Florin Iaru: „ Cel mai mare cîștig pe care o să-l am vreodată e libertatea cuvîntului”

Experiența de viață și cea profesională își dau mîna, pentru a contura portretul scriitorului Florin Iaru. Un interviu despre libertatea cîștigată în 1989, despre singurătate și despre căutări, într-o viață de poet care nu crede în ideea de destin.

Care credeți că ar fi fost traiectoria dumneavoastră profesională dacă bunicul nu v-ar fi cultivat spiritul liber de exprimare?

Într-o zi eram lîngă el, aveam 3 ani, iar bunicul meu dădea cu un ciocan în niște cuie. A dat alături, peste deget, a tras o înjurătură și eu am repetat-o. El a fost atît de încîntat, încît din clipa aia mă lua și mergeam în grădină să nu ne audă bunica mea și învățam toate înjurăturile pe care le știa. Iar el le spunea băieților și fetelor lui și familiile lor mă luau în baie să le spun toate înjurăturile pe care le știam. Înjurăturile acestea mi-au dat un soi de larghețe, pentru că, vreau să vă spun un lucru, există înjurături și înjurături. Înjurături din acelea groaznice care exprimă ura și înjurături care exprimă un soi de ușurare; deci, cînd înjuri de Dumnezei, de Paște, că ți-ai dat în deget, de fapt, ai extras durerea. Pentru mine înjurăturile erau un spectacol, nimic altceva și mi-au dat și sentimentul de libertate.

Ați afirmat într-un interviu: „Etapa copilăriei și tinerețea au fost un eșec pentru că nu am făcut ce mi-a plăcut”. Care erau lucrurile care vă plăceau și de ce nu ați reușit să le îndepliniți?

În perioada copilăriei mele nu exista, ca astăzi, un anumit grad de libertate a copiilor.  Personalitatea unui copil se creează în funcție de ceea ce vede, ce aude și de mediul în care se dezvoltă. Mama mea era profesoară și era destul de severă. Avea obiceiul să ia decizii pentru mine. Ea lua decizia că trebuie să scriu mai departe poezii, după ce a descoperit că scriu, ea a luat decizia că trebuie să merg la Medicină. Această lipsă de libertate și de minimă independență financiară a unui copil e neplăcută, cînd o privești în timp, dar compensam. Aveam prieteni foarte buni, ne întîlneam, spuneam povești, mergeam la fotbal, deci nu era chiar atît de îngrozitor.

Sfîrșitul copilăriei și începutul adolescenței aduce pentru fiecare dintre noi o mare problemă. La 13-14 ani încep schimbările interioare, începi să te transformi într-un om matur, dar odată cu asta apar și discuții despre propria identitate, despre scop în viață, despre sentimente. În momentele acelea mi-a lipsit tatăl meu. L-am redescoperit tîrziu, la 14 ani, când ne-am reîmprietenit și mergeam în fiecare vară la el, unde stăteam o lună de zile pe an. Dar pînă atunci am crescut într-un mediu în care copiii nu aveau decizia pentru viitor. Nu a fost nimeni să-mi spună cam cum e viața de fapt. A trebuit să o descoper pe cont propriu. Unde mai pun că eram și un om extrem de timid. Pentru mine adolescența a adus o timiditate aproape bolnăvicioasă.

„Dacă nu scoți cuvintele pe gură, ele se răsucesc în cap și se împut”

Care a fost evenimentul nefericit din 1989 care v-a adus la un pas de moarte?

Am luat parte la Revolta Română din București, pentru că, în primul rînd, eram un scriitor condamnat la necunoaștere, la moarte. Șeful cenzurii îmi spusese: „Cîtă vreme trăiesc eu, n-ai să mai publici nimic”. Pe urmă, eram un om sărac și la marginea societății, eram magazioner la o editură, iar vînzător era bunul meu prieten Mircea Nedelciu. Eram nemulțumit de viața pe care o duceam.

Așa mi se părea normal. Era foame, frig, lipsă de curent. Am trecut, prin diverse stări. La început, am crezut că vom învinge și eram fierbinte ca un furnal. Pe urmă, m-au prins și m-au bătut, m-am răcit. Pe urmă, ne-au încărcat într-o mașină, nu ne-au spus unde ne duc. Eram 13 oameni într-un soi de camionetă, păziți cu arma și am zis că ne duc pe cîmp și ne împușcă. Ce putea să ne treacă prin cap? Că doar am strigat: „Jos Ceaușescu!”. După asta nu mai putea rămîne decît moartea. Din punctul acesta de vedere, cred că am scăpat de moarte.

