Este o voce distinctă în literatura română contemporană. A lucrat ca redactor la departamentele cultură-mass-media ale unor ziare centrale. Cunoscută pentru abordarea sa personală a poeziei, care este adesea legată de experiența vieții urbane contemporane din România, Elena Vlădăreanu explorează în mod constant granițele dintre real și imaginar, personal și universal, prin intermediul scrierilor sale. În discuția noastră, am radiografiat nu doar inspirația, provocările și realizările sale în lumea literaturii, ci și modul în care percepe și interpretează lumea înconjurătoare prin intermediul poeziei sale.

O persoană pe care o amintiți cînd vine vorba de copilărie este bunica dumneavoastră, despre care spuneți și citez „ținea loc de televizor, radio, cărți” Cum v-a deschis bunica calea spre literatură?

Acum nu știu dacă chiar așa, dar cu siguranță mi-a format un gust pentru povești. Chiar dacă ea nu avea foarte multe, tot timpul erau altele. De fiecare dată aducea ceva nou, le „înflorea”. Dar nu numai că le „înflorea”, că adăuga de fiecare dată alte detalii, dar crea un protagonist, respectiv o protagonistă. Tot timpul era despre ea. Ea era personajul principal. Ei i se întîmplau lucruri. Ea venea cu idei, idei de fiecare dată salvatoare. Avea niște povești care au precedat perioada de criză economică, atunci cînd nu mai era nimic. Au dispărut alimentele, fusese pe punctul de a face holeră. 

Erau niște povești despre cum a avut ea o presimțire și a cumpărat din greșeală mai multe. În loc să cumpere două kilograme de orez, a cumpărat 20. În loc să cumpere un kilogram de sare a cumpărat 10, că orezul, sarea și zahărul erau importante. Și cred că, fără să vreau – pentru că nu cred că eram neapărat conștientă, nu o ascultam cu urechi de jurnalist ca să pot să fur, ori să învăț – s-au așezat niște straturi. A fost o altfel de cunoaștere, o cunoaștere interiorizată despre cum se construiește o poveste.

Sînteți din Constanța, dar ați părăsit orașul natal pentru a studia Litere, la București. Cum a perceput adolescenta Elena Vlădăreanu studenția și viața bucureșteană?

Le-aș împărți în două. Adolescența ar fi perioada în care eram în liceu și care a fost nasoală ca orice adolescență. Rețeta mea de supraviețuire, a fost să citesc foarte mult. La modul că dimineața eram prima la bibliotecă. Eu descuiam sala de lectură. Plecam la prînz la ore și mă întorceam seara pentru încă două ore.

În adolescență am pierdut toată această parte de experimentare adolescentină, specifică vîrstei. Adică eu nu am fost la party-uri, nu am avut iubiți, nu am făcut treburile astea pe care trebuie să le facă orice adolescent. Am încercat să supraviețuiesc acestei perioade nasoale, citind foarte mult. Am citit foarte multă teorie literară, care îmi plăcea foarte mult, și mi-am păstrat această dragoste, această pasiune pentru teorie de-a lungul timpului.

Toate acestea m-au ajutat să supraviețuiesc la facultate; cei care fac filologie dublă specializare, română – limbă străină, știu că este greu. Este un număr dublu de examene, iar ce ai la una ai și la cealaltă. Și mă trezeam că aveam niște liste foarte lungi de lecturi.

Primii ani în București au fost grei. Încă erau ecourile tranziției, anii `90 nu cred că au fost grei doar pentru mine și familia mea, au fost grei pentru oricine în țara asta. Iar primii ani din 2000 au fot groaznici! Am venit în București fără nici un ban, ori aproape fără nici un ban în buzunar. Mi-a dat mama, cînd m-a lăsat în București, 100 de mărci, care însemnau vreo 50 de euro și am trăit jumătate de an. Nu știu cum am reușit, dar nu mîncam cine știe ce, cel mult dimineața, cînd plecam, și seara. A fost nasol… Primii ani au fost foarte foarte grei. Din acest motiv, pentru că realmente nu aveam din ce să trăiesc, iar ai mei nu mă puteau întreține, am început să lucrez, din toamna anului 2001, la „Cotidianul”, job full-time. Eram la început, de-abia intrasem, nu aveam experiență și făceam absolut orice. Partea bună e că eram la Cultură și nu eram la altă secție, deci mergeam și scriam despre niște lucruri care începeau să mă intereseze și cu care simțeam un grad de familiaritate. Partea mai puțin bună era că din cauza job-ului, mergeam la facultate atît de mult pe cît mi-aș fi dorit. Pierdeam mult, aveam multe absențe, era greu de recuperat, aveam restanțe și era complicat.

„ Mi-am păstrat curiozitatea față de alți artiști și felul în care se exprimă”

Care sînt poeții sau scriitorii care v-au influențat cel mai mult opera?

