Considerat patriarhul filosofilor romani contemporani, Mihai Sora este unul dintre cei care stiu sa delimiteze fabulatia de crezul zilnic. Nascut intru credinta, fiind baiat de preot ortodox din Ardeal, mandru ca este roman, el nu se bate cu pumnul in piept pentru a se afirma. Chiar daca i-a avut pe cei mai buni profesori, ca Mircea Eliade sau Nae Ionescu, de la care a putut invata, el a fost mereu un autodidact, lucru care il face ca la cei 94 de ani sa mearga cu privirea ridicata. Stie ca lasa in urma sa maretia unei familii fericite si mai ales o carte. Insa, oricum, teama de moarte e mult prea departe de gandurile-i deschise.

Aveti des un dialog cu dumneavoastra insiva?

Am un dialog pe hartie. Sigur ca in capul meu gandurile merg, dar nu merg asa in forma de dialog, ele se inlantuie. E cu totul intamplator ca am scris o carte care se numeste „Despre dialog interior”, dar era o carte despre dialog si nu un dialog propriu-zis. Era descrierea intr-o forma nedialogica a unui presupus dialog interior.

Atunci cum v-ati gandit sa scrieti o carte despre cum se realizeaza un dialog interior?

Mi s-a cerut sa colaborez la revista „Familia”. N-aveam nici un chef. N-aveam de gand sa scriu aceasta carte. Imi ajungeau gandurile in cap. Intr-un fel oarecare eram si foarte ocupat, nu aveam timp sa scriu o carte si, pentru eventualitatea de a scrie una, imi rezervasem vremea pensionatului. Eram foarte ocupat atunci cu organizarea bibliotecilor de invatamant, asa ca nu aveam timp. Dar Alexandru Andritoiu, redactorul-sef al unei revistei oradene, „Familia”, trimis in Franta pentru a descoperi noi talente, a aflat ca mie mi-a fost publicata o carte la Caliman. Si daca am facut o carte la Caliman si el era redactorul sef al revistei „Familia” trebuia neaparat sa ma contacteze. Mi-a spus ca imi rezerva mijlocul revistei, facandu-ma responsabil pentru aparitia numarului urmator, bazandu-se pe articolul meu deoarece avea doar maruntisuri.

As fi foarte trist sa nu las nimic in urma mea

A trebuit sa va retrageti in sine ca sa scrieti?

In prima noapte m-am retras dupa ce toata familia a adormit, nu puteam decat noaptea sa lucrez acasa avand o familie mare, cu trei copii. M-am retras intr-un colt, unde aveam si biblioteca mea si in prima noapte am zis ca mai am doua nopti, am inceput sa ma uit pe la carti, nu mai avusesem de multa vreme timp sa le mai deschid, scot o carte, scot alta, trece noaptea, nu scriu. Mai trece o noapte la fel, ma intreaba Andritoiu cand voi termina. In acea ultima noapte am putut sa scriu prima zi. Dupa ce am scris in prima zi, am intrat intr-un fel de obisnuinta.

Care este gindul care va framanta cel mai tare?

Problemele pe care le pusesem acolo ramaneau deschise si ma obligau pe mine insumi sa merg mai departe sa gasesc raspunsuri. Intamplarea a facut ca in vrema aceea ma frecventa Toma Pavel. Si am discutat foarte multe lucruri cu el, ma tot intreba si ii tot dadeam raspunsuri si mi-a venit in gand sa pun initialele noastre. De la mine si de la el se impletea foarte bine pentru ca era un mai stiutor si un tanar prieten. Si mi-a venit bine cu aceste personaje, unul mai stiutor si unul mai curios, iar la altitudine intelectuala punand intrebari. Daca gandirea mea era mai organicista, a lui era mai logica. Venea cu obiectii de tip logic la niste lucruri care nu ii stateau prea bine unui tert. In logica, tertul se exclude si eu il includeam mereu. Aveam acesta tenidinta deoarece lucrurile se imbucau una in alta in viata si in gandirea vie. Si el venea si ma tragea de maneca si imi spunea nu se poate. Dadea dialogului un anumit dramatism. Mi-a cazut bine formul asta si in felul acesta am scris cartea pana la capat.

Este singuratea o opera de convertire la sine insusi?

Fara indoiala o singuratate reflexiva este asa cum afirma Emil Cioran. Dar de obicei singuratatea te impinge in gand.

Care este teama cea mai mare cu care va confruntati?

La 94 de ani ai mei sunt cu capul in fata. Ma aflu in fata statiei terminus, insa nu ma tem. Nu imi vine sa ma tem. Bunicul meu bihorean a trait 99 de ani, era cat pe ce sa atinga suta. Sa spunem ca asa cum ma tin eu in viata, pot sa ating suta. Dar dupa asta ce se intampla? Se incheie. Ei asta ar fi. Nu pot sa spun ca ma tem, sigur as fi foarte trist daca nu as lasa nimic in urma mea. Dar asa am lasat trei copii si am lasat o carte.

Rugaciunea se spune fara vorbe, ea se simte

De cind ati inceput dialogul cu Dumnezeu?

