Eseistul Gaëtan Brulotte, cunoscut ca unul dintre cei mai importanţi critici ai operei celebrului pictor canadian Jean Paul Lemieux, a susținut, în perioada 25-26 martie, o conferință despre opera acestuia, în cadrul Colocviului „Zilele Francofoniei”, desfășurat la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Prilej cu care am stat de vorbă despre tendințele actuale, la nivel mondial, în critică și în literatură

Aveți 15 cărți scrise și peste 300 de articole publicate în reviste și ziare din întreaga lume. Multe dintre acestea sînt deja incluse în colecții și în antologii. Cum v-ați defini meseria, demersul?

Sînt, mai degrabă, critic eseist. Scriitorii scriu, în mod firesc, eseuri. E absolut normal, în procesul scrierii, să treci de la ficțiune la eseu. Eu, de pildă, scriu romane, nuvele, piese de teatru, dar, desigur, și eseuri. Unele sînt universitare: articole, de exemplu, care au un caracter mai academic, mai riguros în planul demonstrației. Alte eseuri au un caracter mai personal – am scris, de pildă, un eseu despre creația literară, care se numește Camera lucidităților (La Chambre des lucidités), una dintre cele 15 cărți ale mele.
Am scris însă și o amplă lucrare despre literatură erotică – abia aici vorbim despre un eseu academic, întrucît am vrut să demonstrez că un asemenea corpus poate fi interesant, că ne învață o mulțime de lucruri despre ființa umană și despre relația sa cu sexualitatea. Relație care a fost, din cele mai vechi timpuri, problematică, dar asta pentru că omul a făcut din ea o problemă – altminteri, în sine, este una cît se poate de firească. Am vrut deci să arăt că această literatură ne învață multe lucruri despre istorie, despre istoria igienei, a corpului, despre relația cu intimitatea etc. Am scris însă totul într-o manieră riguroasă, academică. Punctul de plecare a fost teza mea de doctorat, realizată sub îndrumarea criticului Roland Barthes, la Paris. Pentru mine, aceste lucruri nu sînt incompatibile. Lucrez la redactarea unui text academic la fel ca la cea a unui text de ficțiune. Abordez, dacă vreți, scrierea unui eseu într-o manieră artistică, așa cum procedez și cu un text de ficțiune.

Lemieux „a surprins sufletul canadian francez în ce are acesta mai profund”

De unde vine pasiunea pentru pictorul Jean Paul Lemieux?

Este legată de un univers imaginar care-mi era apropiat, pe care îl consideram foarte sensibil și foarte nuanțat și cu care găseam că aveam un raport personal exploatabil într-o manieră care să fie interesantă și pentru marele public. Îmi doream să scriu o carte despre acest pictor, dar altceva decît o carte de critică de artă. Criticii de artă au vorbit, desigur, despre el, dar într-o manieră foarte seacă, foarte tehnică. Or, pentru mine exista ceva mai mult decît atît în opera lui Lemieux: un raport, cum spuneam, personal, fără ca acesta să fie interesant din cale-afară. Ce e interesant însă este să vezi cum un scriitor poate vorbi și despre pictură, dispunînd de un discurs serios, responsabil – care să nu fie doar interpretare fantezistă –, precum și de pregătire universitară, ca în cazul meu. Am o educație academică, în domeniul Literelor, și această formație literară m-a ajutat să abordez pictura într-o manieră originală, așa cum criticii de artă nu au făcut-o niciodată. Ca atare, în momentul în care a apărut cartea mea, critica oficială a reacționat foarte bine.

Avînd în vedere superlativul care stă la baza numelui acestui pictor, Lemieux, îl considerați a fi, într-adevăr, cel mai bun?

Cel mai bun? Cel mai bun pictor? Cu siguranță este cel mai cunoscut, cel care a surprins cultura din Quebec, sufletul canadian francez în ce are acesta mai profund. Da, da.

Cum se îmbină, pentru dumneavoastră, literatura cu interpretarea picturii?

Eu întruchipez această armonie, întrucît sînt scriitor și am abordat pictura scriind. Cred că este un „mariaj” extrem de interesant și de bogat, care oferă perspective profunde, unice, originale, care nu sînt neapărat perspective foarte tehnice, așa cum propune critica de artă. Și nu zic aceasta din dispreț față de critica de artă – ea are rolul ei, acela de a comenta operele într-o manieră tehnică. În calitate însă de scriitor și de amator, vorbesc despre pictură dintr-o perspectivă diferită și mă adresez unui public mult mai larg, nu unuia specializat.

