Costi Rogozanu crede ca, in presa, poti razbate cu taria caracterului si forta argumentului, „capul plecat e primul taiat de sabie”. Despre jurnalismul cultural spune ca este foarte greu de trait din el pentru ca „chiriile se numara in euro”, dar atragerea publicului este posibila, daca programele culturale ar fi altfel gandite. Costi Rogozanu spune ca scrie cu placere si la ziar si in revistele culturale si pe blogul personal. De-a lungul carierei sale a colaborat la publicatii ca „ Romania literara”, „Observatorul cultural”, „Evenimentul Zilei”, „suplimentul de Cultura”, „Apropo TV. Este redactor sef adjunct la ziarul Cotidianul si editorialist la „Money Express”.

„Publicul cultural mi se pare putin ipocrit”

Cum vedeti evolutia cartii in paralel cu tehnologia, rasfoitul unei carti va fi un act elitist peste cativa ani?

Nu stiu, eu sunt foarte bucuros ca am prins vremea in care cartile se rasfoiesc. E clar ca se vor schimba lucrurile, poate ca hartia nu va mai fi la moda, poate vom citi pe un ecran digital sau audiobooks. Nu stiu ce va fi, dar nu ma deprima faptul ca se schimba. Asta e, daca generatia urmatoare nu va vrea sa citeasca nu ma intereseaza. Nu-mi pare nici rau, nici bine.

Cum ati caracteriza publicul cultural in momentul actual?

Ala pe care il stim mi se pare ca e putin ipocrit, adica foarte multi spun ca ar consuma cultura, dar de fapt nu o fac. De fapt, ei acasa pierd mult timp cu distractia ieftina de la televizor si citesc mult prea putin. Ei prefera sa lase televizorul aprins, sa fie ca un felinar, ca o coloana sonora a vietii. Totdeauna voi fi impotriva chestiei asteia pentru ca eu cred in actiune. E foarte important si cand te uiti la TV sa fii activ, sa alegi, nu sa ramai intr-o stare de letargie si sa lasi sa-ti intre in ochi absolut tot.

Spuneati ca nu numai cartea inseamna cultura, dar ea pare cel mai puternic instrument al culturii, avand in vedere ca inca se mai cumpara cartile, in raport cu audientele posturilor TV sau de radio culturale.

Da, ai dreptate. E o piata de carte destul de solida, dar sa nu uitam ca ea vine din vremuri in care vanzarile ajungeau la 100.000 de exemplare, iar acum ajunge la 1000 de exemplare. Posturile TV si de radio culturale nu se urmaresc pentru ca nu sunt facute bine, dupa parerea mea. Se pot face mult mai bine, am prea multe exemple din presa vestica de bloguri culturale, emisiuni culturale care sunt ascultate. Numai ca, acolo cultura are un sens mult mai general. In Romania, filmele nu intra la „cultura”, e inadmisibil pentru ca sunt foarte multi consumatori de film in Romania si ala e un public pe care nu-l atinge nimeni. Cartea a devenit un simbol plicticos al culturii. Oamenii de carte i-au facut acest pocinog si au adus-o la statutul acesta de obiect prafuit. Au vorbit despre ea prea mult si prea plicticos pana cand publicul a inceput sa dispretuiasca obiectul.

Cum a ajuns pagina de cultura dintr-un ziar sa se confunde cu cea de monden?

E o miscare oarecum fireasca. Eu zic ca daca cultura va fi tratata ca o industrie de distractie, asa cum e mondenul, are mai multe sanse sa atraga consumatorii. Pe de alta parte, exista pericolul superficializarii, adica risti sa scrii prea superficial despre un act ceva mai complex. E si un avantaj, si un pericol. Eu am propus termenul de Popcult si exista si pagini care se numesc asa in Cotidianul. Prin Popcult intelegand ceea ce spuneam despre cultura, ca inseamna mai mult decat carte sau muzica clasica, cultura este si punk, si un concert hip-hop daca e bun. Oamenii, cand ajung la paginile de cultura, trebuie sa consume chestii vii si nu cadavre ale unor forme vechi de manifestare artistica.

