Uca Marinescu a vazut, intr-un an de calatorii in jurul lumii, mai multe decat zece oameni intr-o viata. Ar merge din nou in fiecare colt de lume descoperit, pentru ca de fiecare data va gasi ceva nou. De asta a venit vineri, 25 februrie, la Iasi, in orasul cu o “valoare deosebita culturala si spirituala”, pastrat ca pe Tibet, asta pentru ca iubeste frumosul.

De unde vine acest neastampar de a calatori?

Cred ca m-am nascut cu el. Nu a aparut imediat, ci abia pe la 11 ani, cand veneam de la scoala, imi tranteam ghiozdanul si ieseam sa ma joc, sa ma dau cu sania, sa merg pe patine – era copilaria mea extraordinara. Mai tarziu, am inceput sa merg pe munte cu parintii mei, in zona Hazmasului, unde am descoperit glasul tulnicilor din Hazmas si inca de pe atunci mi se spunea “micuta capra neagra”. Dupa aceea, ai mei s-au mutat si a doua parte a copilariei mele a fost la Sibiu, la bunica si rudele tatalui meu, in Orlat, in Miercurea Sibiului, unde am descoperit Fagarasul. Dupa terminarea facultatii a aparut o oarecare chemare mai consistenta, pentru ca am inceput sa merg in tara, sa caut munti, sate vechi, sa caut locuri unde existau traditii vechi.

Am circulat aproape cinci ani prin tara, dupa care a urmat o tentativa a mea, aparuta tot din senin, de a invata o limba straina, chineza. Studiind chineza, am ajuns sa vizitez China. Imi doream asta, jumatate din biblioteca mea de acasa o am cu cu exploratori, cu locuri speciale, cu descrieri, cu istoria Chinei, iar aceasta tara a fost un loc care m-a fascinat si m-a atras. Am stat la o familie de chinezi, a fost un prim contact destul de dur, dar reusit, pentru ca nu vorbeau altfel decat in chineza. Dupa care a urmat o serie de calatorii. Asa a inceput: o chemare care apare, de exemplu, pana acum un an si ceva nu stiam ca voi face inconjurul lumii, dar a venit. Si in momentul in care s-a fixat, am inceput sa lucrez, sa studiez, sa fac proiectul.

Langa idoli m-am simtit ca acasa

Ati avut vreodata senzatia de déjà vu cand ati ajuns intr-un loc in care  mergeati pentru prima data?

O singura data, undeva in Yucon, partea de nord-vest a Canadei, unde la Downson City, este un fel de capitala, centru al teritoriului Yucon, un oras clasic arctic. Plimbandu-ma pe strazile de acolo, am avut impresia ca cunosc o strada, ca parca am mai fost pe acolo, desi fiind atat de departe. Si inca o data in Sikkim, o alta parte a Tibetului, intre Nepal, India si Butan, intr-o manastire. Ei au locurile astea atat speciale, atat de linistite, unde poti sa te retragi, sa fii tu cu tine, cu linistea ta si sa te gandesti. In manastirea respectiva am intrat si mi s-a parut ca am mai fost o data in templul respectiv. Langa idoli m-am simtit ca acasa.

Sa fie pentru ca exista reincarnarea si pentru ca dumneavoastra ati inceput sa credeti in ea?

Cred. Credinta mea a plecat tot de la calugarii tibetani, dupa care totul s-a decantat in Insula Pastelui. Acolo am avut sansa sa am un ghid rapanuez, care m-a dus intr-un circuit in jurul insulei si mi-a explicat ca sunt niste statui moai. Aceste statui sunt asezate cu fata spre locul cu o populatie mica, de 80-100 de oameni si ei stiau cand e cineva bolnav, cand e cineva in varsta, ca va trece in alta viata. Si atunci ridicau aceste statui in ideea ca din om moare doar materia, pentru ca sufletul nu moare. Astfel, aceste statui sunt un refugiu pentru suflete, in care ele sa locuiasca, pana acestea se reincarneaza in altceva.

Am mereu scutul cutezantei si prietenia

V-ati simtit ca un Atlas atunci cand ati atins extremitatile nordice?

