindcă dacă, de exemplu, vorbeau despre legi sau politică foloseau româna, dacă vorbeau despre gospodărie, scule, utilaje, utilizau germana, fiindcă știau termenii ăștia în nemțește, și dacă vorbeau despre distracție foloseau ucraineana, că se potrivea cu înjurăturile. În localitatea noastră nu au fost niciodată probleme cu minoritățile, ne jucam la comun, aveam chiar și vecini evrei. Ei învățau limba noastră, noi învățam limbile lor.

Care a fost primul obiect pe care l-ați construit în copilărie?

La școală aveam un profesor venit de prin Ardeal, care preda lucrul manual. Ne învăța cum să legăm cărțile, ne învăța elemente de tîmplărie – cum se face un raft, cum se face o încheietură „în coadă de rîndunică” (n.r. – tehnică de încheiere a colțurilor, utilizată cu precădere la casele de lemn). Tot la acele ore, am construit primele lucruri, am făcut, de exemplu, patine din materiale lemnoase pe care le agățam de bocanci.

Ați mai păstrat ceva de atunci?

Nu. Chiar am și cîteva luni de cînd am vîndut și casa părintească. Eu aș fi vrut să o păstrăm, să mai merg acolo, dar sora mea a vrut să o vindem și, la vîrsta asta, nu puteam să stau să mă cert cu ea.

Cum a fost copilăria dvs.?

Făceam multă muncă, mai ales, agricolă. Am fost patru copii la părinți. Bunicul meu a fost primar în sat, apoi a fost și tata. De altfel, bunicul meu a fost și un fel de reprezentant al Bucovinei, avea legături directe cu Viena.
Bunicul de pe mamă a fost sergent în armata austriacă și, în Primul Război Mondial, s-a predat, pe undeva pe la Mărăști, românilor, ca să se încadreze în armata română. Numai că românii l-au considerat prizonier de război și l-au predat rușilor. Rușii l-au dus la lucru pe o moșie din regiunea Urali, iar cînd a venit Revoluția (n.r. – Revoluția din 1917, din Rusia, care a dus la răsturnarea regimului țarist) s-a încadrat în Armata Roșie. Acolo a fost coleg de birou cu Molotov (n.r. – ministru rus de externe, celebru pentru semnarea, în 1939, a Pactului de neagresiune Ribbentrop – Molotov) și cu Sergheevici Hrușciov (n.r. – fost președinte al URSS, succesorul lui Stalin). Cînd a ajuns la Nistru, el a fost delegat să împartă moșiile și, într-o noapte, s-a îmbrăcat în țăran, a trecut fluviul și a venit să-și vadă copiii. Numai că cineva l-a trădat, a fost prins și a fost nevoit să facă șase luni de închisoare. După cîțiva ani, a primit o decorație de la Moscova în cadrul unei aniversări a Armatei Roșii și le-a răspuns rușilor că nu le poate onora invitația. Cînd l-am întrebat de ce nu merge, mi-a spus că nu toți cei care merg în Moscova se mai și întorc.
Tot în perioada aceea, îmi aduc aminte că eram student și aveam de învățat la un obiect care se numea „Istoria partidului comunist bolșevic”. Mi-am luat cartea acasă, ca să citesc, și a dat bunicul peste ea. A răsfoit-o și mi-a spus să i-o las vreo două zile s-o citească. Cînd am luat-o înapoi, mi-a spus că totul este o minciună, fiindcă el deja trecuse prin toate, le știa și nu erau ca în carte.

„Am luptat pentru democrație; aveam eu «sîmburele» ăsta de cînd eram mic”

Ați început liceul în Cacica și apoi ați venit în Iași și v-ați continuat studiile la Colegiul Tehnic „Gheorghe Asachi”. De ce ați plecat, din timpul liceului, din județul Suceava?

