Cu mintea plină de curiozitate și întrebări, am pășit către ușile imensului Radio Iași. Am ezitat un minut, intimidată de cît de impunător arăta clădirea. La etajul I mă aștepta, solar, Florin Daminescu. Vocea lui mi-a atras atenția încă din primele minute ale dialogului nostru. Părea că are un microfon atașat. Despre cei 30 de ani de experiență, dedicare, provocări și despre radioul care i-a făcut celebră vocea, am discutat în acest interviu.

Ați copilărit în Iașul anilor ´70. Care sunt cele mai epice amintiri de atunci?

Am început să realizez ce se întîmplă în jurul meu undeva pe la 8 ani, însă definitorii pentru educația mea au fost și sunt anii ´80; pînă atunci amintirile sunt vagi. De atunci îmi amintesc multe lucruri: prima bicicletă, prima dată cînd am luat bătaie, prima dată cînd am venit cu 4 sau 3 la mate și am încasat-o. Am avut o copilărie faină, dinamică, pentru că am făcut lucrurile altfel. 

Care sînt cele mai importante lecții cu care ați pornit de acasă?

Ai mei sînt oameni simpli – și mama, și tata. Bătrînul avea tot timpul o vorbă: „Să nu pui niciodată toate ouăle în același coș”. Cred că și din cauza asta am fost obișnuit să am două surse de venit, ca în cazul în care una dintre ele (ocupații – n.r.) nu mai corespunde material, moral sau pur și simplu nu mai poți să o faci, să îți poți permite un climat de bun simț material și mai ales psihic. Cred că dacă vrei să demolezi un om, îl demolezi lăsîndu-l fără obiectul muncii, fără activitate. Mama mi-a spus mereu să nu fur și să mă gîndesc întotdeauna că se poate mai rău. Aș contrazice-o, totuși, în ultima parte. Cred că este o idee care a demolat speranța multora de vîrsta mea, care în momentele cînd au trebuit să ceară mai mult, s-au resemnat cu gîndul că poate fi și mai rău. Asta însemna să abdici sau să renunți. Atunci cînd ai renunțat, ești deja învins.

Cum ați deprins această pasiune pentru muzică? 

Dragostea mea față de muzică a pornit de cînd eram puști, cred că aveam 7-8 ani. Fratele mamei m-a ajutat să ascult la o galenă. E vorba de un difuzor de telefon public, căruia îi atașezi un tranzistor sau o diodă și îl racordezi  la un burlan. Așa puteai auzi un post de radio, de regulă radio public, în anii ´80 nu erau mai mult de două-trei posturi. Prindeai radio-ul acela gratis, fără consum, fără curent. Pur și simplu băteai un ax din metal în pămînt și un fir pus burlan. Am tras firele în casă și ascultam noaptea la galena respectivă, prinsă la ureche cu un elastic. 

Ăsta a fost primul meu contact cu muzica. Ulterior am cumpărat un radio pe care l-am făcut singur din piese, din banii adunați de la urătură. Așa am început să ascult alte radiouri, străine. Atunci am descoperit Tina Turner, Michael Jackson, Stevie Wonder, nume care erau rar difuzate sau deloc în România. 

„Un DJ bun este un DJ care nu doar că reușește să pună muzică, ci poate să transmită emoții”

Cum anume s-a conturat visul de a fi DJ?

M-am împrietenit cu tipul care punea muzică la discoteca de la Sala Polivalentă, actuala Sală a Sporturilor. L-am ajutat vreo doi ani de zile cu dedicații, tras cabluri, instalat echipamentul. Așa am început să cunosc mai multe despre ce înseamnă tehnică, cum ar trebuie puse, amplasate, cum ar trebui să fie un program muzical. Ulterior, persoana respectivă s-a retras și m-a lăsat să îmi văd de treabă. Investiția mea a fost, pe lîngă echipamentele preluate, un magnetofon. Chiar dacă pare greu de crezut, se putea face discotecă și cu magnetofoane. Acesta este principalul moment al pornirii mele spre zona de relații cu media, cu societatea. 