Pe la 02:00 sau 03:00, Radio Europa Liberă, care avea emisiune specială, a dat un anunț: „Aflăm din anumite surse că poetul Florin Iaru a murit”. Prietenii mei au izbucnit în lacrimi. „Cum a murit Iaru?” Nu a murit.  Acela este cel mai fericit și cel mai nefericit eveniment din viața mea în aceleași ore.

Ce credeți că reprezintă, de fapt, moartea?

Moartea reprezintă nimic. Este incapacitatea. De fiecare dată cînd un om își imaginează moartea, el vede dincolo de moarte, adică se vede din afară. Din nefericire, pînă astăzi n-am văzut pe nimeni să vină de dincolo de moarte și să-mi spună: „Bă, Florine, cum e acolo!”.

Important este, însă, drumul pînă acolo. Dacă ai de ce să roșești sau dacă n-ai de ce să roșești. Dacă ai de ce să te rușinezi sau nu și, mai ales, dacă ai făcut în viață atît cît s-a putut să faci, nu cît ai fi vrut. Sigur că aș fi vrut să fac mult mai multe, dar cît am putut să fac am făcut și atunci pentru mine moartea nu este chiar nicio problemă. Eu am văzut-o ceva mai tîrziu, am fost în comă vreo 10 ore în iunie 1990 și nu mi s-a părut mare lucru.

Care a fost impactul psihologic pe care evenimentul nefast din 21 decembrie 1989 vi l-a provocat?

Am descoperit că poți să spui adevărul, chiar dacă lucrul acesta are consecințe – poți să spui ce crezi, poți să te exprimi liber măcar cîteva secunde. Sigur că acest lucru nu ține nici de foame, nici de frică, nici de frig, nici de singurătate nu ține. Dar faptul că pentru prima oară în 35 de ani puteam spune ceva ce gîndesc liber, să strig împreună cu toți cei de lîngă mine a fost cel mai mare impact. Din clipa aceea mi-am dat seama că cel mai mare cîștig pe care o să-l am vreodată e libertatea cuvîntului. Aceea face bine la creier. Dacă nu scoți cuvintele pe gură, ele se răsucesc în cap și se împut.

„A fost un soi de beție a libertății, care a ținut cam 10 ani”

Cum ați gestionat libertatea de după Revoluție, cînd aveați deja 35 de ani?

Dacă n-am fost peste tot! Am fost la demonstrații. Am intrat în presa independentă. Am încercat să scot o revistă. M-am îmbătat. Am dormit pe stradă. Am pierdut nopțile. Am alergat. Am intrat în campanii electorale și m-a fugărit lumea. Deci am făcut tot ce a fost omenește posibil, cu un singur scop – am zis că dacă e ca România să fie mai bună, hai să încerc să fac și eu ceva un pic aici. Cu scrisul, cu acțiunea, cu întîmplările. A fost un soi de beție a libertății, care a ținut cam 10 ani. Prin 2000 mi-am dat seama că s-a terminat. Făcusem deja 46 de ani. România nu mai era a mea și nici a voastră și nici a copiilor copiilor noștri, ci a unor îmbogățiți de război, că așa se întîmplă peste tot.

De ce nu credeți în destin?

E o chestiune de filosofie. Dacă ar fi destin, înseamnă că tot ce fac eu nu fac eu – a hotărît cineva să mă scarpin în cap, a hotărît cineva să mă îndrăgostesc, a hotărît cineva să mă dezîndrăgostesc, a hotărît cineva să scriu o poezie. Participarea mea, dacă ar exista un destin, ar fi scrisă dinainte și-atunci e zadarnic. Degeaba ai curaj, degeaba ți-e frică, degeaba te îndrăgostești, nu tu ești cel care trăiește.

Doi – constat că o dată hotărăsc într-un fel, o dată hotărăsc în alt fel. De exemplu, în tinerețe îmi plăcea un poet, acum nu îmi mai place. La 40 de ani admiram pe cineva, la 50 de ani nu mai admiram, deci există o serie de întîmplări. Și pe urmă mai e un lucru. Cea mai mare temere a unui om e că viața lui nu are sens. Nu există ceva mai îngrozitor decît să spui: „Viața mea nu are sens”. Or, din ce știu eu despre psihologia omului, cu toții încercăm să-i dăm un sens, iar lucrurile care ne înconjoară nu pot fi întîmplătoare, deși ele sînt întîmplătoare.

