Eliza Noemi Judeu: „Puterea teatrului constă în faptul că îi face pe oameni să înțeleagă că au idealuri false, că nu și-au stabilit bine valorile”

Actrița Eliza Noemi Judeu spune că venirea la Teatrul Municipal „George Bacovia” din Bacău este momentul absolut al vieții ei. A fost distribuită de prima dată în rol pricipal, lucru care a responsabilizat-o. A locuit în teatru pînă la primul salariu și ajutorul primit de la colegi a învățat-o altruismul și a determinat-o să creadă că un teatru fără trupă e doar o clădire, nu interesează pe nimeni. În 2016 a devenit managerul instituției și, deși există nenumărate preconcepții privind teatrele de provincie, Eliza Noemi Judeu a ales să privească teatrul în care lucrează drept cel mai important din țară, idee ce i-a alimentat dorința de a lupta și de a-i crea o identitate.

Recent ați împlinit 20 de ani de cînd activați în cadrul Teatrului Municipal „George Bacovia”. Cum s-a schimbat lumea teatrală în tot acest timp?

Să vorbim de ce-i aproape la teatrul Bacovia. Publicul e același dintotdeauna. Oamenii sînt oameni și vin la teatru sau nu vin, pe mine mă interesează cei care nu vin, firește, mă interesează de ce nu vin. Răspunsuri la întrebarea asta încerc eu să caut de vreo trei ani de cînd conduc teatrul. Am încercat să creez un repertoriu care să satisfacă mai multe publicuri, de la clasic la modern, pînă la contemporan. Ce s-a schimbat? Am schimbat eu repertoriul, ca să vină lumea, am adus actori noi, asta da, s-a schimbat în teatrul Bacovia, în sensul că am reușit să aduc tineri și, firește că visul meu e să-i „pregătesc” să devină următoarea generație de bază a teatrului. În sensul acesta, al tinerilor angajați, s-a schimbat de exemplu la nivelul orașului, chiar la nivelul țării, faptul că s-a dat voie la angajări în teatre. O perioadă posturile au fost blocate, drept pentru care eu sper că mai mulți tineri actori și-au găsit locul pe o scenă în țara asta. La Bacău și-au găsit loc nouă.

Care este perspectiva dumneavoastră asupra teatrului, acum din poziția de manager?

Am mare încredre că teatrul ăsta o să meargă din ce în ce mai bine. I-am dat alt drum, i-am pus șine noi, poate să plece liniștit. Merge, nu se mai oprește, nu mai are piedici, nu mai încearcă nimeni să-i deturneze drumul, crezi că e puțin? Teatrul acesta acum poate călători. Bine, nu avem autocar încă, dar o să vedem cum facem și cu asta, dar el ca entitate artistică, culturală, călătorește frumos. Știi, e mai importantă călătoria decît destinația.

În ce măsură este afectată lumea teatrului de tehnologizarea și digitalizarea la care asistăm?

E bună tehnologia, e bună prezența ei în viața noastră. Oamenii s-au săturat de televizor și atunci da, revin la teatru pentru că un film îl pot revedea și altădată. Și un spectacol poate fi revăzut, numai că spectacolul de teatru, față de un film, este unic și irepetabil, pentru că el se întîmplă în acea seară, pentru acel public. Deși același titlu, în seara următoare nu are cum să mai fie același spectacol, pentru că actorii vin cu alte energii. Într-o noapte, într-o zi li s-au întîmplat lucruri, percep altfel, de la personaj, pînă la viața proprie, așa cum o face fiecare om de la o zi la alta și atunci spectacolul este altfel, altceva. Spectacolul de teatru este unic și irepetabil și atunci, da, teatrul ia fața filmului, însă publicul la care mă refer eu, cel care dă la o parte un film ca să vină la un spectacol de teatru, e puțin. Lumea încă vine la teatru pentru divertisment, confundă arta teatrului cu divertismentul. Asta încă se mai întîmplă, iar pentru asta muncim noi, să facem lumea să înțeleagă că teatrul este altceva, arta actorului este altceva.