Cum vă distrați ca tînăr în Iașul din perioada comunistă?

În discotecile din perioada respectivă nu se bea, toți erau teferi. Începeau de la ora 16.00 și țineau pînă la ora 21.00, pentru că la ora 22.00, dacă te prindea miliția, trebuia să dai explicații. 

Cu toate astea, generațiile respective știau cuvintele pieselor, cîntau și era un lucru extraordinar să ai 1.000 de oameni să îți cînte la picioare. Era ca în piesa lui Faithless, „God is a DJ”, fără să-l supăr pe Dumnezeu – cînd vezi 1.000 de oameni, cum îi modelezi, îi ridici, îi transformi și îi faci să cînte toți ca o singură persoană este ceva uluitor. 

Este simplu să fii un bun Disk Jockey?

Un DJ bun este un DJ care nu doar că reușește să pună muzică, ci poate să transmită emoții, să modeleze. Marea artă pentru un DJ este ca prin muzică să reușească să te scoată din gri, din rutină, să ajute să te îndrăgostești, să fii nebun. 

Este o meserie care necesită o continuă adaptare.

Ați pășit în lumea radioului de foarte tînăr. Cum a apărut această oportunitate?

De plecat am plecat dintr-un bar. Primul meu pas în radio s-a făcut practic printr-o tranziție din Café Bar. La mine se aplică povestea cu locul potrivit în momentul potrivit. E foarte important să ai încredere în tine, dar să vrea și Dumnezeu să te ajute în povestea asta. Ăsta a fost drumul meu.

După ’90, tocmai revenisem din armată. Am plecat cu Ceaușescu și am venit cu Iliescu. Eram un puști supărat că am plecat de la discoteca mea de acasă, unde practic eram un VIP. 

Am revenit, m-am reașezat. Era pe atunci un fost restaurant care s-a transformat în bar, aflat și el la primii pași spre capitalism. Acolo am propus să vin să pun muzică, într-un alt concept. Oamenii puteau veni să bea o cafea și să asculte o muzică bună. N-am știut că o să se stea la coadă și o să se danseze printre mese. S-a dus zvonul prin tîrg că avem muzică bună. Tot acolo, într-o seară, un tip care lucra la Vox T (Radio Vox T, post ieșean de radio – n.r.) m-a întrebat dacă am George Michael, Careless Whisper în condițiile în care tot barul era gol. Era o seară de luni sau marți noapte, la o oră aproape de închidere. M-a întrebat dacă pot să fac și o dedicație. Și zic: „Ești sigur că vrei să vorbesc la o sală goală?”. La care a răspuns: „Păi cum? Și eu și cu prietena mea?”. A rămas surprins de vocea mea. M-a întrebat, la final, dacă nu vreau să fac radio. Persoana respectivă, Ovidiu Murgu se numește, m-a adus de mînuță la Radio Vox T și acolo am făcut prima mea emisiune. Așa am avut primul contact cu radioul. 

„În anii ´90, lumea era dornică de muzică străină, liberă exprimare”

V-ați început studiile la Facultatea de Geografie. Aveați pe atunci alte planuri?

Geografie-Engleză. Recunosc că de mic am fost un pic rebel. Chiar mama povestea că dacă ea uneori îmi explica un lucru simplu și clar, eu veneam cu încă o întrebare: „Da’ de ce nu e așa?”. 

Se pare că de mic am fost puțin altfel. Am încercat să fac facultatea asta din dorința de a fi ghid, pentru a ajunge să lucrez și cu turiști străini, să adun valută și să fug din țară. Asta era dorința mea. Îmi doream să plec, pentru că deja cunoscusem muzica de afară. Stăteam noaptea cu prietenii și vedeam filme la videocasetofoan cu pătura de rigoare în geam ca să nu fim văzuți de miliție. În perioada respectivă televiziunea avea program doar pînă la 10, deci ar fi fost anapoda ca cineva să se uite la TV în acele ore. Pentru mine mirajul Occidentului era mai departe de doar un zvon. 