„Critica literară este pentru mine un mod de a concepe scrisul”

Profesor, scriitor, critic de artă. La ce statut țineți, în ce vă privește, cel mai mult?

La cel de scriitor, pentru că este o alegere pe care am făcut-o încă din copilărie. Mereu am visat să fiu scriitor, este un vis pe care am încercat să îl împlinesc. În mod progresiv, pentru că trebuie să împaci și considerațiile practice, trebuie să-ți cîștigi existența, or, scrisul nu prea îți permite acest lucru, decît dacă faci concesii foarte importante, pe care eu nu am fost dispus să le fac. Nu am vrut să scriu romane populiste doar pentru a mă îmbogăți. Eu nu scriu nici romane, nici nuvele, nici piese de teatru pentru bani. Scriu pentru a lăsa în urmă o operă care va dăinui, sper, și îmi acord timpul necesar pentru a scrie.
În același timp, trebuie să-mi cîștig existența, iar învățămîntul îmi permite acest lucru. Îmi place foarte mult și în învățămînt, îmi plac studenții, tinerii. M-aș putea pensiona deja, dar acum două luni am acceptat un nou post, într-un alt stat american. Ceea ce demonstrează că țin la această meserie de profesor, îmi este foarte dragă. Este vorba despre o anumită relație cu tinerii, cu ideea de a transmite, pe care o consider foarte importantă.
Bineînțeles că, în acest fel, îmi sacrific din timpul consacrat scrisului: nu am avantajul celor care pot scrie pe parcursul întregii zile, nefăcînd nimic altceva. Sînt obligat să mă împart între scris și predat, cu obligațiile universitare aferente. E un compromis la care sînt obligat să recurg.

Ce părere aveți despre nivelul criticii contemporane?

Nivelul criticii? Încă o dată, nu disprețuiesc critica oficială. Dar vorbiți despre critica de artă sau despre cea literară?

Despre critică în general.

Dacă ne referim la critica literară, trebuie să nuanțăm, întrucît există o critică jurnalistică, pe care o practicați, poate, și dumneavoastră, esențială, foarte importantă, găzduită de ziare și de reviste, al cărei rol este acela de transmitere, de selectare a operelor. Vorbim despre reacții la cald asupra cărților apărute, asupra actualității din domeniul literar, care poate prezenta interes pentru public. Regăsim aceste lucruri în presă, în cotidiene, în săptămînale, în lunare etc. Au un rol foarte important. Dar aceasta nu este critică literară propriu-zisă.
Am fost și eu jurnalist la un moment dat. Timp de doi ani am scris recenzii de cărți – eram director al secțiunii consacrate cărților în cadrul unui cotidian. În fiecare săptămînă aveam o secțiune de cărți și făceam recenzii. Dar nu era vorba despre critică literară acolo, ci mai degrabă despre un jurnalism literar.
Critica literară este un pic diferită: îți trebuie o formație literară, o formație critică în vederea abordării mai savante a operelor, publicul vizat este diferit, este unul erudit, interesat de literatură, iar comentariul este mult mai complex, are un rol important. Critica evoluează de-a lungul deceniilor; au existat chiar mode ale criticii literare: critica fenomenologică, cea structuralistă, cea deconstructivistă, teoriile receptării, critica psihanalitică. Au apărut diverse perspective, promovate în funcție de epoca respectivă.
Astăzi, se caută în continuare abordări și metode, cea psihanalitică, cea structuralistă, cea tematică rămînînd însă importante în analiza textelor. Există și critica erudită, precum cea practicată de colega mea, Nathalie Watteyne, în raport cu scriitoarea Anne Hébert, care înseamnă ediții critice ale operelor, cu aparat critic, cu note, variante, asocieri între texte, trimiteri la corespondență, la punctul de vedere al scriitorilor. Acest lucru este foarte important. Avem întotdeauna nevoie de ediții critice. Este ceea ce face, în Franța, Editura Gallimard, celebra și prestigioasa colecție „Pléiade”. Aceasta este critica erudită, despre care vorbim de pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului XX și care sper că va continua să existe.

Cum v-a influențat critica scrierile?