„Noi, actorii, dacă ne certăm cu vecinii, tranformăm asta în material didactic ”

Cum trebuie să fie spectatorul la teatru?

Spectatorul, ca și actorul, trebuie să se educe. Adică, sîntem în secolul XXI, sîntem mai civilizați, sîntem mai inteligenți, ar trebui să demonstrăm asta și atunci cînd venim la teatru. Spectatorul trebuie să meargă cumva paralel cu actorul, spre teatru. Actorul trebuie să citească, să-și dezvolte capacitatea de a înțelege personaje diverse, iar spectatorul trebuie să facă la fel. Cum muncește actorul la el, așa trebuie să facă și spectatorul și nu văd de ce nu ar face asta. Teatrul e făcut de oameni pentru oameni, avem aceleași idealuri, nu? Cînd ne uităm în jurul nostru, ce văd ei vedem și noi, numai că noi, tot educîndu-ne, vedem un pic mai mult, dar dacă și ei s-ar strofoca dincolo de cearta cu vecinii, de plata înteținerii și a băncii, să vadă un pic mai mult decît în mod normal, am vedea lucrurile împreuna la fel și probabil că am începe să trăim altfel. Da, cîtă luciditate, atîta dramă și ce? Așa și? Cine a zis că ne-am născut să trăim într-o fericire continuă? Nimeni. Schimbi un om, schimbi doi, schimbi zece, dar nu-i poți schimba pe toți. Să nu credeți că actorii îs niște sfinți, nu. Și ăștia plătesc întreținere, plătesc bănci, și ăștia înjură și se ceartă cu vecinii. Noi, actorii, spre exemplu, dacă ne certăm cu vecinii, tranformăm asta în material didactic. Aducem conflictul pe scenă, ne eliberăm de el, dar bietul spectator îl acumulează în el și se sufocă.

V-ați gîndit vreodată la un alt traseu, dacă nu ați fi urmat o carieră în teatru?

Da, dar nu m-am gîndit foarte mult. Ar fi fost posibil și asta. Pentru că eu am terminat liceul filologic, clasa de franceză intensiv, m-am visat, nu de puține ori, ambasadoarea României în Franța, dar teatrul a luat fața acestei dorințe, minore dealtfel. A fost o dorință de un an, atunci cînd am intrat la liceu. Nu m-a ales teatrul, nu. Eu am ales să fac în viață tot ce fac.

Care sînt obstacolele peste care a fost nevoie să treceți în această profesie?

Singurul obstacol din viața mea sînt eu. Noi ne încurcăm pe noi cel mai tare. Nimeni nu te poate încurca dacă tu ești limpede și clar în ceea ce-ți dorești. Deci dacă am avut ezitări în viață sau am ajuns mai greu la ce visam, la unele lucruri pe care mi le propusesem, ele nu s-au întîmplat sau s-au întîmplat mai tîrziu din cauza mea.

Cum învățați un personaj? Aveți vreun truc sau obicei aparte?

Există un proces, evident, dar deja e ca atunci cînd bei apă, habar n-am, vine de la sine. Personajul e în tine. Știi, spunea Eminescu într-o nuvelă care mie îmi place foarte mult și pe care o dau mereu exemplu, Archeus – „Cîți oameni sînt într-un singur om?”, se întreba el și răspund eu, după atîția ani – Mulți, mulți, domnule Eminescu. Sîntem creați după chipul și asemănarea Lui, așadar sîntem creatori cumva, deci pe undeva avem aceeași privire de ansamblu pe care o are El. El ne-a făcut pe toți, El e în toți, prin urmare El fiind în noi toți și în noi sînt mulți alții. Actorul îi scoate la iveală.

Acceptați personajul așa cum este sau aveți tendința de a-i schimba traseul?

N-ai voie să-i schimbi traseul. Dumnezeu ne schimbă nouă destinul? Nu. Pe care ni l-a dat pe ăla îl parcurgem și atunci și cu personajul faci la fel. Te împrietenești cu el, te pui în situația lui și îl faci să existe. Îi dai trupul, privirea, ochii tăi, nasul, gura, mîinile, picioarele, lacrimile tale. I le împrumuți, ca el să se poată desfășura, să-l vezi pe scenă.