Ce a determinat trecerea de la „am început să beau ca un prost” la „mă lăsasem de băut”?

M-am lăsat de băut prin 1997. Nu faptul că duceam o viață extrem de agitată era o problemă, ci faptul că, lucrînd împotriva sărăciei în trei locuri (la două reviste și mai lucram  noaptea la revista mea), pe săptămînă aveam trei nopți nedormite: luni spre marți, joi spre vineri și sîmbătă spre duminică. Oricît de tare aș fi fost, după un an de zile am simțit că totul se prăbușește în mine și m-am dus la medic, unul din acei medici care înțeleg mai întîi omul și după aceea înțeleg boala, și mi-a zis: „Va trebui să te lași o perioadă de băutură”. Și m-am lăsat. Și m-am făcut bine. E drept că-n același timp m-am lăsat și de nopțile nedormite. Una dintre revistele la care lucram a dat faliment, așa că am cîștigat o noapte. Iar la cealaltă revistă am izbutit să pun programul în timpul zilei de duminică și nu sîmbătă spre duminică. În felul acesta am și dormit și nici n-am mai băut.

Care este limita dintre artă și abuz, cînd discutăm despre consumul de alcool?

În lumea literară, discuția principală era despre băutură – cine ține cel mai mult la băutură. Firește, unii se îmbătau repede, iar alții, cum erau Nichita Stănescu sau Petre Stoica, puteau duce litri de vodcă pe zi; Nichita era un om de cel puțin un litru de vodcă pe zi. Cînd l-am cunoscut, în 1977, dormea trei ore cu capul pe masă și era limpede. Nu l-am văzut niciodată beat, deci limita între băutură și alcoolism, adică între plăcere și durere, este în funcție de oameni. Sînt oameni care cad în alcool și nu mai ies niciodată de acolo. Sînt oameni care își găsesc mîngîierea, sînt oameni care își găsesc în alcool curajul de a face rău, dar cei mai mulți dintre noi folosim alcoolul ca un mod de a discuta, de a împărți ceva și de a da puțin drumul la limbă. Asta-i partea frumoasă a poveștii. Nu e alcoolism.

„Cel mai mare pericol pentru un prozator este să lucreze cu elemente prefabricate”

Cum și-a pus singurătatea amprenta asupra vieții dumneavoastră? 

Dacă o să mă citiți, dacă cineva o să aibă bunăvoința să citească și poeziile, dar și prozele pe care le-am scris, va descoperi cu un pic de uimire că sînt despre singurătate. Uneori, chiar în mijlocul celei mai fastuoase petreceri îți dai seama că ești singur; probabil că aceasta este o construcție mentală. Pe mine nu mă deranjează singurătatea, nu mă deranjează nici foarte multă lume. Dar de foarte multe ori în mijlocul petrecerii, taberei, discuției mă cuprinde un soi de singurătate și zic: la ce folosesc toate lucrurile acestea?

O să-ți fac acum o mărturisire. Este o chestie pe care n-o știa decât Traian T. Coșovei. Aveam 22 sau 23 de ani și încă nu ajunsesem să ne scriem, nici eu nici el, poeziile, așa cum urmau să apară. Încă lucram, căutam și ne-am întîlnit la el acasă cu tatăl lui, poetul Traian Coșovei. Și poetul Traian Coșovei era enervat că fiul lui scrie și era uimit că a mai venit un poet lîngă el. „Măi, eu nu înțeleg ce scrieți. Uite, tu Trăienele, tu scrii cu infante. Ce e asta cu infante? Iar dumneata? Dumneata despre ce scrii?»  Am stat așa o clipă și am zis: „Eu scriu despre singurătate”. Și a tăcut.

De ce considerați că oamenii care vă apreciază  munca și vă complimentează calitatea operelor nu ar fi sinceri?

Pînă pe la 16-17 ani, cînd scriam foarte prost, mi-aș fi dat viața pentru o laudă. Pe la 22-23 de ani, cînd au început să vină laudele, am înflorit. După 30-35 de ani îți dai seama că unele laude nu sînt meritate. Tu ai vrut să spui una și cel care te laudă te laudă pentru ceva ce nu ai spus. Încă o dată, nu sînt împotriva unei laude, dacă lauda este la obiect, dacă atinge ceva ce știu că am gîndit și am făcut și am încercat să pun pe hîrtie sau să rezolv într-un fel. Dar cînd cineva mă laudă pentru ce n-am făcut, ce n-am vrut să spun, ce n-am exprimat și nici nu am trecut pe hîrtie, cum să mă simt?

