Bebelusa Oana, pe numele ei Oana Ionita, a facut 18 ani balet si a muncit din greu pentru a ajunge la Opera. Astazi, desi iubeste foarte mult baletul, nu regreta faptul ca lucreaza in televiziune. Singura care a sprijinit-o si a fost mereu alaturi de ea a fost mama ei, restul familiei dorindu-si pentru ea o cariera de profesor. Si-a dorit sa ajunga la „Carcotasi” si a reusit. Desi i-a fost greu la inceput sa le inteleaga glumele, acum Bebe Oana isi permite chiar sa faca glume pe seama lor.

Cum ai ajuns bebelusa „Carcotasilor”?

Mi-am dorit foarte tare. Acum sapte ani, dansam la „BankShow” si s-a facut un casting. Pe vremea aceea „Carcotasii” nu erau atat de cunoscuti si atat de mediatizati cum sunt acuma, dar mi-am dorit tot timpul sa apar la ei. Eu lucrez de aproape 12 ani, de pe la 16 ani, in televiziuni si era momentul sa apar putin altfel.

Care crezi ca este reteta succesului emisiunii „Cronica Carcotasilor”?

Faptul ca suntem o echipa, faptul ca greselile sunt o sursa inepuizabila de inspiratie, pentru ca ele vor exista intotdeauna si noua, romanilor, ne place sa fim carcotasi.

Aparitiile voastre sunt un atu pentru emisiune. Va alegeti singure tinutele sau va imbraca un designer?

Ne alegem si singure, ne ajuta si doamna Eugenia Enciu, care ne mai face hainute din cand in cand, mai cumparam, dar ne inspiram singure. Da, cred ca sint un plus adus emisiunii aparitiile noastre.

Cat timp va trebuie sa pregatiti dansurile?

Cam doua zile, doua zile insemnand de dimineata pana seara: cea de dinaintea filmarilor si ziua filmarilor. Asta, pentru ca ne facem singure coregrafiile.

„Eu am o mare problema, imi place foarte tare sa mananc”

Statutul tau de dansatoare implica multa munca si efort. Ce faci atunci cand incepi sa iei in greutate? Apelezi la diete sau faci sport?

Dansez. Eu am o mare problema, imi place foarte tare sa mananc. Eu zic ca in viata traiesc ca sa mananc. N-as putea sa rezist fara asta. Sunt innebunita dupa clatitele cu ciocolata, dar imi plac foarte mult si salatele. Asadar, ca sa existe un echilibru, consum multa energie. Merg zilnic la sala de dans la care sunt coregrafa. Inainte tineam diete, tin minte dieta cu pufuleti pe care o tineam in liceu si chiar dadea rezultate.

Cat de important este aspectul fizic in televiziune? Te-a ajutat in evolutia ta?

Aspectul fizic conteaza 90%. Sigur, m-a ajutat foarte mult si faptul ca eram slabuta, dar si faptul ca eram blonda.

„Mi-a luat un an sa le inteleg glumele”

Au trecut sapte ani de cand esti in echipa „Carcotasilor”.  Ce-ai invatat in tot acest timp de la ei?

Am invatat sa fiu si eu ironica ca si ei. Am invatat cum fuctioneaza piata asta media, cum trebuie sa te porti, cum trebuie sa abordezi anumite situatii. M-am schimbat enorm de cand sunt la ei, pentru ca am venit cu o mentalitate foarte rigida si foarte stricta din cauza baletului. Chiar din prima emisiune au inceput glume si bancuri ca sunt blonda, ca sunt balerina si mai nu stiu cum. La primele emisiuni, chiar ma suparam si plangeam, eram foarte afectata. Mi-a luat un an sa le inteleg glumele si modul lor de abordare. Acum am ajuns sa ne cunoastem foarte bine, sa fim prieteni si sa-mi permit si eu sa fac anumite glume pe seama lor, ca un fel de razbunare a timpului trecut.

Cat de mult te-a ajutat experienta capatata alaturi de „Carcotasi”, cand ai inceput sa prezinti la „Vedete-n figuri”?

Pai… am invatat sa vorbesc, sa fiu putin mai expansiva pentru ca eram foarte timida inainte. Datorita aparitiilor mele in scenete si in „Top Rusinica”, top in care eu fac vocile acelea feminine, am devenit putin mai increzatoare in fortele proprii. A fost o provocare pe care n-am putut sa o refuz. Oricum mai am de invatat si mi-ar placea in timp sa ajung sa am dictia Andreei Esca, sarmul Mihaelei Radulescu, intelegenta lui Gainusa, intuitia lui Huidu si tupeul lui Badea.

Daca emisiunea n-ar mai exista, te-ai indrepta spre dans sau ai continua in media?

As alege ce mi s-ar oferi, dar n-am sa renunt nicioadata la dans si la a face coregrafii. Orice s-ar intampla cu mine, chiar daca nu voi mai fi in televiziune, voi incerca sa nu ma rup de lumea asta continuand cu dans si coregrafii. Pe de alta parte, am sa incerc sa continui in televiziune pentru ca am muncit foarte mult si m-am construit putin si pe mine in directia asta.

Ce inseamna pentru tine dansul? Cat de mult conteaza orele de dans pe care le predai?

Am avut o perioada de doi sau trei ani sala mea de dans, dar n-am avut timp sa ma ocup de administrarea ei, si-am zis ca cel mai bine este sa predau intr-un loc si sa nu-mi fac probleme de marketing, administrare si alte feluri. Acum ma duc pur si simplu sa ma simt bine si sa predau, sa incerc sa-i invat si pe altii sa danseze.

Cum iti imparti timpul intre familie, dans, televiziune?

Nu prea am viata de familie. In ultima perioada mi-am impartit timpul intre emisiuni si sala de dans la care predau. Putinul timp liber incerc sa mi-l petrec mergand la teatru sau incercand sa mai citesc ceva.

In putinul timp liber pe care il ai, cum te relaxezi?

Incerc sa recuperez orele de somn, in primul rand. Apoi imi place sa merg la teatru, dupa care sunt disperata. N-as pierde nici o piesa de la teatrele din Bucuresti, pentru ca in tara nu apuc sa ajung. De curand, la Teatrul Buleandra, am revazut pentru a treia oara „Cafeneaua”, cu Horatiu Malaele.

De la cine mostenesti telentul artistic?

De la nimeni din familie. Ai mei sunt directori de scoala, profesori de matematica, nimeni n-a avut nici o legatura in directia asta. Toti ai mei si-au dorit sa am o cariera de intelectual, de profesor. Probabil, singura care m-a sustinut a fost mama.

Ce sacrificii sau compromisuri ai facut de-a lungul timpului si le regreti?

Nu regret nimic, pentru ca am urmat exact drumul pe care mi l-am dorit. Probabil ar putea fi un regret faptul ca am facut 18 ani de balet, am muncit atat de mult sa ajung in Opera si am stat doar 4 ani acolo. Am fost pusa in situatia de-a alege, daca vreau sa continui la „Carcotasi” sau raman la Opera. Cred ca am facut alegerea potrivita, pentru ca sunt multumita unde am ajuns si ce-am facut pana acum cu viata mea.

Raluca Codru