O oră sau două ore jumătate sau trei ore, cît poate dura un spectacol, ești ancorat în altă realitate, nu ești robot – s-a apăsat pe buton, iar ultimul om care aplaudă te-a dezactivat.

Rămîne ceva din personaj după ce setermină piesa?

Mie mi-e frică să nu rămînă bietele personaje cu mine. Ce rămîne este că prin fiecare personaj creat ai întîlnit un tip de mentalitate, un tip de gîndire, un concept de viață, din care înțelegi ceva și atunci te autoeduci, îți repari greșeli pe care le-ai făcut, pentru că ești în oglindă cu personajul și te vezi pe tine prin el și atunci cumva știi ce nu ai făcut bine pînă acum în viața ta și poți să reglezi. Sigur că rămîne ceva acolo, totuși pe scenă, o oră sau două ore jumătate sau trei ore, cît poate dura un spectacol, ești ancorat în altă realitate, nu ești robot – s-a apăsat pe buton, iar ultimul om care aplaudă te-a dezactivat. Nu-i așa. Rămîne, dar e timp de recuperare. Drumul de la scenă la cabină e o răsuflare. La cabină începi să-ți dai jos costumul, eventual mai faci un duș, deja începi să te recuperezi pe tine însuți. După aia te îmbraci în hainele tale și pleci acasă unde familia nu te lasă să vii altcineva, pentru că ei te văd pe tine, mama, soția și se raportează la tine, practic te conectează la realitate.

„Mă identific cu toate nebunele”

Există un personaj de care nu v-ați plictisi niciodată?

Nu știu. Pur și simplu cînd nu s-a mai jucat spectacolul, m-am resemnat, urmează altul, urmează alte personaje. Nu prea-mi dau seama. Știu doar că mă identific cu toate nebunele. Au fost vreo două, Miss Julie și Mona din „Steaua fără nume”. Amîndouă îmi sînt interesant de căutat în ele și de căutat în mine pe ele. Din fericire la Mona mai am prilejul să forez, pentru că e un spectacol relativ recent. Știți, umblă așa o legendă în lumea teatrului că atunci cînd moare, unui actor îi apar toate personajele pe care le-a făcut, dar îi apar după cum le-a făcut, fie întregi, fie fără o mînă, fără un picior, fie fără cap, e așa o legendă. Poate că așa e. Mi-e frică de asta. În baza acestei legende eu sper că Miss Julie îmi va apărea întreagă. Cum e Miss Julie – egoistă, dar e un egoism inocent, s-a născut fără mamă, cu un tată mai mult plecat, conte, e adevărat, dar mai mult plecat, bogată, singură și dornică să fie iubită și să iubească. Numai că se îndrăgostește de persoana nepotrivită, de valetul casei. Ea nu are nicio problemă pentru că nu percepe viața prin condiția socială, valetul da, pentru că e valet. El își bate joc de iubirea ei, de ea, iar aceasta se sinucide. De ce poate să facă asta? Ca să-i arate lui că există o mare diferență între ei. Degeaba vrei tu să fii conte dacă caracterul nu-ți este de acest fel, dacă gîndirea, sufletul, nu se ridică la rang de conte, pentru că în structura ta nu ai așa ceva. Miss Julie e contesă, are o educație, are o demnitate, are o onoare, de accea își permite să-și zboare creierii astfel.

Aveți de mică o pasiune pentru teatrul radiofonic. Cum vi se pare că a evoluat acesta pînă în momentul de față și cît mai este astăzi apreciat?

