„Alergia la frig il determina sa se retraga pe tot parcursul iernii in camera sa de lucru, situata pe strada Pojornicei, unde isi petrece zilele si noptile in «compania» dictionarelor, a enciclopediilor de tot felul, a albumelor de arta, a cd-urilor si, citeodata, chiar si a unui soarece de biblioteca… Rarele sale iesiri din «birlog» pot fi considerate adevarate evenimente; aparitiile sale in urbe stirnesc rumoarea trecatorilor. Intr-adevar, autorul «Oglinzii la zid», semnificativ titlu, nu poate trece neobservat pe strada. Cu fesul coborit pina in dreptul sprincenelor astupate si ele de ochelari fumurii, cu fularul infasurat de cateva ori in jurul gitului, incaltat in ghete cu talpa groasa, purtind o geaca menita sa infrunte orice vreme, Radu Andriescu are alura unui erou coborat din alte vremuri”, scria intr-un articol Nichita Danilov. Poetul si eseistul Radu Andriescu iti zimbeste prietenos si te priveste direct in ochi. Despre el vorbeste cu modestie, preferind sa descilceasca problemele literaturii iesene, decit sa isi rasfoiasca public cartea nescrisa.

„Am ramas repetent in clasa I”

Cum ati inceput sa scrieti?

Adevarul e ca la inceput nu scriam eu, scriau ai mei ce povesteam eu. Eram in Franta, la Dijon, unde am facut doi ani de scoala, clasa I si clasa a II-a – tatal meu era lector de limba romana la universitatea din Dijon, iar mama mea a predat limba germana la aceeasi universitate. Cind m-am intors, nu au vrut sa imi recunoasca primul an facut in Franta pentru ca nu cunosteam istoria patriei si pentru ca scriam cu ortografie franceza, drept pentru care am ramas repetent in clasa I. Am invatat atit istoria cit si ortografia romaneasca, dar in clasa a doua m-am intors in Franta. De data aceasta, revenit in tara, mi-a fost recunoscut anul pe care il facusem.

Acolo, in Franta, jucam uneori badminton impreuna cu tatal meu, in curtea casei unde stateam in gazda. In timp ce jucam, ii povesteam tot soiul de istorii. Prima poveste pe care am spus-o a fost cea a crincenului razboi dintre Margarete si Trandafiri. Tatalui meu i s-a parut interesanta si m-a pus sa o repet in fata unui magnetofon. Cred ca mai este banda undeva pierduta prin casa, dar oricum nu mai am aparat, sa o ascult. In plus, dupa cum iti ziceam, mama mea punea pe hirtie poeziile pe care le spuneam eu seara, cind veneam de la scoala. Prima dintre ele, „Mos Craciun” ar trebui sa mai fie si ea pe undeva, prin casa.

In scoala primara am descoperit deliciile scrisului. Eram mai mult entomolog decit poet, aveam caietele mele de poezii, ca niste insectare frumoase si ordonate. Imi stringeam textele si le scriam caligrafic in caiet. Erau versuri mai traditionale, ca la inceput, strofe de cite patru versuri. Un timp am scris asa, apoi se intimpla intilnirea cu anumiti scriitori care iti schimba modul de a vedea lucrurile.

Ce scriitori v-au influentat pe vremea aceea?

La mine, primele influente – asa erau vremurile – au fost Dinescu (n.r.: Mircea Dinescu), Brumaru (n.r.: Emil Brumaru), Nichita Danilov. Am avut perioade cind scriam putin ca Dinescu, putin ca Brumaru, putin ca Danilov. Apoi, in facultate am continuat, deja debutasem in revista „Luceafarul” si publicasem un grupaj in „Convorbiri literare”.

Pe vremea cind eram redactor-sef la revista Dialog  – aceasta era o revista de cultura pe atunci – scriam o poezie foarte baroca, foarte incarcata. Debutul meu editorial a fost un volum colectiv, cu cinci autori, iar eu aveam un poem lung de 32 de pagini (n.r. – poemul „Intinderi”). De fapt a fost atit de lung incit redactorul cartii m-a rugat sa mai tai din el, asa ca in final am mai ramas cu vreo 11 fragmente.

Va pare rau ca atunci, in copilarie, v-ati intors in Romania?

Nu, acum nu, dar cind faceam naveta la Pascani si mergeam cu bou-vagonul dimineata si ma intorceam seara la opt cu acelasi tren intunecos si friguros, imi parea rau. Mergeam acasa si eram foarte crud cu ai mei, le reprosam ca ne-am intors, cind puteam ramine in Franta. Atunci eram foarte furios, aveam o frustrare cumplita. Dupa 89′ in schimb, cind am scapat de naveta, n-am mai regretat. Daca se intimpla sa plec cu o bursa in Europa sau in State si dureaza mai mult, o luna, doua, simt ca innebunesc.

„E mai greu sa scrii despre fericire”

Aveti anumite tabieturi atunci cind scrieti?

