Pictorul Gabriel Gheorghiu este unul dintre boemii autentici ai Iașilor. Tablourile sale au aerul aristocratic al unei opere destinate muzeului. Își desfășoară activitatea în atelierul său din strada Armeană nr. 18, din Iași, într-o încăpere mică, plină de culoare. Și-a dedicat întreaga viață pasiunii lui pentru artă. Povestea lui, pe scurt, în interviul pe care ni l-a acordat

Cine sau ce v-a influențat spre alegerea dumneavoastră?

Îmi aduc aminte că nu a existat vreo influență în alegerea profesiei mele ca pictor. Totul a fost atît de natural. Prima dată am început să desenez pe foi de hîrtie cuțite și mașini, dar în special cuțite. Mă fascinau. Nu știu de unde a apărut această dorință de a desena aceste obiecte. Țin minte că tatăl meu îmi lua desenele și mi le rupea, ba chiar mă certa și mă chema să asist cu el la treburile de pe lîngă casă, să văd ce înseamnă munca de mic, pentru a deveni un gospodar, un muncitor. Pictura a venit la mine, nu știu de unde, însă sînt singurul din familie care a preluat această legătură cu arta. Mama nu avea școală, nu știa să scrie sau să citească, iar tata muncea în fabrică.

Ați avut de parcurs un traseu anevoios pînă să deveniți pictor. Ce v-a determinat să rămîneți fidel picturii?

Din cauza faptului că părinții mei s-au despărțit și fiecare și-a refăcut viața, recăsătorindu-se și reîntregindu-și familiile, am rămas în primă instanță cu mama, care se mutase în București. Din clasa a VI-a pînă în clasa a IX-a am fost mutat de la mama la tata, care pe atunci stătea la Hunedoara, și am fost nevoit să joc rolul unei mingi de ping-pong. Timpul a trecut, iar cînd am ajuns la vîrsta de liceu mi-am dorit foarte mult să intru la Liceul de Artă din Iași. Nu aveam posibilitatea, așa că, m-au trimis la Cluj, la Liceul de Chimie, unde am urmat cursurile doar un an. Am avut de parcurs un drum anevoios din cauza faptului că am repetat clasele a IX-a, a-X-a, a XI-a de trei ori, iar a XII-a de două ori. Am terminat liceul la vîrsta de 25 de ani. După multe încercări, abia la 30 de ani am reușit să intru la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași. A fost dorința mea cea mai mare.

Ca pictor, cît de important este să aveți studii în domeniu?

După părerea mea a fi pictor înseamnă să ai o cunoaștere exhaustivă. În facultate am dobîndit cunoștințe teoretice care mi-au prins foarte bine și le-am aprofundat pe cele practice. Mi-am dorit foarte mult să urmez cursurile acestei universități. După terminarea ei, am devenit un pictor complet și am reușit sa-mi conturez cariera.

„Culorile tempera nu se modifică în timp”

Care sînt artiștii care v-au inspirat?

Unul dintre cei mai mari artiști plastici care m-a inspirat este chiar profesorul meu din clasele gimnaziale, care, cînd eram în clasa a VII-a, m-a înscris la Palatul Copiilor din București, la un concurs care se desfășura pe secțiuni diferite: pictură, grafică și sculptură. Spre marea sa uimire, am fost premiat cu locul I la toate probele. De la el am învățat foarte multe lucruri.

În lucrările dumneavoastră se regăsesc multe din străzile Iașului interbelic. De ce v-ați oprit la acea perioadă?

Dintotdeauna orașul Iași a fost marea mea iubire. Invit privitorii să recupereze locurile frumoase din trecut. M-au fascinat străzile cu piatră, clădirile ce păstrează patina timpului, teiul lui Eminescu, Iașul magic, Iașul boem, Iașul nocurn. Probabil nocturnele sînt cele mai ingenioase și mai bine elaborate lucrări sub aspect plastic. În anul 2016 an avut ocazia să particip cu lucrări în cadrul expoziției de pictură intitulată „Iașul de ieri și de azi”. Am avut lucrări ce au redat frumusețile dulcelui tîrg al Ieșilor. Am prezentat colțuri pitorești, apele orașului nostru, peisaje din jurul Iașului, dar și peisaje care care amintesc de anii interbelici.

