ELENA MONU: „De foarte mult timp interesul pentru istorie este în continuă cădere”

Este un nume cunoscut în domeniul istoric și cultural din regiunea Moldovei, dar și pe plan național. Cu pasiune și cu o plăcere foarte mare de a descoperi tainele trecutului, Elena Monu și-a dedicat toată viața și cariera istoriei și culturii României, scriind numeroase articole și cărți de specialitate. Locul cel mai special și de care nu se poate despărți este orașul Bîrlad, unde de mai bine de 20 de ani activează ca președinte al Societății Culturale „Academia Bîrlădeană”. Acolo ne-am și întîlnit pentru a vorbi despre o viață dedicată acestui oraș și istoriei sale.

V-ați născut în satul Vulturul, în județul Vrancea, dar ați învățat la Bîrlad. Care este povestea din spatele acestei decizii, de a veni la Bîrlad?

Am venit la Bîrlad datorită mutării părinților mei, de unde stăteau, nu de la Vulturul. Ei au stat în Basarabia, iar cînd au venit rușii, în 1944, s-au întors în România și, pînă în noiembrie 1947, am stat cu părinții și cu sora în satul Vinderei, iar de atunci locuim la Bîrlad. De fapt, am venit în martie 1947. La Bîrlad am făcut grădinița, la Bîrlad am făcut șapte clase, iar primele clase de liceu le-am făcut la Liceul de fete „Iorgu Radu”, care în prezent se numește Școala Gimnazială „Iorgu Radu” și care a împlinit 100 de ani.

Ați avut ocazia de a observa Bîrladul, dar și Iașul în timpul regimului comunist. Deși aveați o vîrstă fragedă, cum ați perceput locurile, oamenii?

Deși nu sînt născută la Bîrlad, mi-am trăit toată viața aici. Totuși, am avut un post la Iași, la Institutul „A. D. Xenopol” , pentru că am fost șefă de promoție la nivel de țară în 1964, cînd am absolvit. Din diferite motive, am renunțat și am venit ca profesor la Bîrlad. Pentru că am activat în învățământ atîția ani, aș vrea să spun cîteva cuvinte despre școală. Școala era altfel decît cea de astăzi, cu tot regimul comunist, mai ales al nouălea deceniu, cînd existau restricții. După 1964, vreo 10 ani, liceele urmau modelul francez, unde existau secțiile de real și uman și s-au înființat clasele speciale și apoi existau altfel de profesori. În cazul meu, care se generalizează la foarte mulți profesori de atunci, nu numai că iubeam istoria, dar și copiii, adolescenții. Eu am funcționat la liceu de la 23 de ani și aveam elevi de 18 ani. Era o legătură fără ca să fie dictată, între elev și profesor, între colegi, între părinți și profesor. De asemenea, manualele erau diferite, existînd doar o editură. Era o atmosferă de feedback. Și cu foștii colegi profesori era o relație specială. Din 2004 și pînă în ziua de azi de întîlnim în fiecare an. Astăzi nu mai există această relație, din păcate. Atunci eram oameni împliniți, profesional și afectiv.

În ce măsură a influențat regimul comunist istoria și cultura?

Regimul comunist a influențat într-o mare măsură istoria și cultura prin impunerea cenzurii. Cu toate acestea, unele instituții și asociații reușeau să activeze destul de bine, adaptîndu-se rigorilor din acele vremuri. A fost o perioadă a adaptabilității culturii și istoriei, care nu a fost ușoară, dar prin care mulți au fost nevoiți să treacă, datorită pasiunii față de cultură și istorie.

După terminarea liceului, ați studiat la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde ați absolvit ca șefă de promoție la nivel de țară. Cum s-a cristalizat direcția aceasta, a istoriei și culturii, pe care ați ales să mergeți?

Istoria mi-a plăcut dintotdeauna, așa că nu a fost absolut niciun moment declanșator. De la început am vrut să mă înscriu la Facultatea de Istorie. Cînd am dat admiterea, în 1959, aceasta cuprindea patru secții: Istoria României, Istoria Universală și două secții de Istoria românilor. Am intrat circa 100 de studenți. Facultatea se făcea pe cinci ani, adică se învăța. Un procentaj destul de mare din cultura mea istorică o țin minte de decenii. Se învăța, cu toate rigorile existente în acele vremuri.

Inițial, am vrut să fac arheologie, și din 1960 și în continuare, am fost pe șantierele arheologice. Am fost la Cucuteni, la cetatea dacică de la Barboși și în ultimul an am fost la cetatea de pămînt de la Bîrlad, care nu mai există de vreo 50 de ani. Datorită acestor expediții, să le spun așa, mi-a fost oferit un post la Institutul „A. D. Xenopol”, dar după cum am spus, m-am întors la Bîrlad ca profesor.

În perioada în care ați stat în Iași, ați publicat numeroase articole de specialitate în Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” și în revista „Arhiva genealogică” a Institutului Român de Genealogie și Heraldică «Sever Zotta». Ce a însemnat această activitate pentru parcursul d-voastră ulterior?