„Atunci cand nu avem situatii de criza ele vor fi inventate ca sa fie vandute.”

Cum ati inceput sa lucrati in presa?

Ca orice absolvent de Litere, bun, zic eu, nu aveam cum sa ma intorc in mediul profesoral, pentru ca nu puteam trai din banii aia. Am evaluat rapid situatia si mi-am dat seama ca stiu doar sa scriu. Unde pot sa traiesc din scris: in presa. Si am batut la usile unor ziare mari, iar Evenimentul Zilei m-a primit, am stat vreo trei luni fara salariu, am facut practica si am invatat sa scriu.

Ati facut si teren la inceput?

Da, foarte mult. Am avut, cred, cam jumatate de an de „jurnalism de reporter”, iar apoi a fost un moment de gratie cand am intrat in zona asta de analiza media. A fost si sansa, caci erau foarte putini specialisti in media. Eu am inceput printre primii sa fac materiale despre fenomenul media. Ele au prins si asta a reusit sa ma tina la suprafata in media..

Va considerati jurnalist sau intelectual?

Stii cum e, in mediul intelectual sunt vazut ca jurnalist pentru ca asta le da prilejul sa ma dispretuiasca, iar in mediul jurnalistic sunt vazut ca intelectual pentru ca asta le da prilejul sa ma dispretuiasca. Sunt cele doua lumi care se urasc. Eu am pornit din jurnalismul cultural, am inceput sa scriu in facultate recenzii de carte in revistele culturale, numai ca dintr-un job de genul asta nu poti trai. Chiriile se numara in sute de euro. Nu ai cum sa traiesti cand un salariu de profesor atinge 300 de euro sau unul de jurnalist cultural atinge 200 de euro. Orice ai fi, e normal sa te gandesti sa ai o viata buna.

De ce „produce presa apocalipse fara victime”?

Era gluma aia pe care o faceau ziaristii vechi, cand auzeau ca a fost un accident prima oara intrebau „Cati morti?”, de la un numar incolo era stire. E cinic, dar e adevarat asa se discuta in redactii. Ei bine, acum nu se mai intreaba nici macar asta. „A fost un cutremur”, nu se mai pune intrebarea cinica, dar de bun simt: Cate victime au fost? E important? Il dam in jurnal?

Nu se mai considera faptele reale, ci posibilele cazuri?

Da. Acum victimele sunt virtuale, acum mor de inima uitandu-se la televizor, nu mai mor sub daramaturi. Atunci cand nu avem situatii de criza, ele vor fi inventate ca sa fie vandute. Eu lucrez la un ziar care este in acelasi trust cu cei de la Realitatea TV, care fac acest lucru, dar nu mi-e teama sa-i acuz. Fac ceva gresit.

„Discursul lui Basescu cu patronatele din presa e complet aberant”

Cine e de vina pentru aceasta tabloidizare?

Eu am trecut prin mai multe trusturi. De la Evenimentul Zilei am plecat cand a fost cumparat de Ringier. Am plecat dezgustat de politica unui trust strain. Nu-mi placea ce voiau sa faca cu ziarul. Am fost si in MediaPro, iar acum sunt in Realitatea-Catavencu. De la trust la trust lucrurile se schimba, dar ce cred eu este ca, daca vrei sa-ti tii verticalitatea, nu te opreste nimeni. Daca esti flexibil si vine un sefulet la tine si iti spune sa faci ceva si tu te oferi, atunci tu esti vinovat in aceeasi masura ca si trustul. Poti sa spui „nu” cu argumente, dar nu isteric.

Acum se vorbeste tot mai mult de aceasta presiune a patronatelor…

Discursul lui Basescu cu patronatele din presa e complet aberant. El jigneste foarte multi oameni din presa care l-au sustinut cand a candidat la presedintie. In companiile media sunt personalitati, daca au un caracter indoielnic si joaca dupa diverse interese habar nu am, nu ma intereseaza, cred ca citittorul vede. Sunt si oameni care scriu onest si dezinteresat, ori cand Basescu face acest gen de declaratii loveste mai mult in aia onesti.

