Grigore Tinică: „Medicii nu-și mai găsesc locul în societatea românească”

Este considerat un pionier în chirurgia cardiovasculară românească. Grație lui, astăzi Iașul are unul dintre cele mai bune institute de boli cardiovasculare din țară, centru al cărui renume a depășit și hotarele țării. Român basarabean, profesorul Grigore Tinică vorbește răspicat, în interviul pe care ni l-a acordat, despre starea Medicinei românești și a societății, în general.

În copilărie toţi am fost întrebaţi ce-am vrea să ne facem cînd o să fim mari. Mulţi copii spun că vor să fie doctori, îndemnaţi sau nu de părinţi. Ce face meseria de medic atît de grandioasă, încît să şi-o dorească atît de mulţi?

În copilărie nu am vrut să fiu medic; am vrut să fiu geolog, am vrut să fiu aviator, inginer, iar cînd eram întrebat ce vreau să fiu, eu voiam să fiu mare. Nici în etapa actuală nu sunt mulţi care vor să fie medici.
Pe cînd am dat eu la Medicină, erau 16 candidaţi pe un loc, iar la ultima repartiţie a rezidenţilor specializările chirurgicale au fost solicitate cumva la coada listei. Meseria de medic este grea, iar meseria de chirurg este şi mai grea. Generaţia actuală de tineri nu prea vrea să se mai încumete să aleagă meserii grele; vor rezultate rapide cu efort minim. Există specializări grele, cu venituri acceptabile să zicem, dar şi specializări cu venituri uşoare. Simt că tinerii se orientează mai mult spre acestea. Bineînţeles, nu spun că una e mai importantă decît cealaltă, că, în final, orice muncă ai face, dac-o faci bine, banii n-or să te mai intereseze. O faci din pasiune, asta e recompensa ta. Cu părere de rău o spun, dar tinerii din România nu mai merg aşa în număr mare cum mergeau odată la Medicină.

Cum se face că aţi ales să veniţi în România, şi nu în altă ţară în care, probabil, aţi fi fost mult mai apreciat?

Eu am ales să vin în România pentru că m-am născut român, chiar dacă mă aflam pe alte meleaguri, am fost crescut şi educat în stil românesc de bunica mea, de tatăl meu, de familie în general, iar România era pentru mine ca un fruct interzis. Dar da, am avut posibilitatea să merg la doctorat în Moscova, în Kiev, în Sankt Petersburg. Am venit în România pentru că pe atunci simţeam româneşte, era perioada aceea imediată după 1989.
Încă din anii 1987-1988, mergeam la mitinguri, dar nu din acestea de care vezi acum, cu 200 sau 300 de oameni care cred că schimbă societatea; astea sunt parodii. Noi ieşeam 100.000-200.000 în fiecare sîmbătă şi duminică în Chişinău. Se întindea procesiunea de pe la Universitatea de Medicină pînă la Academia de Ştiinţe. Toţi oamenii aceia se adunau în Piaţa Victoriei şi veneau cu o dorinţă arzătoare de libertate: libertatea cuvîntului, existenţei. Cei de acum protestează şi vor ca libertăţile să fie îngrădite, ei luptă împotriva libertăţii. Noi luptam pentru libertate! Dar, în fine, aici întîlnim un paradox, este o altă problemă. Vă dau un exemplu simplu: eu ca student, nu vreau să mai fie corupţie, dar, dacă se poată să copiez la examen, o fac, sau în general, dacă pot să trişez, o fac. Asta a fost doar o paranteză, dar ideea principală e că eram român şi simţeam româneşte.

„România se va «curăța» de elite”

De ce acum toţi medicii noştri abia aşteptă să plece în străinătate?