Critica literară este pentru mine un mod de a concepe scrisul. Pentru fiecare abordare critică există o concepție a scriitorului și una a rolului scrisului. Nu e ceva incompatibil. Acest lucru îi permite scriitorului să se detașeze de munca lui, să-și hrănească reflecțiile asupra operei sale, asupra scrisului în general. Ceea ce mi se pare important. Devenim criticii propriei noastre opere.

„Spectatorul judecă produsul final”

Multe dintre cărțile/textele pe care le-ați scris au fost puse în scenă, adaptate pentru televiziune, radio și cinema. Cît de mulțumit sînteți de adaptările acestora?

Am participat, în general, la crearea adaptărilor. Mai puțin pentru radio, mai mult pentru scenă, și destul de mult pentru cinema. Am participat deci în mod concret la conceperea scenariilor, a adaptărilor radiofonice sau teatrale, lucru de care sînt foarte mulțumit. În același timp trebuie să-i lași regizorului, că este vorba despre radio, scenă de teatru sau ecran, partea lui de creație. Scriitorul nu trebuie să fie prea autoritar, prea posesiv în raport cu opera sa. Trebuie îi să lase regizorului o marjă de interpretare, o marjă de creație – și nu toți autorii o fac. Există autori foarte rigizi care vor ca opera să le fie interpretată într-o anumită manieră, și nu altfel. Eu nu mă număr printre ei. Eu sînt dintre aceia care acceptă ca regizorul – la teatru, de exemplu – să aibă o parte de inventivitate, de creație, care de regulă îmbogățește opera, îi oferă alte perspective. Vorbim despre o colaborare între televiziune, audio-vizual în general și teatru. Este necesar să acceptăm ca și ceilalți actanți – regizorul, actorii – să aibă o viziune și puncte de vedere proprii, chiar dacă uneori nu sîntem de acord cu ele. Trebuie să lăsăm lucrurile să prindă contur. Și mai ales să respectăm creația celorlalți.
Apoi, spectatorul este cel care judecă o adaptare sau alta. De exemplu, Marguerite Duras a criticat întotdeauna interpretarea romanului său Amantul făcută de către cineastul Jean-Jacques Annaud. Marguerite Duras a contestat această adaptare, iar eu cred că este una foarte frumoasă. Este, deci, o chestiune de percepție.
În cele din urmă, spectatorul judecă produsul final, poate găsi că interpretarea este reușită și poate admira, în același timp, romanul lui Marguerite Duras. Dar punctul de vedere al autorului poate fi diferit – în general, este critic. Autorul își permite să fie critic, dar produsul finit poate aduce, în același timp, multe satisfacții spectatorilor și fanilor unei opere.

„Am obosit să-i vedem pe acești scriitori care nu vorbesc decît despre ei înșiși”

Spre ce credeți că se îndreaptă literatura contemporană?

Este o întrebare foarte bună, la care e întotdeauna dificil de răspuns, întrucît trebuie să așteptăm să treacă ceva timp, să ne detașăm puțin pentru a avea o imagine mai bună a marilor curente. Vedem, de exemplu, că, recent – în orice caz, în literatura de expresie franceză –, curentul de amploare al autoficțiunii domină piața literară de aproape 30 de ani: autoficțiunile și, mai ales, confesiunile feminine. Multe, multe femei au simțit nevoia să se exprime în această formă numită „autoficțiune”, care este un amestec de autobiografie și de ficțiune. Acum constatăm însă că publicul s-a cam plictisit; am obosit să-i vedem pe acești scriitori care nu vorbesc decît despre ei înșiși, concentrîndu-se asupra micului lor „eu”. Dar îmi închipui că ne vom îndrepta spre altceva. Este de remarcat, deja, în librării, succesul unor subiecte legate de actualitate, de preocupările mondiale, precum terorismul, ca în cazul lui Michel Houellebecq. Sînt subiecte fierbinți, în acest moment, dar care, cu vremea, vor fi, fără îndoială, uitate, și vom putea vorbi, să sperăm, despre altceva.
Este dificil să identificăm tendințele actuale în literatură. Sîntem obligați să avem încredere în marile succese ale momentului. Dar marile succese ale momentului nu sînt niciodată și marile succese de mîine. Acest lucru se întîmplă rar, foarte rar. Despre scriitorii despre care vorbim foarte mult astăzi se vorbește, în general, foarte puțin peste 20-30 de ani. Au fost deja uitați. Deseori, scriitorii uitați sînt redescoperiți, ei reprezintă vîrfuri, teme majore, neglijate la vremea lor, întrucît lumea era orbită de succesele de moment. Poate că despre Houellebecq nu se va mai pomeni peste 50 de ani. Este posibil. Acum stă în lumina reflectoarelor, nu se vorbește decît despre el, dar poate că în cîțiva ani îl vom uita. În orice caz, va avea mult mai puțină importanță.
În secolul al XIX-lea, un fel de Houellebecq era Eugène Sue. Cine îl mai citește pe Eugène Sue astăzi? Nimeni. Nimeni nu îl cunoștea pe Rimbaud, care astăzi este un nume major.
Literatura, receptarea operelor se transformă de-a lungul timpului. Este foarte greu de spus dacă, în 50 de ani, literatura va mai fi Houellebecq. După părerea mea, nu. Nu va merge în această direcție. Nu știm însă nici spre ce se va îndrepta. În ce mă privește, nu țin absolut deloc cont, în ce fac, de mode, de subiectele de actualitate, aceasta nu prea mă interesează. Eu nu scriu cărți pentru a cîștiga bani. Nu am deci nevoie să urmăresc realitatea pentru a spune că aceasta ar putea interesa marele public. Eu nu scriu pentru piața literară. Persoane ca Houellebecq scriu pentru piața literară, scriu cărți pentru a le vinde. Eu nu scriu cărți pentru a le vinde, ci pentru că am ceva de spus, care sper să și rămînă. Bineînțeles, cărțile mele nu se vînd acum precum cele ale lui Houellebecq, dar sper ca peste 20 de ani să se mai vorbească despre ce am scris.