M-am simtit aproape de cer si e o senzatie extraordinara sentimentul pe care l-am simtit la Polul Nord geografic, la capatul lumii cand imprejurimile erau toate de o imensitate enorma de gheata. In expeditia de la Polul Nord cel mai greu mi-a fost fiindca nu exista nici o forma de viata in jur. Imi doream sa vad o pasare in zbor, undeva la o altitudine, sa vad macar ceva, dar nu zaream nimic. Si atunci imi imaginam ca o bucata  de gheata  este un Icar, vorbeam in gand cu sania, pentru ca e ingrozitoare aceasta senzatie de pustiu , de lipsa de viata. Dar acolo am simtit acest lucru, ca sunt aproape de cer. Am simtit acelasi lucru si in Piatra Craiului, si in Fagaras, unde cerul este aproape.

In Fagaras, stateam la cabana Vargaciu. Atunci ne-a prins o furtuna groaznica care ne-a luat si acoperisul cabanei, drept pentru care am dormit pe sub mese, dar am iesit si cerul instelat doborase atat de mult incat parca atarnau pur si simplu constelatiile, era o compozitie a aerului deosebita si cerul era acolo.

Si aurora boreala v-a vrajit.

Da, mai ales pentru ca voiam sa ma agat de ea ca disparea. Prima data am vazut-o putin in 2007, imi fixasem aparatul de fotografiat sa fac fotografii. Am stat in casa unor inuiti si holul era locul de acomodare cu frigul de afara. Stateai in hol, te imbracai, stateai putin si pe urma ieseai afara. Mi-am pus aparatul acolo in hol si prima noapte nimic. Din jumatate in jumatate de ora ieseam, dar aurora nu venea. Inuitul spunea sa nu mai ies ca nu apare, dar nu voiam sa cred. In noaptea urmatoare, la 11 si jumatate mi-a spus acelasi lucru, si eu mi-am ambitionat, mai ales ca a doua zi plecam din zona respectiva, si dupa ora 12.00 am ies sa ma uit, si ea era acolo, aparuse. Dar din cauza emotiilor si a vrajii, am scos tarziu aparatul, am uitat de el, se depusese pojghita de gheata pe obiectiv. Este un fenomen extraordinar si simti ca tu esti acolo, ca te ia.

Cand eram copil, imi era rau sa merg cu masina si de asta nici nu imi place, imi place cu trenul, fiind cel mai sigur, dar cel mai mult cu avionul. Si sunt locuri unde totul este senin, dedesubt exista platforma de nori, si eu daca as avea o putere, as iesi din avion si as pluti deasupra norilor, sa pasesc pe ei si pe puful lor. E ceva aparte, ceva foarte frumos.

Spuneati mai devreme ca este groaznica acea senzatie de lipsa de viata si de singuratate. De ce nu ne putem obisnui cu singuratatea?

Pentru ca omul nu este construit asa si eu tot stau si ma gandesc ca se intampla atatea in perioada asta de transformari pe Terra. Exista persoane care si-au facut buncare, in pamant, ca sa se adaposteasca de posibilele dezastre. Chiar in Canada m-am intalnit cu un astfel de om si l-am intrebat cat poate rezista acolo. Trei, patru ani mi-a raspuns. Iesi de acolo si ce faci? Esti singur. Poti sa traiesti singur? Totul este deplorabil in jurul tau.  Un fost student de-al meu imi povestea ca a urmat niste cursuri de supravietuire in Fagaras si ma intrebam de ce de supravietuire. Topeau zapada, asta am facut si eu, dar nu am numit-o supravietuire, hidratare, ceai. L-am intrebat. “Si ce mancati “?”Nimic. Am avut noroc ca un coleg de-al nostru a prins un iepure”. “Si te simti mandru de asta? Cum poti?”, l-am intrebat. Nu pot sa concept asa ceva. Nu poti sa traiesti singur. Trebuie sa ai o colectivitate, sa ai prieteni, o familie, sa comunici.

Ce aveti mereu in rucsac cand plecati in expeditie?