Nu prea mai este prezent. Este foarte apreciat, se mai fac piese la Radio România. Teatrul radiofonic e bun pentru nevăzători, își are rostul lui. E bun pentru elevii care nu vor să citească piesele de teatru din programa școlară. Istoria teatrului radiofonic este mare, practic prin intermediul acestuia am făcut cunoștință cu marile personalități ale teatrului românesc, pînă am ajuns eu să le văd pe scenă sau la televizor. Adică era o vreme cînd teatrul radiofonic era mai la îndemînă, era plăcut și, uitați, mediul în care crești e important. Păi cînd vezi familia adunată în jurul radioului, mama, tata, acolo în bucătărie, ei ori jucau table, ori pur și simplu ascultau iar eu eram printre ei. Păi dacă crești în mediul ăsta, îți place, dar nu că-ți place neapărat teatrul radiofonic, ci atmosfera în care ai cunoscut și ai trăit teatrul radiofonic, în cazul de față. La fel a fost și cu lecturile. Păi cînd îți vezi părinții că stau și citesc de dimineața pînă seara, oare tu ce să consideri, copil fiind? Că așa e viața, așa trebuie să trăiești, dar dincolo de asta, în cazul meu a contat atmosfera în care se făceau aceste activități.

Prima piesă pe care ați citit-o a fost „Electra”. V-ați recunoscut în acest personaj, întrucît ați realizat că aveți ceva în comun – vă iubiți tații la fel de mult. Dacă Electra din dumneavoastră ar scrie o poveste acum, după 20 de ani de joacă neîntreruptă, cum ar suna aceasta?

Eu am scris titlul primului roman pe care doresc să-l scriu vreodată și este dedicat tatălui meu. Gabriel Garcia Marquez are o carte, „Colonelului n-are cine sa-i scrie”, ei, cartea mea se va intitula „Colonelului îi mai scrie fiica”. Întîmplător sau nu, tata este colonel de marină. Am scris titlul și cred că vreo cinci rînduri, nu e momentul să scriu acum. Mai aștept. Cum ar suna povestea? Păi, spre deosebire de Electra, mama mea e bună și nu m-a dat afară din casă niciodată – ar fi trasee foarte diferite, dar din orice poziție i-aș apăra pe tata și pe mama. E așa, e o chestie, dacă ar muri mama m-aș topi de durere, dar dacă ar muri tata aș înnebuni. Deci nu vă pot spune traseul poveștii, trebuie să mai trăiesc un pic. Electra dorea să răzbune moartea tatățui, tatăl ei nefiind bunătatea, generozitatea de pe lume, cel puțin nu cu ea, dar era tatăl ei. Spre deosebire de domnul Agamemnon, conducători de oști, tata p-acolo și el, tot în sensul acesta, a fost un comandant bun și iubitor de oameni, de soldați, de dușmani, de orice. Tata n-a ținut războaie, Agamemnon a ținut. Diferențe mari din Antichitate pînă la tata, deci traseul meu ar fi foarte diferit de cel al Electrei, dar la momentul acela, cînd am citit piesa, am rămas impresionată, nu știu, dar parcă fiecare vorbă a acestui personaj era la fel cum aș fi spus și eu. Atunci a fost momentul în care am ales teatrul – Electra a fost marea întorsătură în viața mea, pentru că eu mă pregăteam pentru filosofie. Deci întîi ambasadoare, după aceea filosof și în cele din urmă s-a ajuns la concluzii mai artistice.

În anul 2014 ați fost nominalizată drept Cea mai bună actriță in rol principal pentru spectacolul „Calin (povestea moderna)”. De asemenea ați obținut premiul pentru Creație Feminină în monodrama „Ich Bin Ofelia”. Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiți singură pe scenă?

Totul. Sînt eu și Doamne Doamne acolo. În acele momente mă simt responsabilă de tot ce mi-a dat. Monodrama pentru mine nu este o modalitate de a-mi arăta talentul. Monodrama pentru mine înseamnă dialogul actorului – al creatului cu Creatorul. Asta simt, că mă mărturisesc. Eu nu trebuie să mă duc la biserică pentru asta. Teatrul e biserică, pentru că acolo actorul se mărturisește, nu preoților, ci publicului, care la momentul ăla, pentru simplul fapt că tace și ascultă, deja e echivalentul unui preot. Tace și te ascultă, are bunăvoința asta. Spectatorul la teatru, tace. Aia e clipa lui supremă de a se apropia la rîndul lui de Divinitate.