Nu, nici nu cred ca trebuie sa fii neaparat trist, suparat sau flamind ca sa poti sa scrii bine. Nu cred ca exista un singur unghi din care poti sa privesti realitatea, chiar daca e mai usor sa scrii despre necazuri si despre mizerie decit despre fericire.

Va mai intereseaza destinul cartilor dumneavoastra dupa ce le dati editurii?

Ma intereseaza, sigur. Prima mea carte individuala a aparut prin ’92. Conditiile tipografice de atunci erau modeste. De fapt si urmatoarele doua carti au aparut in aceleasi conditii, dar cu o calitate a graficii foarte buna, deoarece am avut acelasi prieten grafician care a facut toate cele sapte coperti la volumele de poezii, inclusiv la cea care a aparut in Statele Unite anul trecut.

In momentul in care dai cartea, te intereseaza cum o sa arate obiectul respectiv, cum o sa fie citita, daca ai reusit sa o faci mai buna decit cea anterioara, daca ai reusit sa o scrii astfel incit sa nu se repete, sa nu-ti copiezi propriul stil. Sigur, toate lucrurile astea intereseaza.

Cum poti sa-ti copiezi propriul stil?

Sint poeti care ajung la o oarecare blazare si publica volume care nu se desprind de un tipar deja cunoscut si care nu mai au forta de a transmite ceva nou. In momentul in care vrei sa fii onest cu tine si cu cititorul, chiar cu editorul la urma urmei, incerci sa faci ceva care sa aiba forta si sa fie un plus fata de volumul anterior.

„Prima cronica negativa am primit-o de la Liviu Antonesei”

Ati primit vreodata o cronica negativa?

Absolut, vreo citeva. Prima cronica negativa pe care am primit-o, despre care chiar am discutat acum citeva zile cu autorul ei, Liviu Antonesei, a fost la volumul de debut, din perioada mea baroca, in care mi-a contestat atitudinea revolutionara (cel putin asa o vedeam eu, inainte de a citi Imnurile catre noapte ale lui Novalis) in modul de a scrie. In anii aceia, in ’87 era la moda o poezie mai jucausa, mai ironica. Liviu „m-a ras” in revista „Cronica” si am fost atit de suparat incit am zis ca daca am chef pot sa-mi schimb stilul si sa scriu o carte intreaga in cu totul alta maniera. Am facut lucrul acesta, de altfel cu placere, pentru ca oricum eram atras de acel mod de a scrie, iar in final m-a prins, chiar foarte bine. Reactiile au fost pozitive, inclusiv de la Liviu Antonesei, care a apreciat urmatoarea carte. Acum citeva zile eram in redactie la revista „Timpul” si i-am povestit. I-am spus ca daca scriu asa cum scriu, e si datorita cronicii sale negative de atunci, din ’87.

Va ofera poeziile libertatea de a fi altcineva decit in viata reala?

Nu stiu, nu prea cred. Daca ar fi un cuvint pe care sa-l scot in relief, n-ar fi acela de „libertate”, ci de „intensitate”, pentru ca asta la urma urmei defineste din punctul meu de vedere poezia. Chiar si cuvintul „autenticitate” o defineste, nu poti sa nu fii tu in poeziile tale, pentru ca te simte cititorul bun, cu experienta. El vede daca un text este scris din suflet sau daca autorul vrea sa mai bifeze un punct pe CV. Cit despre „intensitate”, aceasta nu poti sa ti-o provoci cu o manivela, o ai sau nu o ai, intr-un text.

De ce evita poetii, majoritatea dintre ei, forma clasica a poeziei, strofe de patru versuri, cu rima a b a b, cu versuri de aceeasi masura? Unii dintre ei chiar au inlocuit strofa cu fraza.

In mare parte pentru ca se mizeaza pe autenticitate si exista sentimentul ca o conventie, cum este forma, te ingradeste. Este un punct in care scriitorul poate sa isi defineasca singur forma in care se simte cel mai bine. La mine, in timp, a disparut nevoia de a pune poezia intr-un tipar dat. Sint tot atitea forme ale poeziei cite definitii ale ei. Unul din primele lucrurile pe care le predam anul trecut studentilor erau nenumaratele definitii ale poeziei. Le dadeam bietilor studenti 30 de pagini tiparite marunt cu definitii din Antichitate si pina in prezent. Poezia este un lucru viu si nu poti sa inghesui ceva viu in aceeasi forma, mereu si mereu.

„Nu esti luat in serios daca scrii numai poezie”

Sint scriitorii ieseni intr-un con de umbra fata de scriitorii bucuresteni?

Nu as putea spune. Poate e o chestiune de PR, depinde de la individ la individ. Exista scriitori care sint foarte buni in domeniul promovarii, iar altii care sint mai distanti, ca mine, de exemplu. Nu am fost niciodata exceptional la nivel de promovare. Conteaza cit de activ esti in lumea literara, daca scrii articole, daca scrii cronici, daca scoti carti, nu neaparat de poezii. Spun asta pentru ca in general nu prea mai esti luat in serios daca scrii numai poezie. Daca faci si altceva, esti mai credibil.