In rucsac am mereu doar strictul necesar ca sa ma adaptez la conditii. In general, am grija sa nu-mi fie frig. Am hartile, jurnalul personal, lanterna, ochelari de protectie, documentatia zonei pe care o vizitez. Cele care nu-mi lipsesc niciodata sunt sticla de miere si branza de burduf, ciocolata si samburi, nuci – asta pentru supravietuire. Sunt locuri in care mi-e jena sa mananc, in caz ca nu am bani sa-mi cumpar ceva sau nu ma adaptez la mancarea lor, atunci scot rezervele. Si mai am scutul cutezantei, cum spun eu, si prietenia, vocabularul de conversatie, invat cate 20 de cuvinte, acum am avut 24 de seturi de dialecte si de limbi ca sa fac o scurta conversatie, sa multumesc si sa salut.

V-au durut vreodata mainile de atata vorbit?

Nu de vorbit. Ba da, de fapt. De vorbit prin mimica se intampla intotdeauna, dar nu folosesc mimica prea mult pentru ca am o ureche, un auz foarte bun, adica fac imediat corelatii de cuvinte, prind repede cateva vorbe.

Vorbiti mult despre oamenii din calatoriile dumneavoastra care v-au placut. Totusi fugiti spre locuri vitrege celor mai multi. De ce?

Pentru ca imi place aerul curat. Acolo nu exista poluare. Spunea o fosta eleva ca s-a facut un studiu si Bucurestiul este orasul cel mai poluat, are un grad de poluare de peste 80 %, iar Iasul are doar 18 %. Din acest motiv am si venit sa cunosc oamenii, sa vad cum e viata aici.

Sunteti un om al zapezilor?

Da. Mi s-a spus la un moment dat Craiasa zapezilor, in copilarie eram “micuta capra neagra”. Pe urma colegii mi-au zis Tibetuca, apoi Haiduca pentru ca haladuiesc foarte mult. Mi s-a spus chiar si Calauza dupa un film  rusesc.

Am fost tentata doar sa stau, dar sa nu ma opresc de tot

La ce tabieturi a trebuit sa renuntati in expeditiile dumneavoastra?

Nici nu beau cafea, nu fumez. Ce tabieturi mai sunt? De dormit ma straduiesc sa dorm, n-am televizor de 12 ani, am renuntat de mult.

De ce?

Pentru ca nu-mi placeau emisiunile si era o pierdere de timp. Ma uitam doar noaptea la niste filme politiste, aveam un fel de dependenta. Se termina si eu nu ma mai culcam ca pe ala de ce l-a omorat, de ce celalalt n-a descoperit ce s-a intamplat. Era portia mea de odihna: opt ore de activitate, opt de relaxare, opt de somn. Acesta ar trebui sa fie ritmul normal al unui om.

Vi s-a intamplat sa vreti sa va opiriti intr-un loc de pe harta dumneavoastra si sa vreti sa va stabiliti acolo?

Nu, chiar nu mi s-a intamplat.

Niciodata nu ati fost tentata?

Nu. Am fost tentata doar sa stau, dar sa nu ma opresc de tot. Sa stau, sa simt, sa ma simt bine, sa cunosc, sa ma incarc cu energie. De exemplu, in Roraima, in acea zona de cetate si de munti, am stat. Altceva nu am avut ce face decat sa admir natura si sa simt ca ma incarc. Si cand am fost in Altai si m-am urcat pe Beluca, dar in partea paralela Belucai unde a trait initiatul Beorich, am simtit caldura pamantului si o relaxare, un bine. Acolo stai, dar nu ramai.

Am mai ramas vrajita si de incantatiile calugarilor tibetani care te duc intr-un fel de transa

V-ati simtit vreodata coplesita de frumusete?

Da, ma intorc la glasul tulnicilor din Hansamar unde am stat vrajita admirand peisajul. Cautam un izvor impreuna cu un grup si niste turisti hazlii au schimbat indicatorul de izvor. Dar asta am inteles mai tarziu. Am mers cu totii in zona respectiva si ne-am dat seama ca nu e bine, dar exact cand voiam sa ne intoarcem am auzit glasul tunlicilor si am ramas vrajiti. In Romania va recomand sa mergeti in Dobrogea sa ascultati cantecul ciocarliei care este magnific. Am mai ramas vrajita si de incantatiile calugarilor tibetani care te duc intr-un fel de transa, dar nu asa cum ne imaginam noi ca ramai buimac, ci simti ceva aparte.