Tata, fiind primar, a fost hărțuit și chiar a ajuns în punctul de a fi arestat și condamnat. Așa că am fugit de acolo, am lăsat gospodăria toată și am venit în Iași, unde am stat o perioadă într-o baracă de la Camera Agricolă. Nu aveam adresă. Mai apoi, a cumpărat tata o casă în Tătărași și am stat toată familia acolo. După ce și-a rezolvat problemele, tata a primit o hîrtie de la Securitate, precum că se poate întoarce acasă, și a plecat.
În timpul liceului, eu am fost primul elev din țară care era membru în consiliul profesorilor. Am luptat pentru democrație; aveam eu „sîmburele” ăsta de cînd eram mic. M-am luptat ca toate școlile să aibă și studenți sau elevi în consiliu.

Cînd erați elev la liceu, erați ferm convins că o să ajungeți profesor universitar?

Nu știu… Eu mereu am avut înclinații tehnice. După ce am terminat liceul, au apărut probleme cu foametea și, în Iași, oamenii chiar mureau pe stradă din cauza asta. Prin aprilie, în 1946, s-a închis și școala și le-am spus mamei și tatălui meu că eu nu stau să mor de foame și că mă urc în tren și plec în țară. Am lucrat pe la Ploiești, Sinaia, în mai multe orașe. După cîteva luni, în noiembrie, am revenit la școală, deși nu mai voiam să vin la liceu. I-am trimis o scrisoare mamei în care i-am spus că nu mă mai întorc și că mi-am găsit de lucru, dar mama îmi trimitea scrisori lacrimogene și mă ruga să mă întorc, să învăț. Pe una dintre scrisori a scris și tata, un om mai dur de felul lui: „Vino, să nu vin după tine!”.
Am venit în Iași și am terminat liceul. După ce am dat bacalaureatul, am primit repartiție în învățămîntul superior și puteam să dau la orice facultate fără examen. Eu, copil mai de pe la țară, mai naiv, cînd am venit la secretariatul de la Rectorat, le-am spus că vreau să dau examen, fiindcă aveam ideea aceasta că, dacă am să intru fără examen, o să mă dea afară. În 1956 am terminat și Facultatea de Mecanică.

V-ați format, timp de peste 50 de ani, ca profesionist în cadrul Universității Tehnice. Ce v-a motivat să rămîneți aici?

Inițial, am vrut să lucrez în cercetare. Am fost oprit la universitate încă de pe timpul facultății, de profesorul Dimitrie Mangeron. Mi-a spus profesorul, la un moment dat, că o să mă facă asistent, dar eu eram cu ale mele. Cînd am terminat facultatea, Dimitrie Mangeron a și venit la mine și mi-a spus să mă duc să-mi facă dosar pentru rămînere în învățămînt. Cînd s-a făcut repartiția, n-am mai fost repartizat în producție, ci la Institutul de Politehnică „Gheorghe Asachi” din Iași. A doua zi, cînd am venit să-mi iau repartiția, am aflat că am luat repartiție ultimul, deși învățasem bine. M-a deranjat treaba asta, dar nu aveam ce să spun. Am aflat că trebuia să merg la Galați, la șantierul naval. Apoi, cînd am venit să iau actele, mi s-a spus că iar mi s-a anulat repartiția. Am făcut o față supărată, dar secretara mi-a spus că era cea mai bună repartiție pe care o primise vreodată – am fost numit, la Ceahlăul-Piatra-Neamț, dispecer-șef fără stagiu, adică salariat direct al ministerului și mai mare în funcție decît directorul întreprinderii. Am stat acolo două luni, în timp ce profesorul Dimitrie Mangeron umbla cu actele mele pe aici și, cînd s-a deblocat dosarul meu, m-am întors.
La consiliul institutului, compus din rectori, prorectori și decani, s-a discutat situația fiecăruia. Cînd au ajuns la mine, Farcaș, șeful Catedrei la Tehnologie și decan, a spus că eu intru sub îndrumarea lui, iar Mangeron, care avea și niște probleme, a acceptat. Și cam așa am ajuns profesor. Aș fi vrut să fiu asistent sub îndrumarea profesorului Mangeron. La vremea aceea nu puteai să spui că vrei acolo sau dincolo. Am fost șef de laborator, apoi asistent, șef de lucrări, conferențiar și profesor.

Nu v-ați gîndit să plecați în altă țară?

