Zi de iarnă, colorată în nuanțe de gri și negru. La ora 11:30 fix, am pășit pe ușile Universității Naționale de Arte „George Enescu” (UNAGE) din Iași. Un prieten m-a condus pînă la ultimul etaj. Mă bucuram de prima intrare în acea instituție în care se împărtășesc și se cultivă tainele artelor. O ușă masivă mi s-a arătat în față, cu o plăcuță argintie: Sala 48. Am intrat într-o cameră luminoasă, în total contrast cu pereții nefinisați, de un gri întunecat. Patru cortine roșii erau strînse în cele patru colțuri ale „scenei” (a doua jumătate a camerei). Înăuntru, Emil Coșeru, așezat la o masă albă, cu picioare de fier subțiri, pe care se odihnea o agendă  doldora de însemnări. M-a poftit să asist la repetiția piesei pe care o pregătea cu studenții. În următoarea jumătate de oră am fost singurul spectator dintre cei patru pereți nefinisați. Din cînd în cînd, Emil Coșeru intervenea și oferea sugestii de pronunție și fler actoricesc. Iar studenții îl priveau atenți, analizau, apoi continuau. În aer plutea o atmosferă aproape sacră. Ca și cum s-ar fi format ceva sfînt chiar atunci și acolo. Iar eu aveam privilegiul de a fi părtașă.

V-ați născut la Tecuci, în anul 1947. Ce amintiri aveți din Tecuciul acelei perioade?

Mi-au povestit ai mei că m-am născut pe 23 noiembrie, dar am fost declarat pe 30. Pentru că era o iarnă foarte grea. Notarul de la primărie era beat și atunci m-au declarat după o săptămînă.

Tatăl dumneavoastră a fost actor într-o formație de teatru de amatori. Juca la Casa de Cultură „23 August”. Era pasionat, așa cum ați mai spus, de actorie și lectură în general. Care a fost relația cu el?

A fost minunată. Părinții mei au avut de pătimit după război, pentru că aveau ceva pămînturi, aveau o bibliotecă. Și cei care veniseră la putere bineînțeles că nu prea agreau cărțile. El citea foarte mult. A făcut doi ani Facultatea de Științe Juridice, dar a trebuit să se oprească. A început războiul, a fost luat pe front și a ajuns pînă în Rusia. A scăpat de acolo, s-a întors și n-a mai putut să continue. Dar avea această poftă de a citi tot timpul. Țin minte că în biblioteca casei am găsit Dostoievski, Dumas care m-a încîntat cu Monte-Cristo (Contele de Monte-Cristo, de Alexandre Dumas – n.r.). Eu am citit Crimă și pedeapsă cînd eram în vacanță sau cînd mă întorceam acasă de la școală. Nu înțelegeam nimic la vîrsta aia. După aceea am început eu să descopăr ce-i cu ei. 

Cu ce lecții ați rămas de la dumnealui?

Am învățat de la el să suporți totul cu demnitate. El a avut un serviciu pe la gară, deși putea să facă și mai mult. S-a umilit, cu demnitate, tocmai ca să aibă ceva să mă hrănească pe mine și pe soră-mea. Deci e o lecție de viață foarte importantă –  să știi să ții fruntea sus și să nu începi să urli. Îl aveam și pe bunică-miu, care a fost jandarm la Casa Regală, pe vremea Regelui. Toată ordinea și punctualitatea de la el le-am învățat.

Iar cu mama dumneavoastră ce relație aveați?

Mama planta flori. Ea era fiică de chiaburi, avea pămînturi pe undeva pe lîngă Tecuci. Era cea mai mare și trebuia neapărat să aibă grijă de celelalte surori. N-a făcut școală pentru că trebuia să moștenească totul și să ducă neapărat averea asta mai departe. I s-a rupt creanga și atunci trebuia și ea să aibă cît de cît un aport la gospodăria pe care o încropea cu taică-miu. Astfel că a fost profesoară de lucru manual, dar înainte de asta, a dat (concurs – n.r.) la spații verzi și cîștiga și ea acolo o bucată de pîine. Deci amîndoi au fost oameni care au purtat povara aceasta a necazului cu foarte multă demnitate. Niște oameni foarte blînzi.

Ați zis într-un interviu că, deși erați o familie înstărită, ați suferit mult din cauza sistemului. În ce fel a avut de suferit familia dumneavoastră în timpul acela?

Ai mei au avut de suferit foarte mult tocmai că aveau niște averi. Au pornit de la o situație financiară destul de bună și pînă la urmă li s-a luat totul. I se luau omului din curte, ca în Moromeții, găina, porcul, căruța, calul, vita, pămîntul. Și erau înscriși la colectiv.