Ați pus totuși punct acelui capitol din viața dumneavoastră. Ce anume v-a făcut să renunțați?

Am încercat să îl continui. Am venit din armată, însă între timp a apărut radioul și am devenit vedetă. Bine, în capul meu eram vedetă. 

Școala nu mai prezenta un interes deosebit pe atunci, pentru că la radio eram cumva VIP.  Iar radio se asculta. În anii ´90, lumea era dornică de muzică străină, liberă exprimare. Sunau să spună, să vorbească, pentru dedicații, talk show-uri. La un talk show făcut joi noapte, care se numea „Insomnii de Joi spre Vineri”, oamenii vorbeau despre tot și toate. Era extraordinar să poți să vorbi liber, chiar dacă nu se întîmpla nimic. Dar puteai, ceea ce nu se întîmplase pînă atunci, pînă în ’89. 

Cum au reacționat părinții cu privire la toate aceste decizii? S-au îndoit vreodată de dumneavoastră?

Am avut șansa să am niște părinți care au avut încredere în ceea ce visam și în ceea ce îmi doream. M-au lăsat liber. Într-un fel, sînt rezultatul tratamentului alor mei, pentru că, probabil, dacă m-ar fi constrîns mai mult, acum eram un șomer,  avînd în vedere că multe fabrici sînt acum închise.

„Mă întreb și în ziua de azi: «Ce Dumnezeu aș face, dacă n-aș mai face radio?»”

V-ați lovit de frici pe parcursul acestui drum? Care a fost mai greu de învins?

Nu am alte frici decît cele pe care le are un jurnalist obișnuit. Mă întreb și în ziua de azi: „Ce Dumnezeu aș face, dacă n-aș mai face radio?”. Cred că asta e cea mai mare frică pe care o am. Îmi place ce fac, sînt devotat, dedicat și mi-e drag. Aș face asta oricînd, de la început.

În rest, emoții, în fiecare zi. În fiecare zi ți-e teamă să nu greșești, mai ales că eu doar emisiuni live am făcut. Live, lucrurile sînt mai complicate, trebuie să fii mai concentrat, fie că vorbim de o oră sau de trei minute, ca la știri. Dacă scapi un „porumbel”, s-a dus. 

În 2003 v-ați concretizat pasiunea pentru mașini, creînd emisiunea „AutoExpres”. Cum v-a venit ideea și cum ați concretizat-o?

Părerea mea e că orice bărbat este un copil care are niște jucării mai scumpe față de cei mici. Dacă vei găsi un bărbat care să nu iubească mașinile, înseamnă că ceva nu e clar acolo. Culmea este că eu am început să fac emisiuni auto în perioada în care nici nu aveam permis. Asta se întîmpla cînd eram la Radio Hit, prin anii ´90, cînd a venit unul dintre colegi și a propus să facem o emisiune auto. „Pe radio?”, am întrebat. Ideea era să aducem invitați dealeri de mașini, piloți. Am început această emisiune, dar la un moment dat am fost lovit în orgoliu cînd au aflat că nu am școala de șoferi. „Cu ce drept dai tu sfaturi și păreri, în condițiile în care tu nu conduci?”. M-am simțit foarte jenat, dar aveau dreptate. Între timp am luat permisul și s-a ivit ocazia ca pe lîngă emisiunea de pe radio să fac una și la TeleM, „Autoexpres”. Acolo am fost invitat pentru prima dată cu statut de membru nepermanent al emisiunii. S-a dorit un voice over care să sune mai bărbătesc, am început să fiu prezent la drive teste. Între timp, echipa s-a mai schimbat și m-am trezit cu: „Ce-ar fi să te ocupi tu mai departe?”. Așa am ajuns să fiu și producătorul emisiunii. 

Ați practicat și alte meserii? 