Eu am avut o problemă. În 1972, am participat la o demonstrație de invenție. Am inventat o aparatură de comandă automată a stațiilor de tratament și pe baza acesteia, am făcut un contract de cercetare științifică și am fost invitat la București să fac o demonstrație. După prezentare, am rugat un tehnician de acolo să-mi prezinte și mie șantierul. Am trecut pe lîngă o zonă împrejmuită cu panouri și mi-a spus tehnicianul că acolo nu aveam voie să intru. Eu am continuat să merg, dar a venit un individ din împrejurimi care mi-a spus că mă va conduce el mai departe. Nu știam nimic despre cine este el. Acolo, ei montau două grupuri energetice pentru vîrf de sarcină. În perioada cînd se consuma foarte mult, trebuia pornit un alt agregat, iar pornirea dura și cîte o săptămînă. Ei, cum poți să pornești, pentru o problemă de vîrf, o unitate în trei-patru-cinci ore? Este imposibil. Și atunci soluția este ca niște unități să se păstreze calde, la foc slab, și cînd e nevoie se dă drumul într-o oră sau jumătate de oră. Italienii au venit cu niște turboagregate, cum sînt motoarele de avion – intră gazul metan și prin turbină rotește direct generatorul de curent, prin arderea gazului metan – și alea porneau în cinci minute, exact cum pornești un avion. Aceste turboagregate erau montate acolo pe unde nu era voie să treci.
După prezentare, am predat toată documentația, mi-a venit și brevetul de invenție și mi s-a comunicat că București Sud a comandat 12 aparate de-ale mele. Dar în primăvară a venit, din Italia, o expoziție cu aparatură industrială, printre care se regăsea și invenția mea. Ce se întîmplase? Cel care mă plimbase pe acolo era un șef de șantier din Italia și, participînd la toate evenimentele acelea în care eu mi-am prezentat invenția, cînd s-a întors în Italia, a făcut un brevet de invenție. Ministerul care era cu importurile a spus că nu vrea să mai producă invenția mea, fiindcă va cumpăra din Italia.
Între timp, a intervenit și Securitatea, m-a chemat la București și m-a acuzat că am bani depuși, în Italia, în bancă, fiindcă, cică, îmi vîndusem invenția. Mi-au arătat și fotografii și m-au întrebat pe cine recunosc. L-am recunoscut doar pe individul ăla care mă plimbase și le-am spus să-l întrebe pe el. Pînă la urmă, m-au acuzat că am vîndut invenția și nu mi-au mai dat voie în străinătate deloc. Orice lucrare pe care o trimiteam în străinătate era returnată. Nu aveam voie să comunic cu exteriorul.

Cît timp vi s-a interzis?

Pînă la Revoluție. Am avut și o aprobare, cînd am fost chemat la Ministerul Comerțului, pe timpul lui Ceaușescu, să merg în America cu o bursă, dar a fost anulată apoi.

„În Parlament, am fost socotit de partid un răzvrătit”

Timp de doi ani, între 1990-1992, ați fost deputat din partea Frontului Salvării Naționale (FSN) în Parlamentul României. Cum s-a întîmplat?

Totul a început de la Revoluție. Atunci am făcut-o pe revoluționarul – am vorbit la Radio Iași, am vociferat și, fiind remarcat ca revoluționar, am participat la toate evenimentele de acest tip. Am fost membru al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională (CPUN) și printre primii membri ai FSN, am fost primul președinte al FSN Iași, am fost președintele FSN din cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi”. De fapt, la institut a fost o problemă, căci studenții contestau, pe vremea aceea, toți profesorii.
Cînd am ajuns președintele Frontului, la Institut, am spus că nu schimbăm nimic, deoarece aici era o conducere profesională, profesorii erau buni, nu persecutaseră pe nimeni. Am comunicat la minister și am spus că o să organizăm alegeri democratice pentru fiecare post. Am făcut și un regulament de alegeri, mi-am compus un colectiv de conducere a Frontului și am început să lucrăm. Între timp, studenții continuau să protesteze. Eu nu voiam să preiau conducerea Institutului, numai că rectorul și-a dat demisia și am fost nevoit să devin rector interimar. Am avut foarte multe probleme atunci – cu greve, cu crime prin cămine. După două luni, cînd s-a ales noul rector, am scăpat de aici.
Apoi m-am ocupat și cu organizarea FSN, ca partid, am propus sediul în Podu Roș. Ideea mea a fost să organizez partidul și apoi să pun președinte pe unul care făcuse politică, fiindcă eu nu mai făcusem politică. Nu ai cum să conduci un sistem la care nu ești specializat. Am vorbit cu cei din comitetul de inițiativă să punem un șef de lucrări de la Universitate, pe unul Botez, și, între timp, am făcut listele din Iași pentru senatori și deputați. Mă cam săturasem de politică. M-am trecut la deputați, fiindcă am calculat și am crezut că Frontul o să ia cam 50% din voturi și că, astfel, eu nu voi intra. M-am pus pe listă, deoarece mă cunoșteau oamenii și, astfel, votau lista, dar speram să nu fiu nevoit să merg la București. Și, pînă la urmă, la Iași, s-a votat în procent de 67% și a trebuit să plec în capitală.