Greu de zis. Tot timpul am avut așa, un fel de rebeliune față de cei care se purtau ca și cum ar fi trebuit să fie văzuți ca modele sau față de cei care ne erau dați ca modele. Nu știu de unde vine această înfruntare a autorității într-un anumit domeniu. Și acum am asta. Dacă cineva spune de o carte, ori de un film și toate cele, eu nu mă duc să-l văd și totdeauna am avut chestia asta.

Cumva, m-am construit ferindu-mă de modele. În adolescență, deși acum îmi este rușine de asta, am citit Jurnalul adolescentului miop și mi se părea mare chestie să dormi trei ore și restul timpului să stai și să citești, ca să îți cultivi spiritul, că tu ești mai grozav ca ceilalți muritori. Superioritatea asta de la Eliade probabil că încercam să mi-o cultiv în adolescență.

Iar după aceea, prin facultate a început să mă intereseze altceva. Știam, de exemplu, că nu mi se potrivește un stil de viață boem, nu mă interesa să merg la Muzeul Literaturii sau la alte cîrciumi unde erau alți scriitori de vîrsta mea, ori din alte generații. Era evident că nu era de mine, nici acum nu e. Dar atunci încercam să caut cărți, dar nu doar cărți, era o perioadă în care căutam influență. Anumite discursuri artistice în care să mă regăsesc, pe care să le înțeleg fără traducere, care să ajungă la mine într-un fel profund, fără o interfață dată de interpretare. Asta m-a format și mă formează în continuare. Îmi place această căutare. Mai degrabă mă sperie momentul în care am să zic că am tot și știu tot. Mi-am păstrat curiozitatea față de alți artiști și felul în care se exprimă.

Pagini este volumul de debut al Elenei Vlădăreanu, publicat pentru prima dată în 2002, la Editura Timpul din Iași. Ce înseamnă acest volum pentru dumneavoastră acum, după atîția ani de la publicare?

Mereu am avut o relație tensionată cu volumul meu de debut. Anii aceia erau foarte ciudați. Începusem să merg pe la cenacluri, să văd și să citesc ce scriu cei de vîrsta mea, puțin mai mari decît mine, mai pe scurt să citesc literatură contemporană. Totodată mi-am dat seama că ceea ce scrisesem eu pînă atunci, nu avea nici o legătură cu ceea ce se scria la momentul acela. Și atunci, evident că am început să scriu alte texte. Dar, totodată, îmi doream și atunci să vin de drag în uniunea tinerilor scriitori, cei din jurul viitoarei reviste „Fracturi”. Îmi doream să fiu ca ei, să scriu ca ei, dar îmi simțeam și propriile limite, dorințe, un soi de a îmi marca teritoriul. Un soi de „vreau să fiu la fel de bună ca voi, dar să scriu altfel”. La fel, dar diferită. Acel text a început ca o marcă a vîrstei. Atunci scriam foarte mult jurnal, era o perioadă marcată de greutatea traiului în București, de precaritate, de singurătate.

Acel text este marca tuturor acelor lucruri, un text în care mă simțeam bine la 19-20 de ani. Cartea aia este marca unei vârste. Iar de spun că am o relație tensionată este pentru că mi-a fost greu să mi-o asum. Un text care merge foarte riscant, ca un om care merge pe o sîrmă între două stînci. O linie fină a realității care mă înconjura, dar și a prezenței mele în aceasta lume. Dorința mea de a ficționaliza sau a traduce toată această experiență într-un text literar. Acum doi ani, cînd am lucrat cu Paula Erizanu la antologia (referire la antologia Ce pot distinge în întunericul sălii, publicată în 2022, n.r.) de la Cartier (Editura Cartier, n.r.) a trebuit să dau niște fragmente și din volumul de debut. E foarte greu să tai ceva din el, pentru că în sine este un text cap-coadă, un construct. 

„Pentru mine a fost important să îmi creez proprii pași”

În ce măsură curajul stă la baza unei cărți bune?

Curajul e un construct social. Ce e curajos? Este mai mult să te vezi pe tine, să ajungi la o profunzime a lucrurilor despre care vrei să scrii. Să le pui la microscop și să vezi niște unități în aceste lucruri, niște unități generale, universale, care ar putea să intereseze. Există vorba aia: „Viața mea e un roman, stai să-ți povestesc”. Viața niciunuia dintre noi nu e un roman, la fel de bine cum viața fiecăruia dintre noi este un roman. Ideea este că trebuie să știm cum să scoatem acest roman. Să alegem lucruri care să facă apel la un depozit colectiv de cunoaștere, înțelegere, nu neapărat rațională, cît emoțională a lumii. Nu cred că este curaj, ci cred că acesta contează cît să te vulnerabilizezi. Acum toată lumea se vulnerabilizează, în cărți, filme. Dar contează și cînd să știi să fii rațional. Este ca tangoul, dacă știi să mergi înseamnă că știi și să dansezi. Așa este și cu literatura, mai ales proza. Pentru mine a fost important să îmi creez proprii pași. Asta a fost rețeta mea.

Spațiu privat. A handbook este un volum de poezii, publicat în 2009, la Editura Cartea Românească. Acest volum este însoțit de 33 de ilustrații semnate de artistul plastic Dan Perjovschi. Ce semnificație are spațiul privat în contextul societății contemporane și cum se reflectă acest lucru în poeziile dumneavoastră?