Păi, din două motive. Unul ar fi lipsa de finanţare a sistemului sanitar sau cel puţin o finanţare mai mică şi salarii mai mici decît cele din Occident. Bineînţeles, nu acesta ar fi motivul principal, dar e cel mai vehiculat printre cetăţeni. Dar vă spun un lucru, din experienţa mea şi a colegilor mei care au plecat şi care sînt gata să plece – motivul adevărat este că meseria de medic nu mai este la fel de recunoscută şi respectată cum era odinioară. Medicii nu-şi mai găsesc locul în societatea românească.
Cînd am venit în 1990 în România, am găsit o medicină la pămînt. Medicina din Bucureşti era mult mai slab dezvoltată decît cea din Chişinău, dar medicul român era un fel de icoană, un fel de Dumnezeu. Era foarte bine situat în societate; cînd ziceai că eşti medic, era clar, aveai studii superioare, erai extraordinar de important.
După 27 de ani, medicul român este tratat şi de către mass-media, şi de către o bună parte din populaţie, ca un fel de infractor. Mulţi medici practică medicina defensivă, din frică. Medicina defensivă înseamnă a face sau a nu face anumite proceduri medicale pentru a te apăra. De multe ori, se indică o medicaţie numai pentru că pacientul care vine este foarte agresiv şi că a citit el undeva pe internet, pe nu ştiu ce forumuri, că e musai ca el să primească acel tratament. De multe ori, un pacient nu are indicaţie pentru o intervenţie chirurgicală sau pentru un tratament, dar, pentru a evita orice fel de complicaţii cu presa, cu organele de represiune a elitelor din România, cu opinia publică în general, mulţi medici abordează tehnica: „Bine domnule, dacă tu vrei tratamentul ăsta, nicio problemă”. Sunt două tehnici de medicină defensivă, una în care nu faci ceva anume, şi una în care faci prea multe. Acesta-i motivul principal al plecării medicilor din ţară – lipsa de recunoaştere şi respectare a meseriei lor.
În perioada interbelică exista o idee – să avem respect pentru demnitatea funcţiei. Însemna ca dascălul, medicul, preotul şi funcţionarii publici să aibă o situaţie mai bună decît orice ţăran sau orice burghez. Îi stimau pe cei care veneau să dezvolte societatea, s-o ridice dincolo de gîndirea medievală. Acum, dacă cineva care a studiat mult are o anumită avere, obţinută prin muncă proprie, gata, a furat. Este foarte mult de vorbit pe baza acestui subiect,dar, ca să concluzionez, atîta vreme cît munca grea a unor specialişti nu va fi recunoscută, vor pleca. Asta se aplică pentru toate domeniile din societatea noastră. România se va „curăța” de elite. Unii vor fi schingiuiţi şi ocărîţi aici în ţară, iar cei mai deştepţi vor pleca în afară.

La ce vă referiţi mai exact atunci cînd spuneţi „în afară”? Este totul aşa de roz cum spune toată lumea?

Succesul nu este garantat, normal. Cei care pleacă nu o duc prea bine. În Occident mulţi acceptă activităţi cumva mai jos de demnitatea lor. Cunosc profesoare care se duc pe post de îngrijitoare, de menajere, prin Spania, Italia şi alte ţări. Cunosc şi medici care lucrează pe o treaptă mai mică decît ar merita după calificarea lor. Da, unii dintre ei au reuşit, şi în continuare vor exista mulţi care reuşesc, dar majoritatea cu care am vorbit vor să vină acasă, dar vor şi să schimbe ceva.
Să fim clari, nimic nu se va schimba pentru noi, dacă nu vom schimba noi singuri. Schimbarea trebuie să începă cu noi şi ne trebuie un pic mai puţină agresiune. Să fim mai toleranţi cu cei din jur. Să înţelegem că toată lumea are dreptate. Şi cei care strigă mai tare, şi cei care tac. Fiecare are motivul lui şi ar trebui să ne înţelegm unii pe alţii.
Să vă dau ca exemplu Kazahstanul, care are o populaţie aproximativ egală, ca număr, cu a României, dar teritorul este cu mult mai mare. Ei au nişte reguli. Oricine vine acasă şi se angajează primeşte o primă de instalare de şase salarii şi o locuinţă, iar în ultimii trei-patru ani s-au întors peste două milioane de kazahi din toate colţurile lumii.
Poate vom reuşi să facem şi noi asemenea sacrificii. Numai că nu trebuie să lovim în cei care sînt aici şi să-i avantajăm pe cei care au plecat. Cîndva, în guvern s-a propus o asemenea iniţiativă, dar nu este aşa de uşor. Unii au nevoie de această primă de instalare, dar mai mulţi români au nevoie de o stabilitate şi o decenţă a traiului, ca să putem iniţia astfel de proiecte.