In calatoriile dumneavoastra, ce obstacole ati intalnit, obstacole care va faceau sa credeti ca nu va mai puteti continua expeditia?

Obstacole au fost, dar am trecut peste ele. Ultima expeditie, pentru ca a fost foarte lunga si fiindca am vazut lucruri deosebite, undeva prin Armenia m-am oprit, eram foarte obosita, obosita psihic, nu fizic si simteam ca tot ce am vazut pana atunci da pe dinafara, nu mai am unde sa bag. Am zis: Gata, ma opresc. Voiam sa iau primul avion si sa vin acasa. Am stat doua zile inchisa in camera in care locuiam, am iesit doar sa mananc, am stat singura cu mine sa ma linistesc, sa asez in cap toate cate vazusem, mi-am dat un sut si am plecat mai departe. Au fost momente din acestea mai ales in expeditiile grele cand imi ziceam in gand ca nu mai pot, ca cine m-a pus sa vin. Dar reuseam sa le duc mereu la sfarsit.

V-ati ratacit in vreo expeditie?

Efectiv, nu. Pentru ca eu de acasa studiez, imi fac o strategie, imi fac traseele, stiu ce trebuie sa vad, am o planificare foarte buna care imi ia doua, uneori trei luni, imi verific traseul. In plus, tin legatura cu Ministerul de Externe, cu directiile consulare, cand ajung intr-o tara dau telefon la Ambasada, spun ca sunt acolo si, daca se intampla ceva, stiu ca am un mic punct de sprijin. A fost o intamplare draguta cand am facut traseul Oceania, respectiv Australia, Tasmania, Noua Zeeelanda si Papua Noua Guinee. Mi s-a spus din tara “ce sa cauti in Papua, sunt canibali”, la Externe acelasi lucru “aveti ce vedea nu are rost sa mergeti acolo”. Australienii nu fusesera in Papua, desi e la doar doua ore de zbor si ma rontaia toata povestea, iar in ultima zi cand am plecat din Australia am fost la Ambasada Romana din Cambera. Acolo am intalnit o doamna foarte draguta care m-a pus sa-i povestesc ce am vizitat si la sfarsit zice: “unde va duceti?” I-am marturisit ca voiam sa merg in Papua si mi-a zis, pai de ce nu va duceti? Si i-am povestit ceea ce mi s-a spus de catre ceilalti si m-a trimis la domnul ambasador din Papua si, repede, am cautat Ambasada. Mi-a zis doamna ca ambasadorul Papuei este un barbat foarte dragut si la intrunirile Ambasadelor este bataie intre doamne, cine sa danseze cu el. Am fost fericita pentru mine ca am ajuns acolo, nu sa fac pe grozava, sa-i cunosc pe papuasi, cu colibele lor. Ei merg doua zile si ceva pe poteci doar de ei stiute si sunt izolati, seara se aduna ca la fostele noastre sezatori, canta un cantec si asa isi spun intamplarile din timpul zilei, danseaza  in jurul focului, sunt fericiti, nu-l vezi pe unu ca se cearta, ca e violent. Rad tot timpul, sunt senini, asta-i viata! Au aceeasi viata ca noi, numai ca gandesc altfel. Mai au un obicei dragut, cresc niste pasari care sunt unice, ca niste curcani de-ai nostri, imensi, care se numesc Casoai. Numai acolo traiesc pentru ca sunt din glaciatiune, cu solzi mari pe picioare, cu cioc puternic si isi fac niste cuiburi imense in care isi pun ouale, iar papuasii se duc si cauta locul unde este cuibul si cand considera ca puiul iesit din ou se poate descurca singur, il iau si il duc in sat unde au o fata de maritat si o pun acolo si o hranesc pentru ca reprezinta obiectul de zestre pe care i-l dau la maritis. Dupa un an de zile, dupa ce se termina toata festivitatea ii dau drumul pasarii sa fie libera.

