Cu cîteva luni în urmă, studenții de la specializarea Jurnalism și Științe ale Comunicării de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași au generat o dezbatere pornind de la întrebarea: „La ce mai este bună istoria astăzi?”. Continuînd pe această linie, într-o zi călduroasă de vară am mers pînă la Arhivele Naționale Iași, pentru a-l „descoase” pe istoricul Florin Cîntic, directorul instituției, despre cum l-a ajutat istoria în parcursul său formativ.

Să începem cu numele dumneavoastră. De unde ați moștenic Cîntic-ul?

(zîmbește surprins) E o întrebare bună, pentru că numele adevărat al familiei mele este Cântec și tot ceea ce se cheamă Cântec în acestă țară vine din comuna Cucorăni, din județul Botoșani, actualmente comuna Ipotești. Deci, de acolo a fost cîndva un Cântec, probabil un supranume, cum se întîmpla în perioada medievală, cînd numele erau legate fie de activitatea desfășurată, fie de alți factori determinanți.
Din cei opt frați ai tatălui meu, numai lui i s-a întîmplat ca secretarul comunei să-i ortografieze greșit numele și am purtat toată viața acest Cîntic moldovenizat, cu toate că tata, mama, chiar și soția mea semnează cu „Cântec”. Numai eu m-am enervat și semnez așa cum scrie în buletin – Cîntic – tot ce înseamnă activitatea legală, iar ca autor mi-am luat ca pseudonim literar forma ortografiată corect a numelui familei mele. De altfel, așa am și debutat în presa studențească, ceea ce în 1983 nu era așa simplu. Am avut o discuție cu secretara de partid a universității, doamna profesoară Maria Carpov, mare semiotician și traducător, care a înțeles și a acceptat, deși nu prea îți dădea voie să faci acest lucru.

A avut o influență, în special pe plan profesional, locul în care v-ați născut și ați crescut?

Nu. Doar urma în memoria afectivă, desigur. M-a influențat mediul familial în care am crescut, o casă de intelectuali, în care, pînă la vremea cînd am făcut ochi, erau peste 2.000 de cărți și multe tablouri, cu oameni care veneau din medii artistice – scriitori, actori, pictori – și care ne călcau des pragul.
Mediul urban m-a influențat, pentru că sînt născut în Suceava, mutat în Botoșani, apoi în Iași, astfel încît eu nu am reverii paseiste cu „locuința mea de vară e la țară” (zîmbește amuzat). Sînt o structură urbană și deschisă către civilizație. Au avut o mare influență cîțiva dascăli importanți, atît la școala generală, cît și la liceu. Am avut doi mari profesori, excepționali pedagogi, profesori de istorie, ce m-au făcut să mă îndrept către această disciplină și omul care a contat enorm pentru formarea mea intelectuală a fost academicianul Alexandru Zub, pe care l-am cunoscut încă din clasa a X-a, la Liceul „Mihai Eminescu” din Iași, singurul liceu de filologie-istorie din Moldova atunci, în anii ´80.

„Cineva trebuia să încerce să scoată căruța din noroi”

Cum a fost Parisul pentru tînărul student care erați, proaspăt ieșit din comunism?

A fost o experiență transfiguratoare, în primul rînd, pentru că era prima dată cînd ieșeam din România. Am plecat cu o mulțime de clișee, pentru că în comunism, fiind lipsiți de posibilitatea de a vedea cu adevărat ce înseamnă lumea liberă și lumea civilizată, trăiam, mai curînd, în imaginar, ne făceam noi proiecții mentale despre cum este Franța sau America, sau Occidentul dezvoltat. Singurul contact adevărat cu valorile și libertățile lumii venea prin muzică și filme, singurele canale care n-au putut fi oprite de propaganda comunistă.
Cînd am plecat la Paris, aveam mai curînd așa o nostalgie a faptului că o întreagă generație pașoptistă, în secolul XIX, plecase la Paris, toți fii de mari boieri. Acolo și-au făcut studiile și s-au întors cu ideile revoluționare, masonice, liberale, cu hainele noi, altă mentalitate în Moldova, pe care au transformat-o, au schimbat-o în bine și au ajutat-o să meargă spre o dezvoltare și modernizare de care avea mare nevoie.
A fost o experiență directă de a cunoaște o mare cultură, care a fost vîrful incontestabil al marilor reușite artistice, literare și filosofice. A fost un șoc să cunosc libertatea studențească de acolo, relaxarea lor. Am avut șansa să particip la cursuri în mari universități și am ascultat cursurile marilor minți ale istoriei ideilor și istoriei intelectuale. Era ceva de neimaginat cu vreo trei ani înainte, cînd eram un brav profesor la Liceul Mecanic din Botoșani.

Și totuși v-ați întors acasă, după această reverie pariziană. De ce?