 De unde vine nevoia constantă de a ști adevărul, de a-l auzi?

În primul rînd, din meserie. Cel mai mare pericol pentru un prozator este să lucreze cu elemente prefabricate, cu preconcepții, cu idei de-a gata, cu păreri de-a gata, cu rezolvări facile ale realității. Noi avem o zonă intimă pe care o protejăm de ceilalți. Nu spunem niciodată nici lucrurile, nici porcăriile pe care le-am făcut, nici temerile, nici gîndurile necurate; acelea le ascundem. Dar profesioniștii, nu neapărat duhovnicul și psihologul, pot scoate ce e nevoie din om. Ca să faci lucrul acesta, este necesară o anumită tactică foarte exactă. În primul rînd, nu trebuie să îl bruschezi pe celălalt, nu trebuie să-l pui într-o poziție în care să se apere, pentru că dacă se apără, va apela la tactici și strategii care ascund adevăratele lui gînduri.

Care sînt autorii pe care dumneavoastră în acest moment îi citiți cu plăcere?

Nu pot să spun că sînt autorii pe care îi citesc cu plăcere, pentru că i-am citit. Întodeauna iau o carte cu gîndul că o să citesc cu plăcere. Deocamdată, sunt prins cu trei manuscrise ale foștilor mei cursanți, despre care sînt absolut convins că anul ăsta pînă în toamnă vor ieși pe piață și vor avea măcar un succes de stimă, dacă nu de public. De fapt patru sînt, el și ele nu scriu complicat, dar scriu profund, adică scriu extrem de uman. Or, cititorul român tradițional este obișnuit cu prefabricatele, cu lozincile. Dacă se întîlnește cu umanitatea are o întîrziere, un refuz: „Nu, nu citesc asta, e prea urît, e prea trist, e prea dezesperant, e prea comic. Eu vreau ceva în care sa văd că omul e bun, că viața mea are rost”. Și tot felul de prostii.

Care sînt principalele caracteristici ale unui scriitor cu adevărat bun?

E simplu. Un scriitor bun are trei calități. În primul rînd, imaginația, în al doilea rînd experința de viață și în al treilea rînd spirit de observație. Al doilea lucru pe care trebuie să il aibă un scriitor este conștiința lucrului pe care îl face, adică pentru el trebuie să fie foarte clar de ce scrie un lucru. Al treilea lucru, este stăpînirea limbajului, adică un bun scriitor nu este numai corect gramatical, el este un căutător prin mulțimea de cuvinte care găsește exact termenul potrivit la locul potrivit.

În rest, cum să spun, inspirația nu prea are rol. Inspirația este atunci cînd ai idei. Și idei, asta le explic și cursanților mei, idei avem în fiecare zi. Deci toată povestea este să te așezi să scrii.

Scurtă biografie

Florin Iaru s-a născut la 24 mai 1954, în București.

A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, în 1978.

Debutul său literar a avut loc în anul 1962, prin publicarea unor versuri în revista „Luminița”. A devenit membru al Cenaclului de luni din anul 1970, sub conducerea lui Nicolae Manolescu.

În anul 1981, volumul său Cîntece de trecut strada s-a bucurat de succes editorial, iar în 1982 a contribuit la scrierea volumului Aer cu diamante, alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Ion Stratan.

Este unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi ai generaţiei optzeciste. A fost vicepreşedintele Uniunii Scriitorilor în perioada 1995-1996, realizator de emisiuni de televiziune, redactor și publicist.

Volume publicate: La cea mai înaltă ficţiune (Cartea Românească, 1984), Înnebunesc şi-mi pare rău (Cartea Românească, 1990), Poeme alese (Aula, 2002), Tescani 40238 (volum colectiv, Image, 2000), Poveşti erotice româneşti (volum colectiv, Trei, 2007), Prima mea beţie (volum colectiv, ART, 2009), Povestiri cu final schimbat (ART, 2013), Fraier de Bucureşti (Polirom, 2011, 2015).

Poemele sale au fost incluse în antologii din Germania, Italia, Anglia, Franţa, Spania, Statele Unite, Rusia etc.

Sursă cover foto: www.adevarul.ro