Lumina se vede aproape peste tot la fel, in afara de Bucuresti

Cum se impaca aceasta minutiozitate cu care va pregatiti calatoria cu intuitia si spiritul spontan cu care va hotarati sa porniti in calatorie?

Calatoriile sunt legate toate. Tot undeva, in Africa, cand am facut 11 tari, facusem tot traseul, si stiam, citisem eu, ca undeva intre Namibia si Botswana este o zona neutra, izolata de Dumnezeu, care este intre doua tari, sau trei, dar care nu are nici o importanta strategica. Acest culoar, Caprivi, era o asemenea zona, dar eu citisem ca acolo traiesc niste triburi de negri in libertate, asa ca papuasii. Si acest culoar se continua pana la cascada Victoria, unde voiam sa ajung si, de asemenea, trecea pe langa un mare fluviu African, Ocavango, care isi are specificul sau, in sensul ca isi formeaza delta, bratele pe o distanta de opt kilometri, dupa care parca cineva taie cu cutitul, dispare toata apa aia. Si asta fiindca la adancime in desert, este o albie, a unui fost  rau si fiind foarte spongios, nisipul absoarbe apa si se duce mai departe asa. Fenomenul este extraordinar. Culoarul Caprivi – l-am intrebat pe ambasadorul nostru in Africa de Sud si nu stia nimeni de el nici la Consulat, nu aveam nici traseul inca bine facut. Ajung in Namibia, se poate vedea desertul Kalahari, desertul Namibian, specificul lor, culoarul Caprivi nu. Nu ca nu il stiau, dar nu ii acordau nici o importanta. Era numai al localnicilor. Si la o agentie, un om mai in varsta era atent la ce intrebam eu. Era sotul sefei agentiei si a venit la mine, intrebandu-ma daca vreau sa merg in culoarul Caprivi, imi spune el cum si va duc sa vedeti si desertul Namibian, care este in coasta scheletelor, pentru ca in zona de ocean sunt foarte multe furtuni si din corabii ajunse nu mai ramaneau decat scheletele. M-am dus cu dansul, i-am platit o suma modica, am vazut desertul Namibian si m-a dus in statia in care vine autobuzul care duce la cascada Victoria prin culoarul Caprivi. Am plecat cu acel autobuz, locul era extraordinar, era un fel de drum care avea si niste semne de circulatie. Autobuzul era numai cu localnici si la un moment dat s-a oprit pentru ca trecea o turma de girafe. Una s-a oprit si a venit in dreptul autobuzului pe geam, la noi. Asta a fost culoarul Caprivi.

Vorbiti mereu de problema la nivel global si de faptul ca noi  trebuie sa invatam sa pretuim mai mult. Dumneavoastra cum vedeti o campanie de constientizare in acest sens?

In primul rand, noi avem totusi un bazin foarte generos de rauri si de izvoare, dar asta ar insemna sa nu se mai defriseze nimic, pentru ca defrisarea inseamna evaporarea apelor. Sa nu se mai polueze si sa nu se mai arunce nimic in apa, in toate zonele astea de cherestea, rumegusul se arunca in apa, pentru ca apa duce, zic ei, gunoiul, or acest rumegus distruge moleculele de oxigen si omoara tot ce are apa in ea. Apa nu se mai curata, nu se mai oxigeneaza si distruge habitatul plantelor si vietatilor din apa. Eu as putea, dar mi-ar trebui o forta supranaturala  pe care insa, nu o am, sa sterg ce e  rau. Din pacate nu se poate face asa ceva si asa ne batem joc de Delta Dunarii, ne batem joc de Dunare in sine si de alte lucruri frumoase pe care le avem. Apa minerala a fost preluata, noi nu putem sa ne valorificam apa si s-a ajuns in situatia in care localnicii se duc  la un izvor de apa minerala si e inchis, ei trebuind sa plateasca sa ia apa. Am ajuns sa nu ne lase nici macar o picatura de apa. Banchizele polare se topesc masiv, chiar am niste fotografii impresionante, una in care se vede cum se prelinge apa din cauza ca razele soarelui, sunt puternice, se topeste gheata. In mod normal, apa care provine din aceasta gheata, ar trebui sa intre toata in apele marilor si oceanelor. Dar pentru ca incalzirea este puternica, apa nu mai ajunge la ocean sau la mare, ea se evapora. Si aceasta apa care se evapora nu se stie unde se duce.