Ce voiați să schimbați, în calitate de deputat?

Eu niciodată nu am acceptat treburi iraționale. De exemplu, s-a supus la vot Legea privatizării – prima lege mai importantă pe care am votat-o. În alte țări, în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, s-a privatizat 51% din fondul industrial al țării. În condițiile acestea, statul a rămas participant la activitatea de producție, dar nu el era cel care comanda. Statele mai importante de la acea vreme, care făceau parte din Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului sau din Comunitatea Economică Europeană, au crezut că, dacă scot partea industrială de sub comandă politică și o dau în regim privat, o să se dezorganizeze și, astfel, vor avea beneficii economice. Atunci veneau ordine în diferite țări, care deja adoptaseră această lege a privatizării, să reducă producția de cartofi, spre exemplu, și statele răspundeau că nu pot face nimic, fiindcă agenții economici aveau peste 50% din producție, mai exact 51%. Cînd s-a ajuns la noi, Uniunea Europeană de la acea vreme s-a deșteptat și noi am primit ordin să privatizăm doar 30%. Atunci, m-am ridicat în Parlament și am spus că Legea privatizării e demagogică și m-am pus rău cu partidul. Apoi, am propus, să privatizăm doar 30%, iar un alt procent, tot de 30%, să-l trecem în conducere privată. Cînd s-a votat, mi-au lipsit cîteva voturi și trecea amendamentul meu. În Parlament, am fost socotit de partid un răzvrătit.

„Niciodată nu am mai lucrat în condiții în care să-mi displacă total așa cum am pățit în Parlament”

Partidul din care făceați parte controla presa românească. Cum ați perceput la momentul respectiv rolul presei și cum îl percepeți acum?

Se dăduse liber la presă, dar atmosfera timorată care fusese înainte nu făcea loc curajului. Îmi aduc aminte că în noaptea de după Revoluție, la Iași se făcuse o scenă, acolo unde era Radio Iași, și venea fiecare și vorbea la radio. Era o mascaradă! La vremea aceea, „Flacăra Iașului” scria ceva mai liber, dar nu prea apăreau publicații revoluționare. Cu toate că avea o oarecare libertate, presa nu se putea manifesta. Sincer să vă spun, eu cred că unul dintre cele mai importante roluri în dezvoltarea țării, a avut-o presa. Acum modul de exprimare a presei este mai șlefuit, la vremea aia era mai permisiv. De fapt, atunci, îi cam ridica pe ăia care ridicau glasul împotriva Frontului și a statului.

Vă simțiți vinovat în legătură cu mineriadele ce au avut loc în București, în anii de după Revoluție?