Din ce mi-aţi povestit pînă în acest moment, e greşit să considerăm că motivul pentru deficitul acut de medici cu care se confruntă spitalele românești suntem chiar noi, cetăţenii?

Nu cred că e neapărat greşit; noi toţi avem o vină pentru ceea ce se întîmplă în ţara noastră şi tot noi sîntem responsabili de faptele noastre. Naţiunea română a avut şi are şi perioade de glorie, dar şi perioade de slăbiciune. Vă dau exemplu anul 1918. A fost un an de glorie pentru România, după anul 1916, care a fost dezastruos. Şi anul 1989 a fost tot unul glorios, deşi a venit mai tîrziu decît la alte popoare din jurul nostru şi a avut parte de mai multă violenţă decît în restul Europei; un an de eliberare şi ridicare a poporului, care stătea în genunchi.
Am avut toată lupta asta pentru intrarea in Uniunea Europeană şi în NATO, cînd toată naţiunea era hotărîtă că în acea direcţie trebuie să înaintăm. În anul 2007 ne-am pierdut voinţa. Odată intraţi în UE, am trăit cu impresia că ne-am rezolvat toate problemele, că aceasta ne va satisface nouă toate nevoile, dar am greşit, întreaga naţiune a greşit.
Nu trebuie să dăm vina numai pe politicieni, pentru că politicienii actuali şi cei care au existat din anii ’90 încoace au fost aleşi de noi. Noi ne-am aleas reprezentanţii, care sînt după chipul şi asemănarea noastră.
Nu trebuie să dăm cu pietre în ei, trebuie să ne schimbăm noi. Trebuie să-i alegem pe care-i considerăm a fi cei mai buni, să-i găsim şi să-i convingem pe ei să participe la alegeri.

„În Medicină trebuie să fii întîi util pentru cel care ştie să facă, să poţi învăţa de la acesta”

Ce părere aveţi despre faptul că multor tineri medici nu li se oferă şansa de a face anumite intervenţii doar pentru că nu lucrează în unităţi mari sau de renume?

Asta este peste tot. Și-n Occident există spitale mai mari şi spitale mai mici. În Canada, sistemul sanitar este unul piramidal. Sînt spitale de stat, regionale, comunale ş.a.m.d, şi fiecare dintre aceste spitale are un nivel de competenţă. Legea spune că atunci cînd la un spital mai mic apare o chestiune mai serioasă, pacientul trebuie trimis la o unitate mai mare.
Nu că ei nu sînt lăsaţi să facă; problema aceasta are două aspecte. Unul – că pacienţii nu vin la aceştia şi al doilea – că un medic mai competent nu-i permite să o facă.
Eu, pe cînd eram încă student şi în primii ani de la rezidenţiat, aveam săptămîni întregi cînd stăteam în spital. Intram vinerea, ieşeam miercurea, intram joia, ieşeam duminica. Aveam una sau două seri libere pe săptămînă. Ori de cîte ori era cîte un caz interesant, mă duceam şi eu şi stăteam pe lîngă marii chirurgi, ca să observ ce proceduri folosesc, ce soluţii aduc unei probleme, iar încetul cu încetul au început să mă bage în seamă. Începusem să devin util şi-am observat că există asemenea persoane şi printre studenţii noştri, dar există şi o bună parte fără vreun interes. Ar vrea să facă, dar nu prea multe, să fie vioara întîi din prima şi chirurgul numărul unu. În medicină trebuie să fii întîi util pentru cel care ştie să facă, să poţi învăţa de la acesta.
Pe de altă parte, este greu să-ţi creezi un nume în chirurgie, în medicină în general, spre deosebire de un artist. Acesta poate juca într-un spectacol unde l-au văzut 600 de oameni și devine cunoscut. Gîndiţi-vă numai cît îi trebuie unui doctor să trateze 600 de oameni. Astfel, e greu să-ţi faci o carieră de medic cunoscut în această lume. Asta nu e neapărat o problemă. Dacă eşti foarte bun, vei evolua şi lumea va apela la tine.
Iaşul nu este la fel de mare ca Bucureştiul, dar avem pacienţi din ambele oraşe, plus alte zone, chiar şi din străinătate. La un moment dat, nu prea mai contează unde lucrezi. Pe de altă parte, şi noi, românii, sîntem un pic snobi. Ne place să ne ducem în Austria, în Germania să ne tratăm, dar nu ţine de profesionalismul medicilor, ci de percepţia noastră.

