De ani buni, prof. univ. dr. Ilie Bostan, reputat artist plastic ieșean, călăuzește pașii studenților de la Secția de Sculptură a Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității de Arte „George Enescu” (UAGE) Iași, al cărei prodecan este. În cele ce urmează – un dialog despre activitatea sa artistică, despre șansele de reușită ale unui artist plastic debutant în zilele noastre, dar și despre artă, în general.

Cine sau ce v-a influențat în alegerea acestei ramuri a artei, sculptura?

În principiu, nu a existat nici o influență din afară în alegerea profesiei de sculptor. Mi-amintesc că, fiind copil, încă nu știam că există creion cu care se poate desena; eu mă jucam cu pietrele, le ciopleam cu ajutorul cuielor. Asta îmi plăcea să fac. Încă nu eram la școală.
Începuturile mele în domeniul artei nu se leagă de desen, de culori, ci chiar de sculptură. Ciopleam și în lemn. Țin minte că tata chiar s-a înțepat într-unul dintre cuiele pe care le foloseam. Deci, sculptura nu a fost ceva ce a venit de afară, probabil a venit din interiorul meu, în timpul copilăriei.
Înainte să încep școala primară, aveam o carte de Istoria artei acasă. Eram impresionat de vasele grecești, pe care erau sculptate diverse imagini. Așa am început să cioplesc și eu.
Copilăria mea a fost legată de natură. Plecam dimineața de acasă și ajungeam seara înapoi. Desigur, tatălui meu nu-i convenea acest lucru.
Sculptura…nu știu dacă ea m-a ales pe mine sau eu am ales-o pe ea. Probabil a existat o doză de reciprocitate. Dar nu a venit din exterior. Nu aveam nici o rudă care să lucreze în domeniul artei. Dar mama desena frumos.

Care a fost prima lucrare pe care ați realizat-o?

Primele lucrări au fost „jucăriile” astea mici, pe care le realizam în copilărie. Ciopleam calcar.
Dar prima lucrare de sculptură am realizat-o după ce am intrat la Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași. Mă transferasem de la școala „Gheorghe Asachi” din Iași la Liceul de Arte în clasa a VII a, în semestrul al II-lea. Primul bust pe care l-am făcut a fost un Eminescu mare, în clasa a VII-a, lucrare pe care o am acasă.

„Nu există artist plastic care să nu preia de la un predecesor mai mare ca el câte ceva”

Ați urmat vreun model pe parcursul carierei dumneavoastră?

Au fost mai multe modele. Unul dintre ele a fost Michelangelo, dar și Leonardo da Vinci. Atunci cînd am început să-mi pun probleme vizavi de sculptură, modelul pe care l-am urmat a fost Henry Moore. M-au impresionat la el sculpturile de suprafață. Mi-a fost o lungă perioadă de timp un fel de sursă de inspirație. Acesta s-a întîmplat pe perioada liceului.
Pe Brîncuși am început să-l înțeleg cu adevărat de-abia în anul I de facultate, când profesorul Vasile Condurache ne-a dat să modelăm o sferă de mărimea capului la cursul „Studiul sculpturii”. Pe noi ne-a indignat chestia asta, pentru că venisem la facultate să facem portret. O colegă de-a mea, Florica Tănase, i-a zis profesorului: „Noi n-am venit să facem biluțe”. Și bineînțeles că în prima oră toată lumea a fost dezamăgită. După două ore de lucru, Florica mă întreabă: „Ilie ai văzut ce sferă perfectă mi-a ieșit?”. Atunci mi-am dat seama că, de fapt, Brâncuși tindea către perfecțiunea formei. Bine, o sferă o poți face la strung, dar să o realizezi perfect circular, manual, este o chestiune deosebită.
Aceștia sînt să le zicem „idolii” mei, în domeniul sculpturii. Nu există artist plastic care să nu preia de la un predecesor mai mare ca el cîte ceva. De aici învățăm și școala este cea care vine să clarifice totul din punct de vedere teoretic și practic.

A existat vreo muză care să vă inspire în realizarea lucrărilor?

Au existat mai multe muze, nu doar una. Atunci cînd observai o femeie care ieșea din tipare, era un stimulent în creație. Era expresivă din punct de vedere sculptural. Muza poate fi și un copac, asfaltul, un pește.

Cît timp petreceți în atelierul dumneavoastră?

Sînt perioade în care nu petrec deloc timp, sînt perioade în care petrec tot timpul. Cînd sînt în formă și lucrez, stau permanent. Plec doar atunci cînd trebuie să vin la universitate, pentru cursuri.
Nu sînt un tip foarte matematic în creația mea. În atelier se întîmplă să stau și 48 de ore sau să nu stau deloc. Nu pot să-mi impun o rigoare a lucrului.

Împreună cu fiica dumneavoastră, ați avut o expoziție la Galeriile de Artă „Dana”, a cărei temă a fost mediul acvatic. Ce ați dorit să transmiteți prin acestă abordare?

Trebuie să recunosc că nu a fost ideea mea această expoziție, ci a fiicei mele, Smaranda, care știa că îmi place pescuitul. Mi-a spus și am lucrat împreună pe această temă. Eu aveam cîteva lucrări cu pești, însă nu destule. Ea m-a stimulat și m-am pus pe treabă.
Expoziția a fost foarte reușită. Ea este foarte talentată. Este posibil ca la vîrsta ei să fie mai talentată decât mine, cînd aveam vîrsta ei.

În afară de mediul acvatic, ce alte teme mai abordați în creațiile dumneavoastră?