Și asta e o bună întrebare, pentru că în octombrie ´92, după ce mi-am luat examenul de masterat, Catherine Durandin m-a acceptat să urmez doctoratul acolo. Deci, puteam rămîne în Franța, cel puțin încă trei-patru ani, avînd șansa de a obține acte franceze, ceea ce, la vremea respectivă, era extrem de dificil.
Ar trebui să spun generației voastre, care v-ați născut cu pașapoartele în buzunar, că în acel moment, deși eram bursier al Guvernului Francez, se stătea cîte două – trei nopți la coadă pentru viză în Franța. Erau procesate puține pașapoarte, plecai după-amiaza, ajungeai seara și te așezai la rînd, în fața Ambasadei Franceze. Era o umilință de nesuportat, făcută cu știința respectivelor țări, pentru că era un mod de a arăta că este un purgatoriu pe care trebuie să-l urmeze cetățenii. De această umilință voi nu mai aveți acum parte, din fericire, pentru că facem parte din Uniunea Europeană și e firesc să te urci direct în avion și să ajungi la Paris. Asta a făcut să mă simt alt om.
În primul an, cît am studiat, am fost tratat ca egalul celorlalți studenți din Paris, iar acum trebuia să fac niște munci studențești, mai mult sau mai puțin la negru și nu simțeam nevoia să fac acest lucru. La finalul acestei experiențe, am spus, după modelul pașoptiștilor: „Hai să ne întoarcem acasă!”, pentru că, după regimul Iliescu, cineva trebuia să încerce să scoată căruța din noroi. Așa că hai să încercăm să facem ceva pentru țara noastră. Aveam 29 de ani și o anumite doză de naivitate.

Regretați această decizie?

Trăgînd linie, atît eu, cît și soția mea, ne-am mișcat într-un orizont în care ne-a făcut plăcere să lucrăm – eu la Cultură și acum aici, la Arhive, ea la Teatru, lucruri pe care nu le-am fi putut face niciodată în Franța. Discutam și cu prieteni de-ai mei, care au mîncat pîinea amară a exilului, care au rîs cînd au auzit că mai avem nostalgii că n-am rămas în Franța, spunînd că am făcut foarte bine că n-am rămas, pentru că acolo ne-ar fi așteptat cel puțin o generație cu un statut de inferioritate.

„Cred că am fost primul care am făcut in interviu cu Neagu Djuvara”

Cum a fost pentru d-voastră interacțiunea cu Neagu Djuvara?

Ne-am întîlnit prima oară înainte de a pleca la Paris; eram încă la Institutul de Istorie. Cred că am fost și primul din această țară care am făcut un interviu cu Neagu Djuvara, în martie 1990. A fost un interviu mijlocit de profesorul Ștefan Gorovei și datorat faptului că Neagu Djuvara, împreună cu doamna Maria Brătianu (n.r. – Maria Brătianu-Pillat, fiica lui Ion C. Brătianu, om politic liberal și premier al României), veniseră în numele unei asociații a Exilului Românescu la Paris, pe nume „Casa Românească”, la Institutul de Istorie. Ne-au adus, atunci, primele procesoare de text, un fel de strămoș al calculatorului. Interviul a fost publicat în revista „Cronica” din Iași și a avut un succes delirant, pentru că Neagu Djuvara era un om cu un farmec nebun și o minte strălucită.
Ne-am revăzut la INALCO (Institut National des Langues et Civilisation Orientales), în biblioteca universității. El făcea a doua facultate, la 70 de ani, pentru că era pasionat de tema legată de cumani și de tot ce se întîmplă în Estul Europei, mai ales în zona balcanică, și învăța dialectul aromân și macedonean. M-a invitat și la el acasă, am stat de vorbă, l-am invitat de cîteva ori la Iași. Ultima oară am vorbit în 2011, cînd l-am vizitat cu scopul de a primi cîteva scrisori de la Mircea Eliade, pentru că am găsit un număr serios de scrisori de-ale lui Neagu Djuvara în arhiva lui Eliade, cînd am fost la Chicago. Nu am primit și, cititind memoriile lui Djuvara, mai tîrziu, mi-am dat seama că a existat o animozitate între ei, probabil datorită acestor scrisori. Nu cred că se aștepta ca Eliade să le păstreze. La un moment dat, sigur că o să public aceste scrisori, dar ar fi înseamnat enorm pentru mine să discut nuanțele de acolo, însă nu a vrut și așa ne-am despărțit.

V-ați dus special la Chicago pentru a studia munca lui Mircea Eliade?

Da. Am fost profesor Fulbright un an și atunci am lucrat special pe arhiva lui. Sper să pot (rîde) la pensie să termin cărțile despre el și să le public.

„O facultate, în acest moment, o faci fie pentru cercetare și performanță intelectuală, științifică, fie pentru o calificare”

După Franța și Statele Unite, ați mai fost și în Danemarca. Care dintre aceste țări v-a modelat intelectual cel mai mult?