M-am apucat de ea cam după intrarea în Uniunea Europeană, cînd începusem să fim capitaliști fioroși, cînd voiam să consumăm foarte mult. Mă obseda prezența media, prezența camerei, prezența unui om străin. Mereu m-au interesat știrile și întîmplările, iar în Spațiu privat. A handbook există tot felul și de povești, texte găsite. Mi se părea că ne pierdem spațiul privat. Un exemplu ar fi pandemia și chiar și acum. Foarte mulți oameni care lucrau de acasă, în pandemie, nu s-au mai întors după aceasta, biroul devenind o invadare al spațiului intim. Ori invers. S-au suprapus spațiile și timpul. Ori ce se întîmplă cu noțiunea asta de privat în spațiul public.

Ați navigat prin mai multe genuri literare. Ați început cu poezie, dramaturgie și desigur proză. Ce provocări ați întîmpinat în explorarea diverselor genuri literare, poezie, dramaturgie, ori proză?

E greu. Mi-ar fi plăcut să scriu pentru film, dar am încercat și e greu. Un scenariu de film este un instrument într-o măsură mult mai mare decît un scenariu pentru teatru. La film trebuie să lucrezi cu regizorul sau ești propriul tău regizor, să lucrezi cu toată echipa; la fel și în teatru. Asta îmi și plăcea foarte tare. Am plecat de la un text, dar pe urmă textul respectiv se citea, discutam despre el, interveneau schimbări. Ceva ce îmi imaginez eu că sună bine, nu sună bine, sună prost, dar poate cînd le zice actorul sau actrița sună altfel. Lumea filmului este mai închisă.

În 2018, ați inițiat Premiile „Sofia Nădejde” pentru Literatură Scrisă de Femei. Care credeți că sînt contribuțiile unice pe care femeile le aduc în literatură?

Fiecare din noi aduce lucruri unice, pentru ca fiecare dintre noi e diferit la fel și experiențele. Ce îmi doream eu în 2018, era ca aceste cărți scrise de femei să fie mai vizibile decît cele scrise de bărbați. Cumva să ni se valideze experiența. Un exemplu bun ar fi, cînd am început eu să scriu în 2000, cînd nu doar eu scriam așa, ci femeile, în general. Erau expuse teme precum corpul nostru, relații, intimitate, sexualitate. Era perspectiva noastră asupra acestor teme. Pînă atunci fuseseră luate și ținute captive de literatura bărbaților. Dacă un bărbat descria sexualitatea feminină era maestru, iar dacă noi despre corpul nostru noi eram privite drept „curve”, fără să exagerez. Pentru că mediul era, după cum am mai spus, o junglă. De cîte ori o scriitoare își citea literatura provocatoare, și toate scriam într-o măsură sau alta provocator, tot timpul era o rumoare și înainte și după, cu ghionturi și șușoteli.

Credeți că poezia poate ajunge la adevăruri pe care alte forme de discurs nu le pot atinge?

Nu cred că poezia în mod special, ci mai bine arta în general poate să o facă. Și nu ca un adevăr total, religios, ci mai degrabă adevăr ca profunzime a lucrurilor, iar aceste lucruri fiind despre noi, personale, dar și aspecte din jurul nostru – ecologie, natură, relația cu natura, cum o să fim noi în viitor. Arta poate ajunge pentru că lucrează foarte mult cu inconștientul colectiv, cu elemente care nu sînt tot timpul raționale ori pe care nu le putem întotdeauna verbaliza, să fie puse într-un limbaj cotidian ori într-o logică indestructibilă. Cred că multe pot ajunge la un adevăr al nostru al oamenilor, dar și al lucrurilor.

Scurtă biografie

Elena Vlădăreanu s-a născut în 1981, în Medgidia (Constanţa). A absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi masteratul interdisciplinar Spectacol, Multimedia, Societate al Centrului de Excelenţă în Studiul Imaginii din Bucureşti (2014) cu o cercetare despre performativitatea poeziei contemporane. Este interesată să creeze poezie prin instrumente specifice altor medii, creaţia sa are în centru deseori corpul şi limitele sale.

A debutat în 2002, cu volumul Pagini. A activat succesiv în diferite cenacluri literare, precum cenaclul de la Litere, cel al Uniunii Scriitorilor, coordonat de Nora Iuga, apoi, din 2002, cenaclul Euridice, care a fost condus de Marin Mincu. A mai publicat volumele: Fisuri (Pontica, 2003), europa. Zece cîntece funerare (Cartea Românească, 2005), spaţiu privat. a handbook (Cartea Românească, 2009, cu desene de Dan Perjovschi), Non Stress Test (Casa de Pariuri Literare, 2016). A publicat proză în antologii precum Primul meu fum (Art, 2010), Cui i-e frică de computer? (Arthur, 2013), Prima dată (Art, 2013), bani. muncă. timp liber (Nemira, 2016).

***

Sursă cover foto: www.omiedesemne.ro