De la cine ați dobîndit tehnica picturii în tempera întîlnită foarte des în lucrările dumneavastră?

Am observat tehnica temperei grase cu emulsie la „vechii maeștri”, dar am deprins-o de la un profesor de-al meu pe care l-am îndrăgit. Este vorba despre domnul Dan Hatmanu, de la care am descifrat mai ușor limbajul metaforic al picturii. Culorile tempera nu se modifică în timp, spre deosebire de culorile în ulei, care devin mai închise și mai transparente pe măsură ce se învechesc. S-au descoperit din cele mai vechi timpuri picturi executate în această tehnică, la grecii antici, egipteni, fiind preluată apoi de bizantini în pictura icoanelor pe lemn.

„Cred în pata de culoare născută, nu făcută”

De asemenea, picturile dumneavoastră au o dominantă de albastru violet. De unde această nevoie?

Cred în pata de culoare născută, nu făcută, ci pictată, simţită. Eu am simțit dintotdeauna iubirea pură a mamei prin ochii ei de un albastru infinit, care deschideau ferestre ale sufletului. Admir întotdeauna azuriul cerului, seninătatea cu care apare în zori și se stinge spre asfințit. Un artist adevărat pictează pictură, o poezie a realităţii. Arta este un act de viaţă, intelectual prin definiţie, iar eu încerc să mă confund cu ea.

Ce lucrare v-a adus cele mai multe satisfacții?

„Catedrala” este lucrarea care mi-a adus cea mai mare mulțumire. Am realizat-o în anul 2006, cînd expuneam la București.  A fost apreciată de foarte multă lume și surpriza a venit din partea Patriarhului Daniel, care mi-a oferit o sumă fabuloasă la vremea aceea. Din dorința de a fi admirată de cît mai mulți privitori am refuzat pe moment, crezînd că voi avea și alte oferte generoase. Din păcate, am vîndut-o mai apoi pe un preț derizoriu.

Vă este greu să vă despărțiți de lucrările pe care le realizați?

Creez o legătură specială cu fiecare urmă de penson pe care o o las pe pînză. Este ca o extensie sufletească, care prinde formă și culoare în funcție de starea mea de spirit. Am multe lucrări de care nu mă pot despărți. Iar ataşamentul în faţa trăirii este un motiv pentru care nu mă pot despărţi de lucrările mele, pentru că ar însemna să mă despart de sentimente, de acele sentimente pe care le retrăiesc de fiecare dată cand îmi privesc lucrările. Desigur, toate îmi ocupă timpul mental și fizic doar în perioada lucrului. După ce le termin, ma detașez de unele, captînd viață proprie și ajungînd să bucure alți oameni.

„Am primit de la Dumnezeu harul și îndărătnicia de a ajunge undeva”

Ce contează mai mult pentru dumneavoastră – talentul sau exercițiul?

Pe mine m-a ajutat capacitatea de a înțelege fundamentul picturii, care presupune talent, voință, multă muncă și seriozitate. După cum spunea Einstein, „geniul este 1% talent și 99% muncă din greu”. Talentul fără muncă este nefolositor, dar munca din greu, fără talent, te poate duce foarte sus. Cît despre mine, pot spune că am primit de la Dumnezeu harul și îndărătnicia de a ajunge undeva.

Arta cere sacrificii. Dumneavoastră ce sacrificii ați făcut ca să ajungeți un om al artei?

Cred că dragostea și arta sunt cuvinte care se potrivesc mănușă. Nu poți face artă cu ură. Arta nu este o formă de relaxare sau de terapie, e un domeniu care ține de perfecțiune, de ideal. E vorba de muncă, perseverență și spirit critic. De aici și greutatea de a te mulțumi ușor. Cred că niciun artist adevărat nu are nicio idee că se sacrifică pe el însuși pentru artă.

Scurtă biografie

Născut la 26 august 1954, în județul Hunedoara, pictorul Gabriel Gheorhgiu este unul dintre cei mai cunoscuți artiști plastici ieșeni. A participat la majoritatea manifestărilor culturale organizate de Ministerul Culturii și Uniunea Artistilor Plastici (tabere, expoziții, festivaluri naționale si ințernationale obținînd distincții si premii).
Pictorul a expus atît în țară, cît și în străinătate (SUA, Ungaria, Austria, Italia, Franța, Germania, Republica Moldova și Bulgaria).