Lumina se vede peste tot la fel?

Aproape peste tot, in afara de Bucuresti.

De ce nu si in Bucuresti?

Mie imi face placere dimineata sa vad rasaritul soarelui, desi nu mai suntem dependenti de ciclul diurn. Seara, imi place sa ma culc cu apusul soarelui, imi place sa admir cerul, sa admir o furtuna, sa privesc un cer instelat. Din pacate, oamenii nu mai admira in nici un fel cerul sau lumina soarelui. Nu mai exista nici o conexiune cu natura, cu ce e in jurul nostru, cu viata. Exista un egoism feroce, o limitare. Din pacate, nu exista nici un fel de intoarcere, eu asa vad. Am fost invitata sa prezint o expozitie de ziua nationala a Romaniei la Organizatia Natiunilor Unite, lumea vazuta de un explorator roman. Mi-am pregatit fotografiile, albumele si am spus ca le duc la Ministerul de Externe, vor ajunge prin curier la Washington. Imi da telefon doamna  ambasador, reprezentanta Romaniei la ONU si ma intreaba de ce nu vreau sa merg, iar eu i-am raspuns ca de acolo nu vad cerul. Si foarte draguta, ea mi-a raspuns ca imi va arata cerul. Si intr-adevar, m-a dus sa il vad printre zgarie-nori. Am vazut o bucatica de cer, si locul unde au fost cele doua turnuri bombardate, dar nu pot sa spun ca ma tenteaza locurile acestea. De multe ori sunt intrebata de ce nu prezint foarte multe fotografii si din capitale. Dar ce sa prezint? Niste zgarie nori, care se gasesc peste tot, asta ca nu are rost.

Stiu ca regele lupta in zadar pentru fericire

Credeti ca din cauza egoismului de care vorbeati mai devreme o sa ajungem sa gasim pana la urma un capat al lumii?

Depinde care capat. Nu pot sa spun ca sunt optimista in privinta asta pentru ca lucrurile au luat o turnura destul de vertiginoasa, in cadere libera. Nu stiu ce sanse avem, nu cred in acel calendar cu 2012, dar vad si simt ce se intampla cu poluarea pe care o determinam noi pentru ca nu ne oprim nicicum din setea de avea cat mai mult, din lacomia asta determinata de ban. Trimite pe mare un miliardar si convinge-l pentru sanatatea lui sa stea intr-o cabana. Nu poate sta. Eu stau in Cotroceni si tin minte ca pe strada mea erau niste cladiri frumoase, vechi, dar a venit cineva si a daramat tot. Si-a construit un zid imens, un gard cu poarta, bine pus la punct. Au taiat un copac de pe trotuar ca sa poata intra cu masina, lucru care m-a deranjat. Eu am strigat la ei, am facut urat, dar nu i-am convins si mi-au spus ca o sa ma convinga doamna proprietara. A aparut un Jeep si a iesit o femeie, care nu avea loc pe scaun ca soferul s-a dat jos, i-a adus pantofii si i-a pus in picioare pentru ca ea nu se putea incalta singura. I-am zis “Doamna, nu aveati dreptul sa faceti asta”. Dar ea s-a uitat la mine ca la felul paispe. Acesta este tipul de om reprezentativ pentru societatea noastra actuala. Din pacate, Bucurestiul este alterat de mult, de niste ani buni de zile. Clar, banii au produs aceasta alterare. Mai vrea cineva sa faca un edificiu de cultura, sa repare o diversitate? Regele Butanului, un barbat de 37 de ani este idolul poporului, un om cult care isi iubeste poporului si are o deviza: liniste, pace si fericire pentru poporul sau. Am fost in Butan ca reprezentanta a Romaniei si el nu era acolo pentru ca in estul tarii, intr-un sat a fost o viitura si le-a luat casele. El s-a dus cu o echipa de constructori si a stat acolo pana s-au ridicat toate casele la loc. Am aflat, mai tarziu, ca acest rege a creat un forum mondial al celor care, e utopic, lupta pentru fericire si s-au intalnit la Geneva cu reprezentantii oamenilor cu bani, la o masa rotunda. As fi vrut sa fiu o musca sa asist la discutie, dar stiu ca regele lupta in zadar pentru fericire.