Dintre toate cărțile pe care le-ați publicat, aveți una de suflet?

Da, este o carte care se numește Ce ne întregește (Ce qui nous tient), un volum de nuvele, care îmi place mult și față de care critica a cam strîmbat din nas pentru că este o carte un pic neobișnuită, iar critica a fost puțin derutată. Țin mult la ea pentru că este o carte în care m-am implicat consistent, am investit mult timp, am lucrat foarte mult la texte. De aceea mi s-a părut nedrept să fiu dacă nu chiar dezavuat, în orice caz ignorat. Deși nu a fost complet trecută sub tăcere, cartea nu a avut parte de presa pe care, după părerea mea, ar fi meritat-o. Vorbesc precum o mamă care își iubește pruncul bolnav, dorindu-și să îl răsfețe și mai mult. Cartea mea nu era bolnavă, însă faptul că a fost relativ neglijată mi se pare și acum nedrept.

Există și o carte pe care ați fi vrut să nu o terminați niciodată?

Posibil. Deși întotdeauna putem aduce îmbunătățiri unei cărți. Sînt cărți, precum eseurile – vorbeam adineauri despre Camera lucidităților, care este un volum de texte despre creația literară –, cărora le-ar putea fi adăugate capitole la infinit. Reflecțiile asupra creației literare continuă, la fel și dezvoltarea, evoluția mea. Am publicat această carte în 2003, or, în cei 13 ani care au trecut de atunci, am avut un parcurs care ar putea contribui la ameliorarea volumului. Dar n-aș face asta. Aș scrie mai degrabă o altă carte, care să o completeze pe cea din 2003.

Scurtă biografie

Gaëtan Brulotte este scriitor și critic canadian de expresie franceză, profesor universitar, responsabil al Catedrei de Științe Umaniste de la Universitatea din Louisiana-Lafayette, SUA.
A publicat 15 cărți (romane, proze scurte, eseuri) și peste 300 de articole pe teme de literatură. Majoritatea cărților sale au fost adaptate pentru scenă, iar aproximativ 100 de texte i-au fost integrate în volume de colecție. Este autorul unei cărți de critică intitulată L’Univers de Jean Paul Lemieux (Fidès, Montreal, 1996; Presses de l’Université Laval, Quebec, 2015), în care interpretează tablourile lui Lemieux ca reprezentări inedite ale spațiului și timpului quebechez.
Tradus în peste zece limbi, atît pe continentul american, cît și pe cel european și cel asiatic, Gaëtan Brulotte a primit numeroase distincții: premii pentru literatură, titluri academice onorifice (Distinguished University Professor – Universitatea de Sud din Florida, Professor emeritus – Universitatea din Louisiana-Lafayette, SUA).
Este membru al Uniunii Scriitoarelor și a Scriitorilor din Quebec, al Centrului Autorilor Dramatici – Montreal și al EAT (Scriitorii Asociați Teatrului) – Paris, PEN Club.