In cazul Traian Radu Ungureanu ati reactionat vehement la migrarea lui din presa in politic. Din ce cauza?

A fost o reactie vehementa pentru ca eu am o relatie destul de personala cu Traian Radu Ungureanu. Eram amici, ieseam discutam si ii admiram o carte despre fotbal care mi se parea o carte excelenta. Dar de la un timp ori se schimbase Traian, ori eu. De la un timp incepuse sa mi se para nepermis de militant. Si eu am avut momente in care l-am sustinut prin articolele mele pe presedinte, pentru ca mi se parea ca e nedreptatit. Asta nu inseamna , insa, ca trebuie sa ma asez complet la dispozitia presedintelui, cu toate armele mele stilistice. Trebuie sa-ti pastrezi dreptul de a fi critic. Asta e disparut la Traian Radu Ungureanu. Si in momentul acela cel mai tare m-a enervat felul in care a plecat. Pentru ca a plecat dintr-un loc in care s-a simtit foarte bine si nimeni nu i-a spus ce sa scrie, spunand ca pleaca dat afara de moguli… E o regula a ziarului: nu poti face si politica si sa si scrii. El stia asta deja de la Sever Voinescu care please cu doua luni inainte, asa ca nu era cazul sa scuipe atatia oameni care isi fac treaba onest acolo pentru ca i s-a parut lui ca e agresat. A fost o victimizare fara rost.

„Am invatat sa privesc ceva mai relaxat zona asta de showbiz si de sclipici cotidian”

Cat timp acordati zilnic blogului dvs.?

Maxim o ora.

Daca ar fi sa alegeti ce va place mai mult sa scrieti pentru publicul on-line sau pentru cel „de print”?

Diferenta intre cele doua tipuri de public e foarte clara. Pe blog e mult mai usor sa scrii pentru ca poti scrie ceva mai neglijent, adica in fraza scurta si sa scrii mult mai putin. In ziar trebuie sa dai un text inchegat cap-coada. In blog pot sa fiu ultra-subiect, pot sa-mi dau o parere. O pot face in trei randuri sau pot sa scriu exact cum vreau.

In ultima carte pe care ati lansat-o „Fuck the cool. Spune-mi o poveste” spuneti ca sunteti un tip anticool. Ce sa inseamna cool?

Eu scriu acolo despre oameni cool, incerc sa fac personaje din zona asta: vedete TV, scriitori populari, vedete rock. Sunt oamenii care au pus la punct imaginea cool. Ce inseamna sa fii cool: sa ai un impact asupra maselor, cu atitudine, cu un anumit tip de vestimentatie.Cu un anumit tip de gandire care sa contrarieze. Astea apar in cartea mea.

Atitudinea dvs. este de opozitie fata de aceste personaje cool?

Nu, nu vreau sa fiu critic neaparat. Am invatat sa privesc ceva mai relaxat toata zona asta de showbiz sau chiar de sclipici cotidian, de la mall, din supermarket, lucruri pe care asa-zisii intelectuali sau scriitori le privesc cu dispret, pentru ca li se pare lor ca dispretul ii face sa fie speciali. Eu nu-i mai privesc cu dispret, am obosit sa-i dispretuiesc. Eu incerc sa-i inteleg si sa fac niste analize ale acestor lumi.

Din titlul cartii se intelege ca povestea, in general, se pozitioneaza dincolo de trend si nu face parte din ceea ce e cool.

In primul rand e un titlu compus „Fuck the cool. Spune-mi o poveste”. Povestea lui „Fuck the cool” este un slogan pe care il foloseau tinerii anticapitalisti, anti-lumea asta glam si il scriau pe peretii cladirilor, in vest. Acum au inceput sa apara si la noi, deci nu e titlul meu, e un slogan. Iar prin „Spune-mi o poveste” reiau tema unei povesti din carte care predica importanta, uneori terapeutica, a povestii. Am acolo un personaj, o femeie bolnava, careia sotul ii spune in fiecare zi o poveste noua despre ea ca sa o tina in viata.

Diana Proca