Noi pentru ce luptam?

In momentul de fata luptam pentru o existenta, o viata si atat. Nu pentru viata altora. Incercam sa ne strecuram prin acest zig-zag cu greu. Am vrea sa luptam si pentru altceva, dar nu se poate totusi. Sunt membra a unui grup de inuiti pentru ca si acolo incalzirea globala este puternica, care nu mai stiau cum sa riposteze, cum sa actioneze impotriva factorilor poluanti. Ei au mijloacele lor de informare si au desenat cu corpurile lor pe zapada o chemare, “protejati Nunavutul, protejati Arctica” si au fotografiat-o din avion. Trebuia sa se tina atunci conferinta celor opt puteri mondiale la Kyoto si au spus ca daca semneaza fiecare, probabil, vom aduna cateva milioane de semnaturi si ii vom impresiona pe cei de acolo asa incat sa hotarasca soarta lumii. Dar ei hotarau decat soarta banilor si a bogatiilor care mai exista pe pamant.

Mai pastrati legatura cu persoanele pe care le-ati intalnit in calatoriile dumneavoastra?

Da, mi-am facut multi prieteni aproape in fiecare loc, continent unde am ajuns. De exemplu, prietenia cu un argentinian cu care m-am intalnit in Antarctica am fost in expeditii diferite, dar bluzele pe care le-am primit reprezentau Antarctica. Ne-am intors din Antarctica, vizitam Cusco si Machu Pichu si eu eram destul de obosita, dar visam printre ruine si deodata simt o mana pe umeri si vad un individ inalt. “Ai fost in Antarctica?”, m-a intrebat aratand cu degetul inspre bluza mea. De atunci am ramas prieteni, din ’98 si in fiecare an corespondam, ne spunem unde mergem, cum au fost expeditiile noastre. Mai corespondez cu Chimen San, un chinez din Hong Kong, inuitii din Nunavut, o familile de prieteni din Alaska si o familie din Iran. Cine stie, poate candva am sa ajung sa-i si vizitez.

Iustina Ambrono

Ramoina Balaban

Elena Gherasim

Roxana Maciuca

Maria Uca Marinescu s-a nascut in orasul Gheorghieni, judetul Harghita, la 15 mai 1940. Exploratoarea romanca, ea este recunoscuta in lume ca fiind prima sexagenara din lume care a atins pe schiuri, intr-un singur an calendaristic, polii Pamantului, atat pe cei polari, cat si pe cei magnetici. In prezent, ea detine functia de presedinte al Comisiei de Sport si Mediu din cadrul Comitetului Olimpic Roman. In 1990, Uca Marinescu traverseaza Chins de la Est la Vest, expeditia solitara in care cerceteaza India, Nepal si Sikkim, in 1996 traverseaza  Canada, ajungand pana in tinutul Yucon. In 1998, porneste pe urmele lui Emil Racovita pe vasul Belgica, in Antarctica, urmand apoi o calatorie in America de Sud, in care viziteaza Argentina, Patagonia, Tara de foc, Bolivia, Peru, Chile, Ecuador si Insula Pastelui. A refacut drumul vikingilor din Delta Dunarii, prin peninsula Kola, Arhipelagul Svalbard, Norvegia, Islanda si pana in Groenlanda. Ultima sa expeditie a fost realizata in 2010, in care a facut incojurul lumii. Ca o recunoastere a meritelor exceptionale, la data de 15 iulie 2002, presedintele Romaniei i–a acordat Ordinul National „Pentru Merit” in grad de Ofiter.