Cînd a fost convocat Parlamentul, pentru data de 14 iunie dimineața, eu am luat trenul, pe 13 iunie seara, și cînd am ajuns în gară la București am văzut niște mineri. Mai departe, am luat metroul spre Piața Universității și acolo am văzut peste tot mineri. Eram căzut cam din cer, fiindcă nu știam nimic. La un moment dat, a venit pe lîngă mine un om care era străin și care avea un aparat de filmat, iar un miner din zonă i-a dat cu o bîtă peste aparat de l-a făcut țăndări. Erau și niște autobuze arse pe acolo. Am întrebat un cetățean ce se întîmplă. Am văzut niște mineri care scoteau pe o portiță mai mulți studenți – era și un tînăr foarte slab, iar un miner a vrut să-i dea cu ceva în cap. Eu l-am apucat de mînă pe miner și i-am spus: „Domnule, vezi că-l omori, domnule, cum să-i dai așa în cap?!” Apoi a venit un individ de acolo, mai plinuț, și mi-a dat un pumn în piept și am căzut. M-am tulburat. Am plecat de acolo. Deci, eu nu mă simt vinovat de ce a fost acolo, eu habar n-aveam.
Înainte de atacul minerilor asupra celor din Piața Universității, acolo, în corturile din piață, se manevrau foarte multe chestii – nu știu dacă era vorba și despre droguri, dar se făcea comerț de toate felurile, erau femei, băutură. Mai toți aveau bonuri plătite de cineva, pe care le foloseau la restaurante pentru masă. Pe mine m-a luat cineva și am mîncat la un restaurat pe baza unui bon. Persoana respectivă, care m-a dus la restaurant, îmi povestea că li s-au luat buletinele, că se găseau într-un birou la universitate și că în funcție de tabelele pe care erau trecute numele lor li se dădeau aceste bonuri.

Minerii au fost chemați de partid?

Nu, ei cînd au venit în București s-au oprit, prima dată, la Guvern, la Petre Roman, după aceea au venit în Piața Universității. Petre Roman a fost în zonele miniere și le-a promis niște drepturi minerilor, dar nu s-a ținut de cuvînt. O delegație de mineri a venit la prim-ministru și el iar le-a promis și tot nu s-a ținut de cuvînt. Atunci, minerii s-au revoltat și au venit spre capitală. Cînd au ajuns în București, ei au strigat „Jos Guvernul!”, deci erau împotriva Guvernului. Au fost întîmpinați de niște vagabonzi și s-au iscat bătăi. Apele s-au mai liniștit, dar minerii tot nu-și cîștigau drepturile, așa că au mai venit în București. S-au dus, prima dată, tot la Guvern și au făcut scandal. Noi, grupul nostru parlamentar din partea Frontului, ne-am adunat undeva într-o cameră. Cu noi era și Petre Roman. Apoi am fost anunțați că minerii vin spre Parlament și Petre Roman a plecat. Am rămas în Parlament și am făcut o ședință. Minerii au spart geamurile, au intrat în sala de ședință și au început discuțiile – s-a cerut destituirea din funcție a prim-ministrului și a președintelui. Președintele Camerei a spus că avem un regulament, că nu-l putem încălca și că noi nu avem tangență cu președintele, astfel că nu-l putem da jos. Atunci președintele camerei a vorbit cu Ion Iliescu la telefon și, astfel, președintele României i-a solicitat lui Petre Roman să-și dea demisia. Apoi s-a comunicat cu Petre Roman și el a spus: „Îmi depun mandatul”. Atunci s-a împărțit și partidul, unii au rămas cu Iliescu și alții cu Petre Roman.

După scindarea FSN-ului, în 1992, ați mai încercat să activați în politică?

Nu, am venit la Iași și m-am ocupat de cercetarea științifică.

De ce?

Pe mine m-au supărat cîteva lucruri. În primul rînd că nu se făceau legile clare, în folosul țării. Eu am lucrat în tot felul de condiții, dar niciodată nu am mai lucrat în condiții în care să-mi displacă total, așa cum am pățit în Parlament. Păi, stă unul la tribună și minte, iar tu trebuie să stai 15 ore și să-l asculți – este o pierdere de vreme nemaipomenită.

În aceeași perioadă ați fost și membru în comisia de elaborare a Constituție din 1991. Chiar dacă aceasta a suferit modificări și în 2003, credeți că, în prezent, este necesară o revizuire a Constituției?

