La începutul drumului său de succes canotajul i s-a părut o excursie de o vară, dar s-a dovedit a fi sportul care a făcut-o să devină multiplă campioană olimpică și mondială a României. În prezent, Georgeta Damian-Andrunache s-a retras din canotaj, dar continuă să-i sprijine pe cei care îi calcă pe urme prin funcțiile deținute la Clubul Dinamo și la Comitetul Olimpic și Sportiv Român.
Cît de mult a contat în decizia de a deveni canotoare faptul că ați crescut în apropierea celui mai mare iaz din Botoșani?
Nu pot să spun că a contat în vreun fel, pentru că eu nici nu știam la vremea aceea ce înseamnă canotaj. Ce m-a ajutat a fost faptul că știam să înot. Cei care sînt selecționați și nu știu să înoate încep prin a învăța să înoate. Eu am cîștigat timp pentru că știam să înot și celelalte colege cu care am început au pierdut cîteva săptămîni pentru a învăța să înoate. Pe cînd eu deja ieșeam în barcă, învățam să vîslesc. Mi-a plăcut apa, am fost atrasă de apă. Am trăit pe malul iazului. Acolo mergeam, înotam. Dar poate că și ăsta a fost un atu, faptul că nu am avut frică în niciun fel de apă. Altfel, nu am vîslit pe Iazul Dracșani pînă să mă apuc de canotaj.
Mama dumneavoastră nu a fost de acord la început să plecați la București pentru a practica acest sport. În ce măsură v-a ambiționat acest lucru?
Nici mama nu știa foarte bine ce înseamnă canotajul. Cînd ni s-a explicat, de fapt, ce trebuie să fac eu cu acest canotaj a avut acea repulsie, pentru că fratele ei a murit înecat. Și a zis: „Pe apă nu, niciodată!”. Se apropia vacanța de vară și eu voiam să plec, pentru că mie așa mi s-a spus, că plec ca într-o vacanță de vară. Am făcut-o pe supărata foarte tare o perioadă de cîteva zile. Chiar refuzam să mănînc cu ei la masă cînd mă chemau, și în continuare mama pe poziție, eu pe poziție. Într-o zi, mama a plecat în tîrg și s-a întîlnit cu profesorul meu de sport, care a întrebat-o: „Cum e fata? A plecat?”. Mama a zis: „Nu! Nici să nu aud, că știi și tu foarte bine ce s-a întîmplat”. Atunci profesorul i-a zis mamei: „E posibil să regreți mai tîrziu. Vezi că aici posibilitățile sînt mai limitate și cred că ar fi mai bine pentru ea să se realizeze, să se dezvolte plecînd”. A venit mama acasă și mi-a spus: „Hai, fă-ți bagajul!”. Am plecat hotărîtă să nu o fac pe mama de rușine. Nu știam eu foarte bine atunci ce o să pot face, ce trebuie să fac. Dar mi-a plăcut de la început competiția; nu știu dacă mi-a plăcut atît de tare sportul pe care începusem să-l practic. Mi-a plăcut să fiu eu prima acolo, printre cele mai bune.
Ați plecat din Dracșani la vârsta de 13 ani. Cum vă vedeați atunci viitorul?
Nu pot să spun că atunci cînd am plecat deja aveam un vis sau că îmi programasem să realizez nu știu ce rezultate. După ce am început să practic și am văzut ce înseamnă și am intrat destul de repede, la mai puțin de trei luni, în prima competiție, Campionatul Național la Iași, pe lacul Aroneanu, eu mi-am stabilit obiective. Cînd am plecat de acasă nu știam ce o să se întîmple, pentru că mi s-a spus că încercăm să facem un sport, să vedem dacă mă integrez, dacă mă adaptez, e o vacanță de vară. După prima competiție am zis că eu vreau să fiu mai bună decît cealaltă, eu vreau să fiu cîștigătoare, eu vreau să intru în lotul național. Și apoi, în fiecare an, în noaptea de Revelion, îmi stabileam obiective, nu numai sportive, ci în general, pentru anul următor. Aveam scop, aveam obiectiv, aveam pentru ce să lupt, pentru ce să muncesc ca să-mi îndeplinesc tot ceea ce îmi propuneam de la an la an. S-a întîmplat, am mai dat și greș, nu întotdeauna. Să zic că în proporție de 90%, chiar peste, eu mi-am îndeplinit obiectivele.
„Îmi plăcea competiția”
Vă motiva mai mult acest lucru, faptul că reușeați să vă îndepliniți obiectivele?
Mi-a plăcut ideea asta, pentru că aveam un scop. Știam pentru ce muncesc, știam cum trebuie, știam tot ce trebuie să fac ca să realizez acel obiectiv. Eu și acum îmi programez ce fac săptămîna asta sau ce fac pînă la sfîrșitul lunii sau ce fac mîine. Toate mi le programez, să-mi las timp să mă pregătesc, să pregătesc ceea ce am de făcut și cam așa am mers de mică. Și atunci, dacă știi, cauți soluții.
Ați menționat că nu știați foarte multe lucruri despre canotaj. Ce ați simțit cînd v-ați urcat pentru prima dată în acea barcă?