Cum a fost momentul în care aţi realizat prima intervenție pe cord deschis la Iaşi, în anul 2000?

Prima intervenţie pe cord deschis am realizat-o la Bucureşti, prin anul 1992 sau 1993. La Iaşi în schimb, pe 8 mai, în anul 2000, o doamnă, Maria, a avut o protezare valvulară mitrală. A fost interesant pentru că a fost prima operaţie din Iaşi. Pentru tot personalul a fost ceva nou.
Noi aveam experienţă de a lucra într-o clinică de chirurgie cardiovasculară în Bucureşti, dar şi în alte centre din Ungaria, Belgia, SUA, unde ne-am specializat, dar aici era teren nou. Era emoţionant pe de-o parte, dar şi foarte mult entuziasm din partea personalului. Toată clinica de chirurgie cardiovasculară număra 24 de persoane: doi chirurgi, trei anestezişti, restul fiind asistenţi.

Numărul cazurilor de malpraxis a crescut în lume, inclusiv în România. Ce soluții ar exista pentru diminuarea incidenței cazurilor de malpraxis?

Instituţia malpraxisului funcţionează de cîteva sute de ani. Erau perioade în care medicul era un fel de Dumnezeu, nu se atingea nimeni de el. Au fost şi perioade cînd, atunci cînd deceda pacientul, inclusiv capete încoronate, şefi de trib, regi, odată cu pacientul respectiv era sacrificat şi medicul.
Acum, de fapt, nu a crescut numărul cazurile de malpraxis, a crescut atenţia asupra acestora, mediatizarea este mai mare. Există aproape 300.000 de pacienţi în clinicile de cardiologie şi chirurgie cardiovasculară din ţară. Dintre aceştia, majoritatea au o evoluţie bună. Există şi cîteva cazuri, desigur, care au o evoluţie defavorabilă, şi presa îşi concentrează atenţia numai asupra acestor cazuri. În momentul acela se creează o falsă impresie despre medicina românească, pe de altă parte se instalează o frică a populaţiei. Mulţi abordează gîndirea: „De ce să mă duc acolo? Să mă îmbolnăvesc mai tare? Mai bine nu mă duc”.
Pe de altă parte, există şi un interes foarte mare al unor corporaţii străine, care se ocupă cu acordarea serviciilor medicale, ce vor să intre pe piaţa românească sau să atragă noi clienţi de aici. În viziunea lor, pacientul este echivalentul banului. Mulţi dintre aceşti furnizori de servicii de sănătate europeni sau chiar mondiali au găsit o piaţă de desfacere la noi, iar noi trebuie să combatem ce este autohton.
Sunt mai multe cauze ce duc la exacerbarea acestui fenomen numit malpraxis. Cu toate astea, există şi medici care sunt mai slab pregătiţi, „nu există pădure fără uscături”. Sunt şi mai multe persoane care merg la Facultatea de Medicină. Dacă înainte se admiteau în jur de 300 de studenţi să zicem, acum sunt facultăţi unde sunt şi 600 – 800 pe an admişi. Din cei 300, 100 erau buni, 100 erau mediocri, iar ceilalţi100 erau ceva mai slabi. Acea sută de medici buni iese şi acum, dar sunt mai mulţi din celelalte două categorii. S-a diluat puţin profesionalismul şi-n medicină, şi-n alte domenii.

„Un medic cu mîinile goale este un medic neputincios”

Cum vedeţi legătura dintre tehnologie şi medicină?

În etapa actuală nu se mai poate lucra fără tehnologie. Un medic cu mîinile goale, este un medic neputincios. Poţi să ai cunoştinţe bine aprofundate, dar dacă nu ai tehnologie, nu reuşeşti să pui un diagnostic corect, să alegi un tratamentcorespunzător. Mai ales specialităţile chirurgicale au dus la o tehnologizare mult mai avansată decît alte tipuri de tratamente medicale.