Danemarca a fost o experietență interesantă, un proiect despre educația informală. Acolo oamenii nu simt nevoia să ia diplome, ci învață ce au nevoie pentru a se descurca bine în viață.
În Franța am obținut un lustru, o rafinare a modului în care am înțeles lumea, iar în Statele Unite pot să spun că este cel mai bun și profitabil loc pentru studiu. Programele de studiu din Statele Unite sunt extrem de bine construite, profesorul este o resursă pentru student și toți profesorii au ore în care primesc studenții pentru a-i asculta și îndruma. E complet diferit de subiectivismul scandalos al sistemului universitar românesc, care este înglodat, de cele mai multe ori, în chestii generale, fără relație cu viața reală sau cu aplicabilitatea meseriei respective.
Dacă ar fi să aleg între cele trei, aș recomanda așa: te duci în Danemarca, dacă ești un spirit liber și ești interesat de învățămînt de calitate gratuit; dacă vrei rafinament în studii umaniste, te duci în Franța și dacă vrei un studiu care să-ți aducă un job serios, bine cotat, te duci în Statele Unite.

Recomandați viitorilor studenți să meargă la Facultatea de Istorie? Poate avea un istoric un trai decent?

Ai două motive să studiezi istoria. Dacă ești pasionat, și atunci merită, pentru că dai peste niște profesori care te pot motiva, cum a fost și cazul meu, oameni care îți pot schimba destinul și te pot face să te apuci de cercetare. O facultate în acest moment o faci fie pentru cercetare și performanță intelectuală, științifică, fie pentru o calificare, în cazul istoriei, ca profesor. Ca să trăiești din asta, mi se pare foarte dificil.
În orice caz, merită să faci orice facultate, dacă îți place acel domeniu.

Care este cel mai mare vis al d-voastră ca istoric, apoi ca director al Arhivelor Naționale Iași?

Hai să vorbim despre visul meu ca director al Arhivelor Naționale Iași. Mai am șapte ani pînă la pensie și nu mă dau bătut pînă nu termin extinderea (n.r. – un corp nou de clădire al Arhivelor Naționale) care a fost lăsată în ruină de Ministerul de Interne, de 15 ani. Acesta este visul meu cel mai important!
Ca istoric, visul personal este să am suficientă putere să pot valorifica uriașa arhivă pe care mi-am strîns-o, la Chicago, în ceea ce-l privește pe Mircea Eliade și de care m-am apucat de cîteva ori, dar n-am avut răgazul interior și nici disciplina de muncă, în această perioadă, pentru o valorifica. Dar visez la acel moment cînd n-o să mă mai doară capul de nimic și voi putea citi și scrie în voie.

Cum v-ați caracteriza, în cîteva fraze?

Am fost întrebat recent din ce familie politică fac parte, iar eu, ca orice intelectual care se respectă, mă consider mai presus de politică. În principiu, ar trebui să fiu social-democrat, pentru că am lucrat toată viața la stat și cred că statul are niște obligații de a interveni în potolirea unor asperități care sunt greu de acceptat ca atare. De exemplu, politicile de educație. Nu putem lăsa Educația, în sensul larg al cuvîntului, nu doar cea instituțională, la jocul pieții. Nu sînt, totuși social-democrat.
Sînt, pe de altă parte, un om care a declarat întotdeauna că singurul sistem viabil de funcționare este, de departe, cel bazat pe economia de piață și pe democrația participativă, ceea ce mă face un adept al capitalismului. Deci, ar trebui să fiu un liberal. Ei, bine, nu sînt nici liberal, pentru că există excese acolo și tot ce înseamnă un spirit în care competiția este excesivă este un spirit care duce prea aproape de animalitate. E o formă de Darwinism, cu care nu sînt de acord.
Pe de altă parte, sînt valori importante din gîndirea conservatoare, pe care eu mi le-am însușit. De exemplu, tradiția este extrem de importantă și totul este articulat în jurul tradiției. Cred, de asemenea, că valorile contează. Pentru mine cultura înseamnă cultura de performanță, nu neapărat un mod de exprimare a unei scheme antropologice. Dar nu sînt nici conservator pînă la capăt, pentru că rigiditatea religioasă îmi displace. Eu nu sînt un credincios, sînt un sceptic respectuos. Îmi displace orice formă de aliniere la cerințele gloatei. Atunci am tras linie și m-am gîndit cum m-aș putea defini: ca un conservator luminat.

Casetă biografică

Florin Cîntic este eseist și istoric al culturii, cu studii de filosofie și istorie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iași, de istorie și civilizație europeană la Institut National des Langues et Civilisation Orientales, Paris și management cultural în Danemarca. A studiat activitatea scriitorului Mircea Eliade din Chicago, în perioada în care a fost bursier Fulbright în SUA.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și autorul a numeroase studii științifice, eseuri și volume.

de Alina MĂSLIN