Pregătirea pentru admiterea la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” (IATC) din București ați făcut-o cu răposatul regizor Traian Ghițescu Ciurea. Cum ați ajuns la el?

Ai mei voiau să mă scoată din nămolul acela care era atunci în Tecuci și nu voiau să mă apuc de golăneala pe care o făceau ceilalți copii. Așa că tata m-a trimis la Galați, la sora maică-mii, și m-a înscris la școala de muzică, care ulterior a devenit liceu. „Asta n-o să-i strice. O să-l ajute foarte mult ca să-i destupe mintea la muzică”. Ceea ce s-a și întîmplat. Eu n-aveam nicio legătură cu muzica, dar m-a dat la vioară. Cît am stat în Tecuci, am făcut vioară cu un domn de acolo, care era lăutar. Am vioara și acum acasă. Țin minte că era o mîndrie pentru taică-miu să mă scoată de 1 Mai la serbarea de la Casa de Cultură. Eu cîntam cîntecul acela de „1 Mai muncitoresc”. Era bucuria lui să știe tot Tecuciul că băiatul lui Coșeru face vioară. La acel liceu am dat de o profesoară de rusă, care a fost și diriginta mea, și m-a dibuit ea că îmi plac literatura, poeziile. Și tot taică-miu a luat legătura cu Ciurea. Așa am ajuns la el. Mi-a făcut repertoriul, știa exact ce se întîmplă la un concurs din acesta de admitere.

Sursă foto: www.facebook.com

Ce opere ați pregătit mai exact pentru admitere?

Am avut un Eminescu, „Floare albastră”. Atunci era nevoie și de o poezie patriotică, dar pe aia nu o mai țin minte. O fabulă, cred că de Grigore Alexandrescu. Și un monolog. Mi s-a cerut să fac o improvizație cu mai multe obiecte la întîmplare: un băiat care vine noaptea tîrziu acasă și părinții îl prind intrînd. Și am improvizat eu ceva cu pantofii în mînă. Le-a plăcut probabil și m-au luat în clasă.

Cum ați reacționat cînd ați aflat că ați intrat?

Am rămas uluit. Eram singurul din Tecuci care a intrat la Teatru. Taică-miu era supărat pentru că în sesiunea de vară n-am intrat și toată lumea vorbea că de ce nu a intrat băiatul lui Coșeru. Dar acuma era foarte mîndru și fuma tot timpul de fericire că am intrat în sesiunea de toamnă, el care făcea teatru serios, la Casa de Cultură. Și juca „Năpasta”, „Ion”, ceea ce joc eu acum la Teatrul Național (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași – n.r.). Deci, după atîția ani, uite cum se repetă istoria.

Nu ați fost acceptat din prima la Institut, dar ați luat examenul a doua oară. Cum ați reușit?

În prima sesiune, de vară, am picat. A fost o divergență între profesori. Între Ghelerter, care mi-a fost și profesor, și Finți (Alexandru Finți – n.r.). Finți era un foarte bun regizor, a fost profesorul lui Florin Piersic. Lui îi plăceau bărbații blonzi cu ochii albaștri. Eu eram brunet ca pana corbului și cu ochii albaștri, adevărat. A intervenit și ministerul, pentru că o strănepoată de-a lui Eminescu, Roxana Eminescu, a dat la Teatru. Nu era bună pentru teatru. Și ministerul a intervenit și s-a mai dat o sesiune, în toamnă. Aveam un prieten, Gogu Stamate, care mi-a spus că a văzut tatăl lui în „Scînteia” că se mai dă o sesiune la IATC. Și așa am intrat în anul I, în 1965.

„Te omoară un oraș din acesta mare”

Cum s-a simțit trecerea aceasta de la un oraș mic la agitația și ritmul Bucureștiului? De la căminul părinților la responsabilitatea singurătății?

M-am trezit ca și cum aș fi mers la New York. Bucureștiul de acum e altfel, e schimbat total. Bucureștiul, atunci, era întunecat, fără lumină, fără căldură. Eu stăteam la început în căminul Institutului și pe urmă am stat la un prieten de-a lui tata, care voia să mă și adopte, Salomee. Nu m-am regăsit în București. Nu mi-ar fi plăcut să stau acolo. Te omoară un oraș din acesta mare. Așa s-a distrus și Octavian Cotescu. Alerga de pe platourile de filmare, la radio, de la radio la rectoratul lui, pe urmă fugea acasă. Și a murit de inimă. Agitația asta… Ori dispari în peisajul ăla, ori mori. Te mănîncă.

La Iași ce era diferit?