Prima dată am publicat articole despre familii boierești, de pildă familia Juvara, în revista „Magazin Istoric”, în 1981, 1982, 1986. În anuar am publicat, înainte de 1990, articole legate de aromâni. După, am publicat în revista „Academia Bîrlădeană”. La Iași, profesorul Ștefan Gorovei a înființat acum aproape 30 de ani, singurul Institut Român de Genealogie și Heraldică, Institutul «Sever Zotta»; întîlnirile aveau loc la Casa Catargiu. Ani la rînd luam trenul și participam la aceste întîlniri. Am mai publicat articole și în revista „Arhiva Genealogică”, unde se află o mare parte din teza mea de doctorat, care avea ca temă familia Costache. Aceste articole și cărți pe care le-am scris au reprezentat și încă reprezintă o plăcere, deși în ultima perioadă nu o mai fac cu atîta spor. Scrierea unei cărți este un proces care durează ani și ani de zile, dar pe viitor, dacă voi fi sănătoasă, voi scrie o carte despre casele istorice din Bîrlad și din apropierea acestuia.

„La Bîrlad m-am simțit, într-un cuvînt, acasă”

Deși ați petrecut o perioadă la Iași, v-ați întors la Bârlad, unde ați lucrat ca profesoară de istorie timp de 40 de ani. Ce v-a făcut să vă întoarceți la Bârlad, cînd puteați fi profesor de istorie la Iași sau în alt oraș mare?

Am renunțat la postul de la Iași din motive personale, legate de familia mea, peste care, evident, trecem, dar la Bîrlad m-am simțit, într-un cuvînt, acasă. Cînd merg pe stradă, chiar și 200 de metri, este imposibil ca oamenii să nu mă recunoască. Bîrladul este un loc special pentru mine, poate și din cauza culturii și bagajului său istoric, dar exceptînd aceste aspecte, m-am simțit mereu atrasă de acest oraș.

De ce?

De Bîrlad este imposibil să nu te îndrăgostești, dacă ai locuit aici toată viața, dacă ai învățat aici, dacă ai cunoscut sau ai citit despre personalitățile bîrlădene, pentru că generația noastră citea extrem de mult, dacă ai avut acces la informații despre oraș și istoria sa.

Din martie 1995 sunteți președintele Societății Culturale „Academia Bîrlădeană”. Pe parcursul celor 25 de ani ați inițiat, organizat și condus peste 200 de manifestări culturale la sediul societății, dar și în alte instituții de cultură din Bîrlad și din zona fostului județ Tutova. Prin ce se deosebește caracterul cultural al Bîrladului față de alte orașe?

N-aș putea spune că acest caracter al Bîrladului se deosebește. În orice caz, localnicii sînt acuzați de bîrlădenită, de exces de dragoste față de Bîrlad.

Bîrladul este, de mai multă vreme, un centru cultural, împreună cu restul Moldovei, pe care o cunosc foarte bine și a celorlaltor orașe, sau cum li se spunea înainte, tîrguri, cu o importantă valoare culturală, precum Botoșani, Fălticeni, nu discut despre Iași, pentru că aici lucrurile sunt bătute în cuie, Tecuci. Bîrladul a avut această șansă că la fiecare generație, adică la fiecare 25 de ani, un pumn de oameni a știut nu numai să mențină, ci și să cultive memoria și trecutul cultural și să depășească ceea ce s-a făcut înainte.

Se spune despre Bîrlad că este adevărata capitală de județ a Vasluiului. De unde disputa asta? Cum poate fi tranșată?

Aici chiar și unii vasluieni sînt de acord. Așa se spune, într-adevăr, că din punct de vedere cultural, municipiul Bârlad depășește municipiul Vaslui, dar fiecare oraș are istoria și cultura sa, chiar dacă acestea pot avea puncte de întîlnire.

De ce ați ales să valorificați cultura și istoria Bîrladului? De unde a pornit această inițiativă?

Unul dintre factorii principali și care au jucat un rol important în acest proces a fost atmosfera. Aceasta nu este un lucru supranatural. Atmosfera dintr-o casă istorică, precum sediul Academiei Bîrlădene, unde ne aflăm acum, care a fost frecventată de atîtea personalități, nu numai bârlădene, ci și din alte regiuni sau localități, îți inspiră acest sentiment de continuitate, de trecere a timpului.

„Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă”

În cariera dumneavoastră ați efecutat muncă de cercetare genealogică despre Familia Costache, despre care ați scris și în teza de doctorat, în 2007, dar și despre care ați alcătuit două volume, respectiv „Familia Costache. Istorie și genealogie” (2011) și „Familia Kostaki. Studii, memorii, documente” (2013). Ce v-a motivat să efecuați această muncă de cercetare genealogică?

