Doina Ignea este sufleor la Teartul National “Vasile Alecsandri” din Iasi de aproape 30 ani. Desi boala a tinut-o aproape un an departe de aceasta meserie, sufleorul si-a reluat activitatea cu aceeasi pasiune. Asa cum o descriu colegii, Doina Ignea are calitatea de a fi mereu acolo unde este nevoie de ea, oferind mai mult decat i se ofera.

Ati predat timp de 9 ani desen si arta decorativa la Scoala Populara. Cum ati ajuns sa fiti sufleor?

Printr-o intamplare a destinului, sau mai bine spus printr-o decizie pe care a luat-o la vremea respectiva conducerea comunista de a desfiinta foarte multe locuri de munca, mai ales din domeniul culturii. Printre posturile ramase libere era si acest post de sufleor. Pentru mine, sigur ca a fost si o necesitate, dar mai mult o curiozitate. Fiind foarte pasionata de teatru, mergand la acest teatru de la 6 ani, am vazut aproape toate spectacolele si am fost foarte legata de acesta lume a teatrului. Astfel am luat hotararea de a ocupa acest post o luna, sa vad cum e. Imi aduc aminte ca actorul Florin Mircea m-a avertizat ca aceasta meserie este “o boala grea”. Odata ce te-ai molipsit, nu te mai vindeci. Si asa a si fost, nu m-am mai putut desprinde.

Cum ati caracteriza aceasta meserie?

Este o meserie pe cat de interesanta, pe atat de ingrata, dupa parerea unora, pentru ca esti “la dispozitie” permanent. Eu nu o consider ingrata. Pentru mine a fost o mare pasiune. Din pacate, in 2012, lucrurile nu mai functioneaza asa. Oamenii nu mai sunt pasionati de ceea ce fac. Ei vad teatrul ca pe un serviciu. Desigur, am avut privilegiul de a vedea si oameni din spatele scenei extrem de pasionati, dar asta se intampla mai rar in vremurile actuale.

“Intotdeauna mi-a placut sa fiu spectator”

Ce v-a placut cel mai mult la acesta meserie?

Mie intotdeauna mi-a placut sa fiu spectator. Aici am avut privilegiul sa fiu spectatorul acestui proces de nastere, de creare a unui spectacol de la prima secunda pana la iesirea spectacolului de pe afis. Deci, din momentul in care s-a hotarat ca se face un spectacol si pana iese de pe afis, sufleorul este martor la acet proces. Intalnirea cu trupa, care mereu e cu alti actori in alte piese, si cu diversi regizori, este un alt lucru extrem de fascinant.

Care sunt calitatile unui bun sufleor?

Trebuie sa fii diplomat, un bun psiholog, pentru ca este o meserie foarte complicata din acest punct de vedere: cati actori, atatea orgolii. Actorii sunt oameni extrem de sensibili, fiecare e diferit si trebuie sa tii cont de fiecare.

Credeti ca toti actorii au nevoie de sufleor?

Unii actori au nevoie de sufleor, altii nu. Au o memorie excelenta, invata textul perfect, dar in acelasi timp sunt si cei mai “periculosi” pentru sufleor. Asta este o meserie forte grea si solicitanta atunci cand o faci asa cum trebuie, pentru ca nu ai voie sa nu fii atent. Nu ai voie sa gresesti, trebuie sa fii acolo permanent, sa intervii. Tocmai acesti actori care au “memorie de elefant” iti fac surprize. Daca tu esti relaxat bazandu-te pe faptul ca isi stiu bine rolul si nu esti concentrat, te trezesti ca are nevoie de un cuvant si tu nu ai fost atent. Este o regula in teatru: daca ai intors capul, sau ceva te-a distrats pe moment, desi de regula pasajul respectiv mergea foarte bine, atunci e nevoie.

“Toate fetele viseaza sa fie actrite”

Ati intampinat si momente mai “delicate”, de-a lungul carierei?

Dupa atata vreme, cu actorii nu mi se mai pare dificil pentru ca ii cunosc foarte bine pe toti. Cu o parte din ei am imbatranit, iar pe cei tineri ii stiu de cand au intrat la institut pentru ca am fost pasionata sa-i urmaresc cum cresc. Dificil a fost cu regizorii, pentru ca sunt regizori care vin din strainatate si lucreaza in sistemul occidental, cu timp de repetitie foarte lung. Depinde, sunt regizori foarte “calzi” sau dimpotriva, foarte “reci”. Insa pentru mine, asa cum am mai spus, totul este este un spectacol.

Ati fost si actrita, in piesa “Casatorie cu de-a sila”. Tanjeste sufleorul rolul de actor?

Toate fetele, pana la o anumita varsta, viseaza sa fie actrite, cel putin asa era pe timpul meu. Eu nu ma incadrez in acesta categorie, nu mi-am dorit sa fiu actrita. Dorinta mea a fost aceea de a fi spectator. Asta este pasiunea vietii mele. Pot sa fiu spectatorul strazii sau spectator intr-un tramvai, oriunde, asa ma simt.

Considerati ca teatrul v-a schimbat viata?

Da, foarte mult. Firea mea era suta la suta a unui om extrem de timid si teatrul m-a dezinhibat. Eu nu radeam cu zgomot si din momentul in care am intrat in teatru, sigur… dupa ceva timp, mi se aude rasul in hohote. Numai asta si tot este un castig foarte mare pentru mine, ca om.

Oana Anghelache