Era o trupă foarte bună. Actori nemaipomeniți, cu niște piese foarte bune, cu niște regizori foarte buni. Montări fastuoase. Erau Adina Popa, Cornelia Gheorghiu, Ștefan Dăncinescu, Teofil Vâlcu, Schimbinschi (Ion Schimbinschi – n.r.), Margareta Baciu, Miluță (Miluță Gheorghiu – n.r.). L-am prins pe Miluță în ultimele zile cînd juca Chirița. Asta m-a tentat să vin aici, la Iași.

Sursă foto: www.bookhub.ro

Ați fost studentul regizorului Moni Ghelerter și al Zoei Anghel Stanca. Ce v-a impresionat cel mai tare la cei doi?

Ghelerter avea un talent de a face distribuții colosale. Trebuie să ai nas ca regizor, să știi pe cine să bagi pe rolul respectiv. Și mai avea un simț al scenei. El dormea în timpul unor cursuri și noi repetam în același timp cu asistenta lui, Zoe. Se trezea și spunea: „Emil, acolo ai greșit. Fii atent la treaba aia. Nu așa, trebuie spus altfel”. Avea un simț colosal. Iar Zoe ne atingea foarte tare la starea asta de înălțare a actorului. Spunea: „Fă cum simți tu, cum vrei tu. Nu trebuie să ai niciun fel de zid între tine și public”. La ea în casă l-am cunoscut pe părintele Anania (mitropolitul Bartolomeu Anania – n.r.). Ne-a explicat „Meșterul Manole” și mitul lui. L-am cunoscut pe Comarnescu (Petru Comarnescu, istoric de artă – n.r.). Deci în clasă la Zoe se perindau oameni de înaltă cultură, care erau și respinși de regimul comunist. Iar Zoe îi aducea ca să fie un fel de bibliotecă ambulantă. Anania nu era privit bine, nici Comarnescu. Erau oameni prea periculoși pentru regimul ăla. Erau oameni prea deștepți.

Experiența din Italia, „o școală de viață nemaipomenită”

La vîrsta de 35 de ani, în 1982, ați început să lucrați ca profesor și regizor la Gubbio, în Italia. Cum ați reușit să ieșiți din țară, în plină perioadă comunistă?

Nu știu nici eu, nu am dat nimic în scris. Și nici nevastă-mea, pentru că amîndoi am ieșit. Am primit o invitație, cum se făcea pe vremea aia, din partea unui proprietar al unei școli de dans de acolo, Paolo Gubbiotti. Am ajuns la el printr-un coleg de-ai soției mele, Rusu, care era un prim-balerin la Operă. Cînd plecai, poliția trebuia să-ți dea acceptul. Mai întîi s-a dus Dana, prin ARIA, o asociație care se ocupa de toți actorii, cîntăreții de operă, balerinii care lucrau în străinătate. În celălalt an, Gubbiotti i-a propus Danei să vină din nou și ea a zis că vine doar dacă mă poate aduce și pe mine. El a spus: „Da, sigur. Uite, facem o școală de teatru la Gubbio”; aveau o sală de teatru fenomenală. Se ocupau de lucruri serioase acolo nume ca Umberto Eco.

Cum ați resimțit acea schimbare totală de civilizație, limbă, cultură?

A fost o școală de viață nemaipomenită. Pe lîngă limba pe care am învățat-o, am descoperit libertatea unei țări. Orice loc din Italia e un muzeu, o splendoare. Eu eram la Gubbio, în mijlocul Umbriei, aproape de Firenze, acolo unde s-a născut limba lui Dante. Oamenii ne-au primit cu brațele deschise. Ne ascultau, știind că venim din regimul socialist. Se știa că în regimul ăsta se face treabă foarte serioasă, mai ales în domeniul artistic. Baletul la ruși e foarte apreciat, teatrul e la fel.

A fost o școală despre ce înseamnă să faci politică. Pentru că eu am prins alegerile acolo, la vremea aia. Am prins oameni care vorbeau liber, înjurau guvernul, ieșeau pe stradă. Și mă întrebam cum se poate așa ceva. Noi aveam un partid unic aici, toată lumea vota 99,9% pe Ceaușescu și la ei era o bătălie îngrozitoare.

Dacă ați face o comparație între atunci și acum, la ce concluzie ați ajunge?

Acum lucrurile s-au schimbat, pentru că poți să călătorești. Atunci românul era ahtiat să cunoască cît mai multe, să vadă, să compare. Păi eu am plîns cînd am văzut pentru prima dată bomboane, în Franța. Aveam niște prieteni care ne-au invitat de Crăciun din Italia în Franța. Și cînd am văzut bomboane peste tot, am început să plîng și am spus: „De ce copii noștri să n-aibă dreptul la asta?”.