„Eu nu mai sînt pe Facebook și exist”

În ce măsură credeți că mai este relevantă în zilele noastre teoria formelor fără fond?

În cea mai mare măsură. România involuează de așa natură încît nu mai avem niciun fond, totul e o formă. Totul e o formă – de la supermarketuri, pînă la propriile vieți. Toată lumea e cu telefonul în mînă, tată lumea e pe Facebook, dacă n-ai dat cinci like-uri într-o zi nu ești sănătos, ăsta nu mai e fond, asta-i formă, o formă de a exista. Cred că toată lumea suferă de o singurătate atroce în care nu mai au răbdare nici pentru ei înșiși, darămite să-i mai asculte pe celălalt, se distanțează. Sigur că toată lumea spune azi că Facebook-ul a îndepărtat oamenii, internetul a îndepărtat oamenii, păi nu, să nu se mai spună, să se repete de 1.000 de ori ca să se înțeleagă. Eu nu mai sînt pe Facebook și exist. Teatrul e aici și eu aici sînt.

Spuneați într-un interviu că trăiți pentru că teatrul are posibilitatea să schimbe lumea. Ce v-ar plăcea să vedeți schimbat, prin teatru, în societatea noastră?

Nu știu. Tot. Dar nu, e prea mult tot. Mi-aș dori ca oamenii să-și aducă aminte că sînt creație Divină și să se comporte ca atare. Să fie înțelegători, toleranți, buni, iertători, generoși , disciplinați. Să nu mai fie ignoranți, să nu mai fie nepăsători. Să le pese de ce se întîmplă în jurul lor. Teatrul își dorește asta dintotdeauna. Asta înseamnă teatrul. Asta trebuie să facă teatrul. Poate pe unii îi schimbă, poate pe alții nu, habar nu am. Da, au fost vremuri în care, din cauza teatrului au izbucnit revoluții, dacă ne gîndim la Beaumarchais și la Revoluția Franceză, de exemplu. 

 Ce putere are teatrul într-un oraș de provincie?

Dar cine e mai puternic decît teatrul? Cum e teatrul la Paris? Ca la Bacău. A, e orașul mai mare, așa și? Tot atîția oameni merg la teatru. Cîți oameni vor să meargă la teatru, atîția merg, nici mai mulți, nici mai puțini, fie că-i Paris, fie că-i Londra, fie că-i Cluj, fie că-i Bacău. Unde mai pui că au mai multe teatre, deci ăia-și fură publicul unul altuia practic. Eu cred că aici în Bacău teatrul începe să fie iubit și începe să fie respectat. O prietenă mi-a zis „data viitoare să nu mai crezi, data viitoare să știi”. Uite, e momentul să spun că nu mai cred, ci că știu – știu că am schimbat măcar 1% percepția oamenilor asupra teatrului.

Singurul eveniment din România dedicat recitalurilor actoriceși, Bacău Fest Monodrame, este proiectul Teatrului Municipal „George Bacovia”. De ce credeți că nu există astfel de festivaluri și în alte centre culturale ale României?