Va reuşi nanomedicina să găsească tratamente pentru boli precum afecţiuni cardiovasculare, cancer, Parkinson, Alzheimer sau sau chiar boli mintale?

Eu sunt specialist în medicină cardiovasculară, deci nu aş vrea să fac afirmaţii despre bolile mintale, dar am mintea deschisă. Sînt ferm convins că nanotehnologiile, şi-acum, şi pe viitor vor intra foarte profund în tratamentele speciei umane. Susţin acest lucru. Ştiţi, exista un film ştiinţifico-fantastic, în care se arăta că un bolnav cu oasele rupte era trecut printr-un fel de tub, iar cînd ieşea pe partea cealaltă era total vindecat. Sigur, mai avem pînă să ajungem la o asemenea tehnologie, dar nu este exclus ca pe viitor să se inventeze asemenea dispozitive. Nanotehnologia va pătrunde şi mai mult în domeniul medical.

„Dacă nu vom reuşi să folosim aici inima artificială şi să facem transplantul cardiac înseamnă că degeaba am venit la Iaşi”

Prin eforturile d-stră susținute, în Iași există acum un Institut de Boli Cardiovasculare. Ce obiective majore aveți în prezent, mai ales în ce privește chirurgia cardiovasculară pediatrică?

Am mai multe obiective, şi dacă nu vom reuşi să extindem Institutul de Boli Cardiovasculare, cel puţin să deschidem o secţie specială de medicină cardiovasculară pediatrică.
Dacă nu vom reuşi să folosim aici inima artificială şi să facem transplantul cardiac, înseamnă că degeaba am venit la Iaşi, înseamnă că degeaba ne-am sacrificat cariera.
Cu tot ceea ce am făcut, am reuşit oricum să punem Iaşul pe harta medicinei cardiovasculare româneşti şi pe cea mondială. Mulţi ar spune că aceste realizări ale noastre sunt ceva extraordinar, însă eu consider că am făcut ceea ce trebuia să fac, dar totuşi prea puţin din ce mi-am propus. Singuri este greu să ne dezvoltăm, mai departe. Desigur, am nevoie şi de susţinere din partea societăţii, de susţinere politică, guvernamentală, dar cel mai mult avem nevoie de susţinere din partea cetăţenilor Iaşului. Nu numai în vorbe, ci şi în fapte.

„În România sufletele oamenilor sînt foarte bolnave”

Aţi declarat într-un interviu că „operaţia este o artă” şi că ascultaţi muzică clasică. Cum poate influența muzica, arta în general, activitatea unui chirurg?

Şi acum voi afirma la fel: chirugia cardiovasculară, chirurgia în general, este o artă. Asta pentru că ai nevoie şi de imaginaţie, de fineţe, de curaj pentru chirurgie, la fel ca un pictor sau un muzician. Trebuie să ai o conexiune bine dezvoltată între creier şi degete. De asemenea, ai nevoie de curaj şi tărie de caracter ca să iei decizii în situaţii limită.
Muzica clasică mă relaxează. Mă aduce într-o stare nu de meditaţie aş spune, ci într-una de confort lucrativ în timpul intervenţiilor chirurgicale.
Încă de la începutul activităţii mele mi-am montat un aparat pentru a-mi studia activitatea cardiacă în timpul zilei. Am sesizat că înainte de operaţie şi după aceasta am frecvenţa cardiacă mai mare. În timpul operaţiei era, aşa, un platou cu linişte, ca la un sportiv. Înainte de start, acesta varsă mai multă adrenalină şi emoţia este mai mare, creierul îi este inundat de dopamină. Singurul lui interes este să ajungă primul la linia de finiş. Aşa este şi la mine; cînd sînt înainte de operaţie şi mai am şi alte activităţi de făcut, îmi cresc tensiunea arterială, şi frecvenţa cardiacă, iar în timpul operaţiei chiar şi acea muzică a lui Mozart, Wagner sau Tchaikovsky mă linişteşte. Mă duce în zona de creaţie, de percepţie a activităţii chirurgicale ca pe o artă.