Mi-a plăcut. A fost chimie de la început. Am avut emoții, pentru că bărcuțele acelea nu sînt ușor de manevrat, sînt destul de lungi, subțiri. Nu ai echilibru. Nu oricine poate să stea. Îți ia ceva timp să stai în barcă, să nu te răstorni, să sincronizezi vîslele, să-ți alunece barca. Dar eram foarte atentă la tot ce se întîmpla și destul de bine mi-a ieșit de la început. N-ai cum să știi ce înseamnă canotaj pînă nu ai contact cu barca. Nu se compară cu niciun fel de barcă de agrement pe care o vedem pe oricare suprafață de apă. Este cu totul și cu totul altceva. După ce am reușit să stau în barcă, îmi plăcea, îmi plăcea viteza, îmi plăcea competiția. Îmi plăcea tot.
Ați vîslit în echipajul României de 8+1 care a cîștigat probele aferente la Campionatele Mondiale în 1997, 1998 și 1999. Cît de important este să cunoașteți potențialul partenerelor de echipă?
Fiind în cantonament atît de mult timp împreună, 11 luni pe an, ne cunoaștem foarte bine. Ne știm și problemele personale și problemele medicale, și cînd ți-e greu și cînd intri în stare de oboseală. Sîntem mai ceva ca o familie. Între noi ne cunoaștem foarte bine. Adversarii – este foarte important să-i cunoști și îi cunoști în timp, deși echipajele, echipele se schimbă și de la competiție la competiție, și de la an la an.
În competiții este important să vezi, să te evaluezi pe tine, să îți verifici timpii, pentru că și timpul la noi îți spune cam cum stai. Noi știm că în luna mai, de exemplu, scoatem cu 5-6 secunde sub recordul mondial, în iunie deja trebuie să mai scazi o secundă-două și așa mai departe pînă la Campionatul Mondial sau Jocurile Olimpice. Trebuie să fii foarte aproape de record, ca să aspiri la acea medalie pe care și-o dorește toată lumea. Competițiile sînt foarte importante și din punct de vedere emoțional. Altfel trăiești o competiție oficială față de antrenamente, care sînt deja în rutină. Da, este foarte important să-ți cunoști atît partenerul de antrenament, cît și adversarii foarte bine înainte de competițiile importante.
„În sportul de performanță trebuie să ai o viață foarte bine organizată”
Într-un interviu ați menționat că ați ajuns să vă confruntați și cu probleme stomatologice din cauza stresului. Ce metode de combatere a stresului ați folosit?
Nu în canotaj, în general, toate loturile olimpice, toate loturile naționale nu au voie să concureze, să participe în competiții fără un aviz medical. Eu întotdeauna am fost apt medical, dar cînd am ajuns la Sydney, din cauza emoțiilor, mi se rupeau dinții. Eu Nu am avut probleme stomatologice, nu am avut dureri. Efectiv mi se rupea bucată cu bucată. Nu știu, doi sau trei cred că mi s-au rupt, mi s-au măcinat la Sydney de emoții. Eu nu-mi arătam emoțiile, stresul pe mimica feței, nu tremuram să nu pot să mă controlez în cursă, în competiție. Cred că reușeam să ascund emoțiile, fără să le arăt celorlalți, în schimb, eu așa mă manifestam. Deci Sydney-ul m-a albit, eu așa am zis mereu. De la Sydney din 2000 au început să-mi apară fire albe în păr și mi s-a întîmplat asta cu dantura. De emoții și din cauza stresului mi se rupeau dinții.
Ce contează cel mai mult în canotaj – talentul sau munca?
Nu numai în canotaj, în sport, în general, e un cumul din punctul meu de vedere. Nimic nu se poate face fără muncă, și muncă dusă la extrem. Adică, dacă nu îți faci antrenamentele la limita maximă, pînă nu mai poți, nu o să realizezi nimic. Nu este suficient să muncești și atît. Antrenamentul trebuie foarte bine gîndit. Iar odihna, ceea ce faci după ce termini antrenamentul, este la fel de importantă ca antrenamentul în sine. Dacă ai făcut o etapă de pregătire foarte bună sau un antrenament foarte bun, după care ai ieșit din baza sportivă și te-ai dus și ai pierdut o noapte – două, ai dat cu piciorul la tot antrenamentul pe care l-ai făcut, la toată munca pe care ai depus-o. În sportul de performanță trebuie să ai o viață foarte bine organizată și curată, altfel nu reușești.
Pentru dumneavoastră ce a însemnat canotajul?
Nu știu ce aș fi făcut altceva, pentru că m-am apucat atît de devreme, de la 13 ani. Și atunci ceea ce am făcut în canotaj și la nivelul la care l-am făcut eu zic că a fost o alegere foarte bună. Faptul că trei zile am plîns după casă și n-am vrut să vorbesc cu mama, cred că a fost o chemare.
În viață nimic nu este întîmplător. Cred că ăsta a fost drumul meu. Nu știu ce aș fi făcut altceva, dar sînt conștientă că am făcut bine și tot ceea ce a urmat, după aceste rezultate, pentru mine este mulțumitor. Pot să spun că m-am realizat, în urma acestui sport, acestor rezultate mi s-au deschis alte oportunități, am rămas în sistem. În continuare fac ce îmi place. Da, eu cred că am fost omul potrivit la locul potrivit și în continuare beneficiez și încerc să sprijin, să ajut să crească și alții așa cum am crescut și eu.
Scurtă biografie
Născută în localitatea Dracșani, județul Botoșani, la data de 14 aprilie 1976, Georgeta Damian-Andrunache este multiplă campioană olimpică și mondială în canotaj.
În 2003, Georgeta Damian-Andrunache a primit titlul de cea mai bună canotoare a anului. După Jocurile Olimpice de la Londra din anul 2012 s-a retras din activitatea competițională.
Sursă cover foto: www.lead.ro
Niciun comentariu