Pentru că aici s-a inventat acest festival în 1972. Nu l-a preluat nimeni pentru că trăim într-o formă, iar la nivelul de artă, spectacol, festival nu-și asumă nimeni un festival de monodrame pentru că monodrama înseamnă un singur actor pe scenă și la ce nivel trebuie să fie marketingul unui astfel de festival pentru ca publicul să umple sala? Și atunci, din această frică că nu vor exista spectatori, nu l-a preluat nimeni. Plus că se știe foarte bine că el la Bacău a apărut și aici a fost reluat în 2005 de fostul director, Adrian Găzdaru, un lucru foarte bun pe care l-a făcut și mă bucur că pot să-l continui și că i-am creat un fond corect, adevărat. Acest festival are premise foarte bune, valoroase. Despre ce este festivalul? Teatrul e teatru, arta actorului e arta actorului. Arta actorului fără teatru se poate, invers niciodată. Da să-și facă dragă, cine nu-i lasă? Să-și facă, dar e periculos, ești pe muchie de cuțit vis a vis de spectatori, vin sau nu vin? Păi îi educăm. Eu de trei ani tot explic ce-i monodrama și sper că se va înțelege. Nu-i o luptă ușoară, că trei ani e puțin pentru un director de teatru să refacă ceva, trebuie să o iei de la început practic. Să fii atent la trupă, la public, la repertoriu, la festival, astea sînt lucruri care nu se fac de pe o zi pe alta, dar lumea grăbită care caută forma, nu fondul, e tentată să spună „De ce îți ia atîta?”. Ia fă tu ceva temeinic, fă tu ceva care să rămînă, să vedem de unde începi? Nu o iei cumva de la capăt să refaci temelia, că aia trebuie să țină totul? Eu nu lucrez în imediat, forma lucrează pentru imediat, fondul lucrează în perspectivă. Ce fac azi trebuie să fie valabil și anul viitor și peste cinci ani. Soțul meu rîde de mine că gîndesc lent pentru că la bază sînt ardeleancă, nu, eu gîndesc temeinic. Gîndesc o săptămînă, gîndesc o lună, dar cînd am dat drumul ideii aia reverberează. La mine trebuie să aibă totul perspectivă. Cu ce gînd fac ce fac? Eu nu-mi ocup viața degeaba. Trebuie să existe un sens, trebuie să dau un sens, ce fac trebuie să fie cu sens. Și pentru că e teatru și pentru că nu trebuie să mă bucur numai eu, orice fac în aria aceasta trebuie gîndit la nivel de public.

În ce direcție ați vrea să vedeți evoluînd teatrul românesc?

Înspre firesc, înspre poveste, înspre emoție. Se fac spectacole cu multă tehnică, doar ați văzut, dar parcă dispare umanul de pe scenă. Teatrul evoluează înspre ce vor oamenii, după cum vor oamenii. Puterea teatrului constă în faptul că îi face pe oameni să înțeleagă că au idealuri false, că nu și-au stabilit bine valorile. Teatrul nu se formează după public, nu. Ții cont de ce vrea el, îi dai ce vrea el, dar îi dai cum vrei tu, ca să iasă ceva bun, nu doar o hăhăială fără sfîrșit, culminată cu niște aplauze de formă. Să nu aplaude, dar să înlemnească acolo în scaun. Mai bine taci înmărmurit la teatru, cum am rămas eu la teatrul Bulandra cînd m-am dus să văd „Unchiul Vanea”. O emoție atît de puternică a oferit spectacolul acela, niște actori extraordinari. S-a terminat spectacolul de mult, iar eu încă stăteam în scaun și plîngeam de bucurie pînă cînd a venit doamna de serviciu și m-a rugat să plec, ca să poată pleca și ea acasă.

Scurtă biografie

Născută în Cluj, crescută în Constanța și formată profesional în București, unde a absolvit Universitatea Hyperion, Facultatea de Arte, secția Actorie, Eliza Noemi Judeu activează în cadrul Teatrului Municipal „George Bacovia” din Bacău din anul 1999. După aproximativ 20 de ani de activitate, în 2016 cîștigă concursul pentru funcția de manager al teatrului, ceea ce reprezintă o provocare pentru perspectiva sa asupra lumii teatrale – „Ca director al teatrului, trebuie să fiu împotriva crezurilor mele de actor”. De-a lungul carierei a colaborat cu regizori precum Muriel Manea, Claudiu Goga, Theodora Herghelegiu. A scris scenariul şi a regizat filmul de mediu metraj „Dragostea”, după romanul lui Mircea Cărtărescu. De asemenea, sensibilitatea creațiilor și a reprezentărilor sale i-a adus premii precum: Premiul pentru Creație Feminină în monodrama „Ich Bin Ofelia”, obținut în anul 2015 în cadrul Festivalului Recitalurilor Dramatice, iar în anul 2014 în cadrul Festivalului Internațional de Teatru Oradea a fost nominalizată drept cea mai bună actriță în rol principal pentru spectacolul „Călin (povestea modernă)”.