Tatal meu era preot, iar eu cantam „Apostotul” cand era mic. In clasele primare aveam o voce soprano, foarte frumoasa si cantam cu multa convingere „Apostolul”, iar tatal meu pe urma venea si citea sau canta Evanghelia. Am avut bineinteles o copilarie de credincios, dar si o adolescenta mai zbuciumata, cand toate lucrurile s-au prabusit, in care a trebuit sa reconstruiesc altceva pe tipul rational. Intram in conflict cu propriul meu tata. Pe tema asta, dar care el era intelept si imi spunea „Lasa baiete ca o sa vezi tu”. Realitatea este ca acea credinta din tinerete a ramas mereu vie in strafundul meu, sub forma unei increderi sa spunem. Adica acest fel de a intamplina viata „Lasa dom’le ca totul o sa fie bine” si e absolut limpede ca strict rational vorbind, e imposibil, dar absolut imposibil sa faci saltul de la zero la 1 cand ai seria numerica 1, 2, 3. Il ai pe unu, il reduplici, si il mai reduplici, si ai tot sirul numerelor. Dar cum treci de la 0 la 1? Unu ala cum poate sa iti fie dat? A rasarit cam din nimic? Asta e toata problema: saltul de la 0 la 1. Daca stii ca acolo e un salt si ca trebuie acel ceva si din ceva nu poate iesi cineva, din cineva poate iesi ceva, deci cineva e fundamental in raport cu ceva.

Va mai amintiti vreun moment din copilarie legat de credinta?

Faptul ca mergeam la biserica, eram absolut patruns de sacralitatea fiecaruia din gesturile facute acolo si ma si simteam foarte bine. Eram doar un copil jucaus si vioi, ma jucam, inca nu eram un metafizician de 80 de centimetri.

Ati trait in perioada comunista cand religia era interzisa in scoli. Cum ati reusit sa faceti sa rabeasca crezul dumneavoastra?

Nu trebuie sa te bati cu pumnii in piept si sa spui ca „eu sunt credincios”. Dar niciodata nu m-am sfiit sa merg la biserica. Nu prea des, dar daca imi casuna, ma duceam.

V-ati pierdut vreodata credinta in Dumnezeu?

Sigur ca da, in vremea pubertatii, intr-o vreme de aruncare peste bord a intregii viziuni a copilariei, si pana in asteptarea a ceva care sa sclipeasca, am fost in gol, in faza critica. Toate valorile mi s-au rasturnat A trebuit reconstruit tot acest univers in care ma aflu ca sa fie articulat si sa-si fi luat din gramada in care ajunsesem.

Cum va rugati zi de zi?

Nu stiu cati o folosesc, dare eu imi amintesc mereu de rugaciunea inimii. Aceasta rugaciune a inimii ajungi sa nu o mai poti pronunta cu cuvinte. E mai presus de atat. Lucrul asta se spune singur, se spune fara vorbe, se simte.

Cum arata Dumenzeul dumneavoastra?

Cand eram mic, Dumnezeu era personificat. Era absolut umanizat, avea o infatisare. De fapt, el nu are infatisare, dar are calitati, iar.una dntre ele este intelegerea, o calitate care te rasureaza. Stiu in orice caz ca as avea de-a face cu un Dumnezeu atoateintelegator si care stopeaza inimile si gandul. Deci nu se impiedica in materialitatea pasilor gresiti pe care i-am facut. Ca poate e facut din neputinta.

Mai sintem in stare sa ne bucuram de adevarul nostru?

E o virtute care se imputineaza destul de mult si e tare pacat. Eu nu traiesc intru bucurie, speranta, cunoastere, eu cred in ele.

Emil Cioran spunea ca moartea este sublimul la indemana fiecaruia.

Asta inseamna ca oricine dintre noi se poate sinucide, or asta e un pacat imens. Si as mai spune ca Cioran tinea la viata, nici prin gand nu i-ar fi trecut sa se sinucida. De fapt, era vorba despre acest simulacru de sinucideri care este sinuciderea pe hartie. Ce a asternut pe hartie Cioran e un curent la viata lui, un supliment, un ceva care face impreuna cu viata lui un intreg, e zbaterea vietii lui asternuta pe hartie.

Iustina Ambrono

Mihai Sora, nascut pe 7 noiembrie 1916, originar din judetul Timis, este consideart de catre contemporani ca fiind unul dintre cei mai insemnati eseisti romani. Este absolvent al Facultatii de Filosofie de la Universitatea din Bucuresti, unde i-a avut ca profesori pe Nae Ionescu si Mircea Vulcanescu, dar si pe Mircea Eliade. Ajuns in ianuarie 1939 la Paris ca bursier al Guvernului din Franta, Mihai Sora a realizat, sub tutela lui Jean Laporte, o teza de doctorat pe tema „La notion de la grâce chez Pascal”.

A luptat in rezistenta franceza impotriva nazistilor, angajandu-se apoi la Paris ca cercetator stagiar la Centre National de la Recherche Scientifique. A fost membru fondator al Grupului de Dialog Social, al Aliantei Civice si al Societatii Romane de Fenomenologie.

Dupa revolutia din decembrie 1989, a fost Ministru al Invatamantului, in primul guvern democratic sub conducerea lui Petre Roman.

Dintre studiile sale putem aminti Du dialogue interieur din 1947, Paris, Editions,  Sarea pamintului din 1978, Despre dialogul interior din 1995, Clipa si timpul, 2005, Despre toate si ceva in plus. De vorba cu Leonid Dragomir din anul 2005.