Aţi discutat într-un interviu pentru cei de la „Ortodoxia Tinerilor” despre valorile societăţii. Mi-a atras atenţia ceva din ce ați spus: „Capul plecat sabia nu-l taie, dar nici soarele nu-l vede!”. Cum vedeţi procesul acesta, în care oamenii ajung să treacă peste principiile lor doar pentru o funcţie?

Înşelătoria nu are nicio legătură cu smerenia. Aici vorbeam într-un context în care naţiunea noastră nu trebuie să aibă o mîndrie oarbă. Trebuie să ai în primul rînd demnitate umană, una de sine, dar şi una colectivă. Mîndria şi trufia sînt altceva decît demnitatea.
Ar trebui să ne studiem foarte bine momentele istorice, cele de glorie ale naţiunii noastre. Ar trebui să identificăm elitele din toate domeniile, să ni le luăm ca exemplu şi să le protejăm. Să nu ne mai lăsăm orbiți de lucruri superficiale, efemere sau fake-uri, dacă vreţi.

Avem în România circa 18.300 de biserici şi doar circa 700 de spitale. Cum vedeţi situaţia?

Bisericile au început să fie construite în România de peste o mie de ani, spitalele mai dincoace. Ştiu că am şi participat la un studiu despre gropniţe, bolniţe şi spitale mănăstireşti.
La noi, spitalele au ajuns tot prin religie. Înainte, la mănăstiri, bolnavii de lepră erau izolaţi în aşa zisele gropniţe, unde erau îngrijiţi. Li se ofereau hrană, căldură şi tratamente. După aceea, au venit bolniţele, un loc unde erau duşi bolnavii, şi ulterior mănăstirile au avut şi spitale. Chiar şi acum mai există unele mănăstiri care au şi spitale proprii.
Sînt ferm convins că nicio biserică nu a făcut vreun rău nimănui. Biserica tratează sufletul, iar în România sufletele oamenilor sunt foarte bolnave. Și poate o să fiu un pic rău şi-am să afirm că avem mai multe biserici decît spitale pentru că avem mai multe probleme cu sufletul decît cu trupul.
Nu vreau să spun că una este mai bună decît cealaltă. Ştiu despre mişcarea aceasta cu „Vrem şcoli şi spitale, nu catedrale!”. Unii poate au nevoie de spitale de nebuni mai mult, unii de spitale spirituale, dar, după părerea mea, putem convieţui şi cu spitale, şi cu catedrale
Cultura, arta, medicina s-au dezvoltat din biserica creştină. Şi celelalte religii au dezvoltat medicina. Dacă vă uitaţi la Avicenna sau dacă citiţi Torah, şi-acolo sunt foarte multe sfaturi care ţin de sănătatea sufletească, dar şi de cea trupească.
Vedeţi d-stră, şi mulţi reprezentanţi ai Bisericii au fost cu ani în urmă retrograzi, cum erau în problema transplantului. Biserica acum a crescut şi este mult deasupra întregii noastre societăţi. Aceasta militează pentru menţinerea unui stil sănătos de viaţă, pentru iertare, pentru limitarea stresului etc. Aici nu vorbesc doar despre creştinism, ci despre toate religiile din ţara noastră.
Eu nu aş pune în contrapondere aceste două elemente: spitalul şi biserica.
Numerele nu contează, contează ce faci.

Scurtă biografie

Grigore Tinică s-a născut la 11 noiembrie 1960. A absolvit Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie „Nicolae Testemiţanu” din Chişinău, în anul 1984.
În prezent, este managerul Institutului de Boli Cardiovasculare „Prof. Dr. George I.M. Georgescu” din Iaşi, pe care l-a fondat în anul 1998, şi medic primar pe Secţia de chirurgie cardiovasculară în cadrul aceleiași unități. De asemenea, este profesor la Universitatea de Medicină și Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi.
Chirurgul Grigore Tinică este autorul primei operații pe cord deschis realizată la Institutul de Boli Cardiovasculare din Iași, în anul 2000.
Este preşedintele Fundaţiei de Cercetare Clinică şi Experimentală Cardiovasculară Iaşi, iar în perioada 2012-2014 a fost preşedintele Societăţii Române de Chirurgie Cardiovasculară.

Surse foto:

www.viata-medicala.ro

www.curierul-iasi.ro

www.facebook.com/fucec