Ce carti v-au marcat?

Imi amintesc de „Minunata calatorie a lui Nils Holgerson”, de cind eram eu mic, apoi, in adolescenta, „Pavilionul cancerosilor” de Alexandr Soljenitin a fost o mare descoperire pentru mine si o revelatie. A fost o carte citita pe ascuns, iar partea proasta la o astfel de lectura este ca nu o poti impartasi cu altcineva. Una e cind o carte este citita de toti amicii tai si alta e o carte din biblioteca ta, intr-o limba inaccesibila multora. Apoi, in armata imi amintesc de „Valurile” Virginiei Woolf.

Ce carti cititi acum?

Imi place sa revin la cartile de poezii, sa vad cum le simt dupa un timp. Eu am o fetita mica, de noua luni, si acum invata sa mearga in premergator. S-a obisnuit sa scoata cartile din raftul de jos al bibliotecii. Profit si eu de ocazie sa-i recitesc pe Magda Cirneci sau pe Lucian Vasiliu. Totusi in ultima vreme citesc mai mult proza americana, in special scriitori tineri. Sint curios sa vad cum mai functioneaza sistemul si cit de inchegate sint primele romanele ale unor scriitori care se straduie sa intre in sistem. As vrea sa citesc mai mult roman romanesc, dar nu m-am lipit de proza romana recenta asa cum ar fi trebuit.

„Poezia a ramas pentru degustatori, ca o mincare foarte fina”

Cine credeti ca mai citeste astazi poezie, n-au ajuns oare poetii sa se citeasca intre ei?

Ba da, poezia a devenit o literatura de nisa. Se adreseaza unui numar foarte mic de cititori, asa cum jazz-ul se adreseaza unui numar din ce in ce mai mic de ascultatori.

Acest lucru este bun sau rau?

Nu cred ca e nici bine, nici rau, ci inevitabil. John Barth are un eseu despre viitorul romanului. Nu al poeziei, al romanului, care este oricum cel mai popular gen. Concluziile lui sint foarte sumbre. El spune ca romanul are sanse sa reziste in zonele unde tehnologia inca nu a patruns. Mai spunea ca stie din corespondenta pe care o primeste ca inca sint locuri in care oameni citesc mult, din necesitate: in inchisori, in avion sau pe plaja. Ce sa mai vorbim despre poezie? Poezia a ramas pentru degustatori, ca o mincare foarte fina. Asta este, si o luam ca atare. Partea mai trista este ca sint din ce in ce mai putini oamenii care scriu poezie. Chiar si in Iasi. Eu si Ovidiu Nimigean am ajuns cumva generatia de mijloc. Cei tineri ar fi Constantin Acosmei si Serban Axinte, doi poeti foarte buni. Astept insa si alte voci, noi. De obicei, daca mai fac literatura, tinerii talentati merg spre alte genuri.

Acum zece ani erau in Iasi doua grupari puternice de scriitori, Club 8 si „OuTopos”. Din prima faceati si dumneavoastra parte. Ce a insemnat Club 8?

Club 8 era o modalitate de a ne confrunta ideile, ceea ce stimula scrisul. Din toata spuma aceea, care avea latura ei boema, ieseau carti. Era mult entuziasm, un entuziasm pe care il canalizezi in alt mod, dupa o virsta. Acum ne intilnim foarte rar. Asa se intimpla in orice domeniu. O formatie rock se destrama si lumea se intreaba de ce. Pentru ca oamenii aceia se maturizeaza spiritual in mod diferit. E un lucru normal, dar ramine amintirea, placerea, ramine manifestul literar care a fost tradus si publicat in engleza, in germana. Ramin de asemenea indivizii si cartile lor.

Astazi s-ar mai putea forma un astfel de grup?

Eu sper ca la un moment dat sa reapara in Iasi acel gen de conjunctura culturala care sa duca la o renastere a interesului pentru scris printre cei tineri.

***

Radu Andriescu s-a nascut in Iasi pe 9 iunie 1962 si este autorul unui volum de eseuri, „Paralelisme si influente culturale in lirica romana actuala” (2005) si a sase volume de poezie: „Oglinda la zid” (1992, Premiul Poesis pentru debut), „Usa din spate” (1994), „Sfarsitul drumului, inceputul calatoriei” (1998, Premiul pentru poezie al Asociatiei Scriitorilor din Iasi), „Eu si cativa prieteni” (2000), „Puntile Stalinskaya” (2004) si „Padurea metalurgica” (2008). In 2007, Longleaf Press a publicat o selectie din poezia sa, „The Catalan Within”. Anul trecut, poezia sa a fost inclusa in antologia „New European Poets” (Graywolf Press). La inceputul acestui an, Twisted Spoon Press a publicat volumul „Memory Glyphs”, care cuprinde poeme in proza semnate de Cristian Popescu, Iustin Panta si Radu Andriescu.

Laura Baban