Am ajuns să am și un loc de muncă. Cînd m-am îndrăgostit prima dată, am fost acasă la iubita respectivă, iar tatăl ei m-a întrebat ce lucrez. M-am umflat puțin în pene și am spus că sînt DJ. La care mi-a răspuns: „Lasă prostiile și spune ce meserie ai!”.

Nici măcar eu nu credeam în viitorul meu ca DJ. Nu era o ocupație recunoscută oficial. Nici nu cred că exista în nomenclatorul meseriilor din România funcția de DJ. Mă gîndeam că e o ocupație pentru un puști, doar că va trebui la un moment dat să am și un loc de muncă. 

Am lucrat și în fabrică, am luat-o chiar de jos. Lucram la un atelier de inventică, lucru care mi-a folosit și m-a completat. Și astăzi iubesc să șurubăresc, sînt tare fericit dacă pot repara un lucru. 

O altă pasiune a dumneavoastră este călătoritul. Poate un job în acest domeniu să ofere și confort material?

Singurii bine plătiți din domeniul ăsta ar fi cei din zona de conducere a radioului și televiziunii publice, care, de regulă, sînt numiți politic. Răspunsul e nu, nu poate. 

Eu n-am renunțat la prima dragoste, la partea de muzică și am continuat să fiu DJ pînă în ziua de astăzi. Printre lucrurile cu care aș putea să mă laud sînt o serie întreagă de evenimente private, cu firme cum ar fi Amazon, evenimente care, pînă la pandemie, aduceau și cîte 1.000 de oameni, evenimente care presupuneau logistică, echipamente, lasere, boxe ș.a. 

Sînt furnizor oficial de servicii pentru Amazon și am obținut asta printr-o acreditare din SUA. Sînt unul dintre puținii DJ cu atestat, care-mi conferă dreptul de a face programe profesionale. Banii pe care i-am obținut am preferat să îi investesc în vacanțe, pentru că restul este foarte relativ, zona de suflet contează cel mai mult. 

Ați instruit jurnaliști de-a lungul carierei dumneavoastră. De care sunteți cel mai mîndru?

Sînt mulți jurnaliști, mă rog, mulți prieteni cu care am avut un schimb de idei și i-am îndrumat. George Zafiu, de la Europa FM, mi-a fost cumva pe mînă ceva timp. Cred totuși că cel mai mare impact l-am avut aspra lui Răzvan Cojocaru, fost jurnalist de la TVR Iași, un om foarte fain, care a pornit în echipă de la 0 și a ajuns să fie corespondent în Afganistan, reporter de război ș.a.

Un tip pe care l-am croit de puști, cred că era în clasa a XI- a, la „Cantemir” (Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” – n.r.). Mi-a dovedit multă tărie de caracter și ambiție. Am prezentat împreună Miss Boboc și a ajuns coleg cu mine la Vox T. Sînt de părere că dacă vrei să primești trebuie să dai, cum și eu am fost cules dintr-un pub. 

După mai bine de 30 de ani de activitate în domeniu, considerați că v-ați atins toate scopurile propuse? 

Mi-ar mai plăcea niște provocări, dar nu de la Dumnezeu, ci în plan profesional. Mi se pare destul de ingrată postura în care mă aflu acum. Îmi lipsește interacțiunea cu invitații, care s-a redus drastic, din cauza situației actuale. Emoția nu este aceeași prin telefon. Mi-aș dori să mai stau de vorbă cu invitați din domeniul muzical. 

Casetă biografică

Născut pe 12.11.1967 în Iași, Florin Daminescu a activat peste 30 de ani în domeniul radioului, ca reporter, redactor, producător, voice over, editor coordonator și realizator de emisiuni. Din adolescență este Disk Jockey, pasiune care s-a consolidat și adaptat pînă în momentul actual.

Este un dintre cele mai cunoscute și apreciate voci ale FM-ului ieșean, iar în prezent dă „Pulsul zilei” la Radio Iași.