Pentru primul volum și pentru al doilea, dar îndeosebi pentru primul, am folosit cea mai mare parte a tezei mele de doctorat, care s-a numit Din istoria unei familii Costache. Am continuat, dar am avut și o șansă sau chiar mai multe șanse, dar cea mai importantă dintre ele este că am cunoscut-o pe Maria Ecaterina Costache, urmașă a două ramuri a neamului Costăcheștilor și sînt prietenă cu fiicele ei, care sînt generația mea. Aceasta venise la Bârlad să-și înmormânteze o rudă primară și cineva i-a spus despre mine și despre ce fac și m-am trezit cu ea la ușă. Venise cu doi veri de-ai ei, toți trei provenind din neamul Costache. Doamna aceasta mi-a oferit foarte multe informații, chiar și stema familiei Costache, care apare în cele două volume ale mele.

După, din cu totul alte motive, în perioada în care făceam politică și la sate, am avut oportunitatea să cunosc în localități, sate sau cătune oameni care dețineau informații. Așa am cunoscut o doamnă profesoară de la Epureni, care nu mai este în viață, dar care a fost botezată de ultimii urmași a lui Manolache Costache Epureanu. Ea mi-a oferit prețioase informații, o serie de cărți și obiecte despre Costăchești. Adică, am cunoscut-o și am fost la ea în fiecare an, cel puțin o dată, începînd cu 1978 până prin 2008, cu puțin înainte de a se stinge.

Am avut șanse pe care le-am folosit, pentru că eu am funcționat și funcționez în continuare după proverbul românesc „Dumnezeu îți dă, dar nu îți bagă și în traistă”.

De-a lungul carierei dumneavoastră, ați editat și contribuit la realizarea a numeroase volume și ați cunoscut persoane importante, precum academicianul C. D. Zeletin. Cum v-a influențat colaborarea cu acesta?

Enorm, pentru că C. D. Zeletin a fost o personalitate renascentistă, uluitoare. A fost chiar și Președintele de Onoare al Societății „Academia Bîrlădeană” și inițiatorul reînființării acesteia, în 1990. Sigur că am avut mai multe modele, spre exemplu academicianul Gheorghe Platon, care mi-a fost profesor, dar și alte nume de la Iași care m-au influențat mult, precum profesorul specialist în istoria modernă Mihai Cojocaru, apoi Florin Platon, Dinu C. Giurescu, pe care noi l-am invitat cînd l-am omagiat prima dată pe Alexandru Ioan Cuza, în 1980, dar și multe altele. Am  avut onoarea să-l cunosc și pe profesorul Neagu Djuvara, cu care s-a stins ramura munteană.

Ce obstacole ați înfruntat în activitatea dumneavoastră?

Sigur că au fost obstacole și atît cît voi mai activa vor mai exista. Principalul obstacol este interesul în totală scădere pentru cultură și pentru istorie, în general, chiar și pentru istoria Bîrladului. Nu sînt familiarizată cu Internetul și computerele, dar este alt sentiment cînd citești dintr-o carte. Să nu mai menționăm că pe Internet se află multe informații eronate și nu numai în domeniul istoriei.

Birocrația mai este un obstacol foarte mare, nu pentru mine, dar în general. Ca să realizezi un proiect privind, de exemplu, refacerea Casei memoriale „Alexandru Ioan Cuza” este o birocrație de neconceput. Iar ca să dau un alt exemplu, începînd cu 2016, proprietarii caselor memoriale și ai monumentelor istorice plătesc impozite pentru proprietățile respective, ceea ce-i împinge să-și scoată proprietățile la vînzare. Acestea nu se cumpără și sînt lăsate să se dărîme, iar noi pierdem astfel monumente și case istorice. Cîteodată aceste obstacole sînt insurmontabile.

Cum ați caracteriza cultura și istoria în prezent, cînd totul este dominat de tehnologie?

Prefer să mă limitez la istorie, la cea națională, nu la cea internațională. De foarte mult timp interesul pentru istorie este în continuă cădere. Și nu este vina profesorilor, ci a sistemului. Era altceva cînd facultatea era de patru ani, pentru că acum lipsește și rigoarea evaluării studenților. Spre exemplu, noi dădeam teză în facultate din toată istoria românilor, toată istoria universală și din socialism și metode de predare a obiectului respectiv. Adică, atunci cînd terminai facultatea sau și liceul, cunoștințele se sedimentau mult mai bine.

Scurtă biografie

Elena Monu s-a născut pe 24 iunie 1941, în satul Vulturul, județul Vrancea. În 1959, a absolvit ca șefă de promoție cursurile nou înființatului Complex Școlar, în prezent Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Bîrlad. Între 1959-1964, a urmat cursurile Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași, pe care le-a finalizat ca șefă de promoție la nivel de țară. În continuare, timp de 40 de ani (1964-2004), a fost profesoară de istorie la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” Bîrlad și, între 1996-1999 a fost director adjunct al acestei unități de învățămînt.

Din 1995, Elena Monu este președinta Societății Culturale „Academia Bîrlădeană”. De asemenea, are un rol important în editarea revistei „Academia Bîrlădeană”, unde publică regulat articole.

A publicat articole și în anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol” din Iași și în revista „Arhiva Genealogică” a Institutului Român de Genealogie și Heraldică „Sever Zotta”, unde este și membră din 1999. Este și colaboratoare a Direcției Județene Vaslui pentru Cultură.

De curînd a primit titlul de cetățean de onoare al Bîrladului.