Printre fondatorii Facultății de Teatru din Iași

Ați revenit înapoi în țară, iar în anul 1990 ați contribuit la reînființarea școlii ieșene de teatru în cadrul UNAGE. De unde a venit această inițiativă?

Am avut doi colegi, Sergiu Tudose, care a jucat cu mine, la Național, și Natalia Dănăilă. Soțul ei era regizor la Teatrul de păpuși de lîngă vechea Biserică Catolică. Ei i-a venit ideea să facem școala asta. Țoți trei ne-am adunat, iar domnul Pleșu (Andrei Pleșu, la vremea aceea ministru – n.r.) ne-a dat aprobarea. Și cu Dan Petrescu, ieșeanul nostru, care s-a opus masiv regimului comunist. Ne-a dat aprobarea și am început să venim aici (la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași – n.r.). Într-un fel, i-am deranjat pe oamenii ăștia care erau cu pictura, cu muzica, instrumentele. S-au mai trezit și cu noi pe capul lor. Încetul cu încetul ne-am mutat dintr-un sediu în altul. Nu aveam scaune, lumini, reflectoare. S-a făcut studioul ăsta. Rectorul Munteanu (prof. univ. dr.Viorel Munteanu – n.r.) s-a chinuit săracul, s-a zbătut să pună mîna pe bani mulți ca să facă Balșul (Casa Alecu Balș, sediul administrativ al UNAGE – n.r.), care e vizavi de Teatru. Acolo e muzica, administrația. A crezut enorm în noi. Și uite că din 1990 am scos promoții foarte bune. Noi am pus bazele unei școli foarte bune de teatru. Și acum mulți dintre studenții noștri sînt mari actori la București, Cluj. În toată țara. Trei sferturi din cei care joacă în serialul „Vlad” sînt studenții noștri – Olimpia Melinte, care joacă rolul principal, Oprea care îl joacă pe Leo. Aseară l-am văzut pe Pușcașu, care mi-a fost student în prima promoție din 1990, a terminat în 1994. Sînt mulți care au terminat aici.

Andrei Pleșu a spus odată că, citez: „Trebuie să privești tot timpul în jurul tău conștient că de peste tot ți se fac oferte de destin. Și că dacă le ratezi, ceva din tine se pierde ireversibil. […] Dacă ratezi cele trei, patru întîlniri esențiale ale vieții tale: un mare profesor, o mare iubire, un prilej […], te pierzi ca o cometă pe o orbită marginală”. Ce ofertă de destin ați avut dumneavoastră?

În primul rând, are mare dreptate Pleșu. Într-o viață de om trebuie neapărat să te întîlnești cu cineva. Eu le spun tot timpul (studenților –n.r.): „ Duceți-vă și întîlniți-vă”. Orice colaborare cu Purcărete, cu Afrim, cu Dabija, cu toți marii regizori pe care îi avem noi contează. Facultatea se opune, spune că din primul an e mai greu, că nu știu, nu pricep. Nu dom’le, ești la Teatru. Te duci, bagi capul în sala aia, să vezi ce înseamnă scenografie cu cei mai mari scenografi pe care îi avem, cu regizorii pe care i-am înșirat. Destinul îți oferă foarte multe uși deschise, pe care trebuie să intri. Niște trenuri pe care nu trebuie să le pierzi. Eu am avut marele noroc să-i întîlnesc pe acești doi oameni, Ghelerter și Zoe Anghel Stanca. Aici (la Teatrul Național din Iași – n.r.), am întîlnit un climat nemaipomenit, care mi-a prins foarte bine. Am întîlnit-o pe Cătălina Buzoianu. Cu ea am debutat în 1969, cînd a venit aici și am jucat „Pescărușul”, Treplev, cu dînsa. Deci primele întîlniri au fost cu regizori mari. N-am avut lucruri din astea – să mă duc, să intru în față, să mă zbat pentru meserie la București. Am fost fericit că am făcut școala asta cu cei doi de care am pomenit. Sînt foarte fericit. Asta e o mare izbîndă pentru mine. Și am dat niște actori foarte buni teatrului românesc. Eu sînt împlinit cu gîndul ăsta. Mai mult nu-mi trebuie.

Scurtă biografie

Născut la Tecuci, la data de 23 noiembrie 1947, Emil Coșeru este unul dintre marii actori ai Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași (TNI) și conferențiar universitar doctor la Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași.

În anul 2018, a fost declarat cetățean de onoare al orașului Tecuci.

A fost nominalizat pentru Premiile Galei UNITER 2021 la categoria „Cel mai bun actor în rol secundar”, pentru rolul Ion, din spectacolul „Năpasta” (…și era pădurea singură…), de I. L. Caragiale, un spectacol realizat de Adi Cărăuleanu.

A fost director adjunct al TNI între anii 1990 și 1993.