Atunci cînd am iscălit Constituția am spus că este bună prin ceea ce conține, dar că are mari probleme prin ceea ce nu conține.Trebuie modificată. Asta nu-i Constituție, domnule! Asta-i o palavră! Dau un exemplu. Unde mai funcționează un sistem juridic cum e la noi? Sistemul juridic are trei părți: avocatul statului, judecătorul și avocatul părții. Avocatul statului este în procesele penale, unde statul are un interes, iar dacă e un proces între două părți, în fața judecătorului vin cei doi avocați și apoi se ia decizia. Sistemul juridic este total fals. Cum poți să pui judecătorii la un loc cu procurorii prin Consiliul Superior al Magistraturii? Ăsta-i sistem juridic? Dar noi l-am introdus și eu l-am susținut.

„Este deosebit de greu să pregătești studentul din domeniul tehnic”

Deși ați coordonat zeci de lucrări științifice, puține s-au bazat pe un contract și au fost puse în aplicare. Ce v-a lipsit, de cele mai multe ori, în procesul de cercetare?

Lipsește necesitatea, acum nu este nevoie de nicio activitate tehnică. Sînt cîteva întreprinderi industriale care au capital străin, este o fabrică de pompe de injecție, o fabrica de roti dințate, reprezentanții lor au mai venit la consultații, dar au spus că ei lucrează după niște instrucțiuni venite din străinătate și că nu pot interveni. Este deosebit de greu să pregătești studentul din domeniul tehnic. Ca să faci aplicații la o lucrare de diplomă, nu ai unde. Înainte aveam atîtea întreprinderi unde trimiteam studenții, se făceau activități de cercetare, acum predai și te mai uiți, din cînd în cînd, pe calculator. Nici instruirea nu o poți face cum trebuie.

În 1995, la cel de-al 44-lea Salon de Inventică din Bruxelles, ați primit medalia de aur. Ce înseamnă astăzi, pentru dvs., această medalie?

Acea invenție urma să crească performanța și durabilitatea unor scule de fabricare a țevilor petroliere, care sînt scumpe și foarte pretențioase. Dar eu n-am păstrat nimic, nici medalia și nicio hîrtie. Am dat, la un moment dat, la colectare, cam o mie și ceva de kilograme de hîrtie. Am avut buletine oficiale din Parlament, cam 50 de kilograme, acolo erau toate discuțiile cu constituția, pe care am vrut să le dau la Universitate, la Catedra de juridică, dar au spus că ei au totul pe calculator. Acum nimic nu-i folositor.

Primul avion, avionul cu reacție, insulina, stiloul sînt cîteva invenții de-ale românilor. Deși România a avut un start bun, acum alte state dețin monopolul. Unde am pierdut noi?

În timpul războiului, fabrica de avioane de la Brașov a construit un avion după un model din Germania și care era mai bun decît cel am nemților – cam acesta era nivelul nostru la vremea aia. După război, o parte din industrie s-a dezorganizat și, mai tîrziu, s-a restructurat și s-au făcut fabrici de camioane, de motoare performante, dar acum toate s-au degradat. Stau și mă gîndesc cine a comandat toate acestea și de ce s-a ajuns așa.
Într-un stat, dacă partea de progres tehnic se lichidează, rămîi slugă la alții care construiesc. Iar viitorul o să fie unul de colonie, în sensul că vor fi în continuare dirijări externe în ceea ce privește activitatea tehnică. Avem și noi cîteva bogății de subsol, dar se vor epuiza și ele destul de repede.

Scurtă biografie

Prof. univ. dr. ing. Ion Hopulele s-a născut pe 5 ianuarie 1931, în comuna Cacica, din județul Suceava.
Este absolvent al Facultății de Mecanică, specializarea Mașini Unelte și Scule din cadrul Institutului Politehnic „Gheorghe Asachi”.
Timp de patru luni, ianuarie – aprilie 1990, a fost rector interimar al Institutului Politehnic. După Revoluție, a fost numit președintele Frontului Salvării Naționale pe Institutul Politehnic, și, mai apoi, a activat, pînă în 1992 ca deputat în Parlamentul României. În 1991, a făcut parte din Comisia de Redactare a Constituției României.
În cei peste 50 de ani de activitate la Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași a scris peste 150 de lucrări de cercetare și a coordonat, începînd cu anul 1990, 16 doctorate.