În general, zona dominantă este ocupată de figurativ. Figurativul a trecut prin mai multe etape în creația mea.
Ultimul ciclu care vizează figurativul a fost „Ultima copilărie”, în care apar bătrînii. E un ciclu care s-a desprins în urma ultimei mele vizite la Cimitirul Vesel de la Săpânța și tratează cumva tragi-comicul. Cimitirul Vesel a fost cel care mi-a deschis un punct de vedere ideatic în acest sens. Ciclul conține lucrări de mari dimensiuni, care mi-au adus mai multe premii, atît în țară, cît și în străinătate.
Apoximativ 15 ani am lucrat cu metal. Anterior a fost lemn. Acum cred că voi reveni la piatră.
Lucrarea de doctorat a reprezentat o pauză destul de mare în creația mea. Din punctul meu de vedere, doctoratul nu a fot neapărat necesar. Pe de altă parte, el are rolul lui pozitiv- îi pune pe artiști să scrie despre fenomenul artistic chiar din bucătăria proprie.

Ce material preferați să folosiți în realizarea lucrărilor?

Materialul nu neapărat preferat de mine, dar care m-a stimulat cel mai mult a fost piatra. În momentul în care nu aveam chef să lucrez, puneam mîna pe o daltă, luam o piatră și, ca prin minune, îmi dădea poftă de lucru.

Ce lucrare v-a adus cele mai multe satisfacții?

Sunt mai multe lucrări care continuă să îmi placă. Este foarte imporant ca o lucrare să-ți placă, în timp, din ce în ce mai mult. Dacă o lucrare îți place din ce în ce mai puțin, trebuie să o elimini din atelier ori trebuie o refaci. În principiu, o lucrare care rezistă în timp este cu adevărat operă de artă. Sînt lucrări care, în decursul timpului, au rezistat în fața exigențelor mele, pentru că, de regulă, sînt mai exigent cu lucrările mele decît criticii de artă. Și recunosc atunci cînd o lucrare nu îmi place.
Sînt lucrări care mi-au plăcut și pe care le-am pierdut. Am avut o expoziție la Calderon în București. Iar lucrările au rămas acolo, nu am mai recuperat nimic. E greu să dau un exemplu, dar am o lucrare momumentală din bronz – „Mistrețul cu colți de argint”, plasată în aer liber, la Bellaria (n.r. – un restaurant din Iași).

Legat de expoziții, preferați să expuneți singur sau vă avantajează expozițiile colective?

O expoziție personală de sculptură necesită foarte mult timp. Creația durează luni de zile, uneori ani. De exemplu, prima și ultima expoziție personală a lui Baba (n.r. Corneliu Baba, cunoscut pictor român, mare portretist) – a fost și retrospectivă, în același timp, la vîrsta de 72 de ani.
Expozițiile de grup sunt cele importante, expoziții prin care te pui în balanță vizavi de creația care se face în jurul tău. E important să participi la saloane naționale, unde vin artiști din toată țara, pentru că acolo îți vezi poziția, vezi cum stai. Îți dai seama de greutatea pe care o ai.

Cînd a fost mai apreciată arta, în trecut sau astăzi?

Au fost perioade în care emulația era mai consistentă în jurul artei. Perioada de dinainte de Revoluție aduna mai mult public, mai multă pasiune. Astăzi, intervine o traumă pentru existență, care îndepărtează omul de artă și îl trimite spre grija zilei de mîine. Separă marele public de timpul pe care ar trebui să și-l aloce pentru a merge la o expoziție. Dar poate lucrurile se vor schimba, să sperăm, și, cel mai probabil, perspectiva va fi alta.

„Astăzi, tineretul a devenit mai pragmatic, vrea să cîștige bani și de aceea alege domenii artistice precum grafica publicitară”

Ce șanse de reușită are un artist plastic debutant în zilele noastre?

Cred că are șansele pe care le-am avut și eu în tinerețe; nu mai puține și nu mai multe. Poate că astăzi pot intra mai ușor în Uniunea Artiștilor Plastici. Cred că se intra mai greu în breaslă atunci, decît acum.
Astăzi, tineretul a devenit mai pragmatic, vrea să cîștige bani și de aceea alege domenii artistice precum grafica publicitară, mai puțin sculptura, pictura și arta murală. Își aleg meseriile care le asigură o perspectivă clară în ceea ce privește existența.

Ce proiecte urmează să desfășurați?

Pregătesc pensia. Am niște lucrări de piatră acasă și mă tot uit la ele. Cel mai probabil, urmează să fac niște lucrări mai mari. Eventual, o să mai fac lucrări și din metal.

Este posibil ca un artist să se pensioneze? Se poate pregăti pentru acest lucru?

Te pregătesc alții. Nu trebuie să faci nici cel mai mic gest. Arte poți să faci cît te țin oasele. E mai greu pentru ceilalți profesori, de chimie sau economie, dar pentru un artist plastic ieșirea la pensie nu este sfîrșitul carierei.

CARTE DE VIZITĂ

Născut la 22 martie 1954, prof. univ. dr. Ilie Bostan este unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici ieșeni.
Eforturile sale în plan artistic au fost răsplătite cu numeroase distincții, printre cele mai importante numărîndu-se Ordinul „Meritul Cultural” în grad de ofițer, conferit de președintele României, în 2004 și Premiul Eminescu „Teiul de aur”, în 2005.
Sculptorul a expus atît în țară, cît și în străinătate (Norvegia, Ungaria, Austria, Italia, Franța, Germania, Republica Moldova și Bulgaria).
Este membru al Uniunii Artiștilor Platici din România.

Sursa foto: www.uapriasi.ro