Prof. dr. Eugen Târcoveanu, şeful Clinicii I de Chirurgie de la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţe „Sf. Spiridon” din Iaşi, este unul dintrei cei mai renumiți chirurgi ieșeni care a realizat pînă în prezent aproximativ 14.000 de operații. Specializat în chirurgie generală, laparoscopică şi robotică, reputatul medic a folosit pentru prima dată termonecroza ca metodă de tratare a cancerului, fiind atunci criticat pentru că face experimente. „Dumnezeu m-a ajutat și nu am pierdut niciun pacient”, a explicat profesorul Târcoveanu.

Sînt plecaţi pînă acum 22.000 de doctori, majoritatea în Europa. Vă închipuiţi ce hemoragie de creiere!

Ce credeţi despre sistemul medical din România?

Sistemul medical din România este un sistem care provine din perioada de dinainte de Revoluţie şi care a fost ajustat din mers. Acesta are atît puncte tari cît şi puncte slabe. Ca puncte tari, spre deosebire de alte sisteme de sănătate, sistemul românesc acordă asistenţă medicală oricui. Să ţinem cont că foarte puţini sînt asiguraţi, iar asigurările medicale nu vor acoperi niciodată costurile pentru întreaga populaţie. Chiar vizavi de ţările foarte dezvoltate, la noi bolnavii sînt îngrijiţi poate în condiţii hoteliere mai proaste şi cu mai puţine medicamente, dar ei au totuşi acces la sistemul medical. Problemele sînt mai mult organizatorice decît de substanţă.

De ce tot mai mulţi tineri aleg medicina în condiţiile în care, la noi în ţară, această meserie nu este bine plătită?

Răspunsul este foarte simplu. Ei vin la medicină ca să plece în străinătate. Sînt plecaţi pînă acum 22.000 de doctori, majoritatea în Europa. Vă închipuiţi ce hemoragie de creiere. Ei aleg străinătatea şi din alte motive, nu doar din cauza salarizării. La noi doctorul nu mai e respectat ca înainte. Şi aceasta va fi o problemă care va diminua încrederea pacientului în medic. Vedeţi că presa mediatizează cazurile care sînt mai rele. Şi poate pe bună dreptate cîteodată. Însă fiecare profesie are uscături şi nu e exclus ca şi profesia medicală să aibă. Dar eu vă pun nişte întrebări. Se spune că în sistemul sanitar există corupţia cea mai mare. Eu cred că e o mare greşeală pentru că aţi văzut cîţi medici sînt în topul milionarilor sau al miliardarilor? Vă spun eu, nu e nici unul. Nici un medic care face medicină propriu-zisă, poate doar vreunul care e şi politician. Câţi medici aţi văzut dumneavoastră că au omorît pe trecerea de pietoni un bolnav? Câţi medici aţi văzut în stare de ebrietate? Câţi medici aţi văzut că sînt drogaţi? Şi medici sînt destui. Asta oare spune ceva? Este o meserie în care se învaţă şi se munceşte toată viaţa într-un regim foarte dur de muncă. Spre exemplu, chirurgia este o profesie cu un mare risc. Aici poţi să te îmbolnăveşti de hepatită, ciroză, SIDA, poţi lua orice infecţie pentru că lucrezi cu microbi tot timpul. Foarte mulţi medici au murit din cauza unei boli pe care o putem numi „profesională”. Ei, medicii nu se încadrează în categoria de risc. Chirurgii mor mult mai devreme, fac infarct. Astfel, profesia de chirurg cere mai multă atenţie, concentrare şi stres decît profesia de aviator. Ei sînt la risc şi pe baza asta îşi iau salariile. Chestia cu salariile, ca eu să fiu gelos pe o altă categorie profesională, e o prostie. E bine să mă plătească pe mine după pregătirea şi valoarea mea. Dacă eu, spre exemplu, în ţara asta, fac nişte operaţii pe care nu le pot face cinci oameni, atunci trebuie să mă plăteşti. Deci medicii nu pleacă numai după bani în afară. Pleacă şi după respect. În ziarele lor aţi citit că vreun medic român a făcut vreo greşeală medicală?

Nu, de obicei aud că sînt lăudaţi medicii.

Oare de ce? De ce doctorii noştri care pleacă acolo sînt lăudaţi şi doctorii de aici sînt ponegriţi?

Poate din cauza mentalităţii.

Da, aici este o chestie de mentalitate. Ca sistemul sanitar să meargă bine trebuie să ne schimbăm şi noi mentalitatea.

În perioada comunistă doctorii, şi în special chirurgii, erau mult mai apreciaţi

De-a lungul carierei aţi urmat mai multe stagii de perfecţionare în străinătate şi presupun că ştiţi cam cum stă treaba cu sistemul medical din afară. Care ar fi diferenţele majore dintre medicina din străinătate şi cea de la noi?

Medicina românească a fost tot timpul o medicină europeană, cum se făcea acolo se proceda şi aici. Şi vă dau exemple. Cînd au fost începuturile medicinei moderne, primii profesori şi medici practicanţi erau şcoliţi în Europa, la Paris, Berlin, Viena, Londra. Problema este că următoarea generaţie a terminat facultatea aici şi a avut libertatea de a circula în afară. A venit perioada comunistă cînd se lucra în nişte condiţii mizerabile. Eu am trăit vremurile astea. Iarna nu aveai voie să pui calorifere în spital. Le dădeai bolnavilor antibiotice dacă făceau infecţii. Plus că totul era raţionalizat şi nu aveai voie să aduci nimic din afară. Totul se făcea aici. Însă rezultatele noastre din timpul ăla erau asemănătoare cu a celor din străinătate. Dar vă închipuiţi cu ce efort. Nu aveai nimic, dar conta calitatea doctorilor. În regimul comunist existau nişte profesori extraordinari care au stat chiar şi la închisoare pe nedrept. Vă spun cu amar că atunci doctorii, şi în special chirurgii, erau mult mai apreciaţi. Şi ştiţi de ce? Fiindcă toţi şefii de partid ştiau că numai ăl mare poate să se ducă să se vindece în afară, iar ceilalţi trebuiau să se trateze aici şi aveau tot interesul. Acum, cînd toţi şefii ştiu că pot să se ducă dincolo, de ce să nu aruncăm noi puţin noroi peste tagma medicală? Face bine la alegeri, luptăm împotriva corupţiei. Spre exemplu, dacă ne referim la sistemul care era înainte în America, putem spune că cei neasiguraţi mureau la poarta spitalului. Eu am bolnavi operaţi în America care, pentru operaţii mai mari, cum ar fi cancerul de colon sau metastaza – ce presupunea o hepatectomie – asigurarea lor nu le permitea aceste tipuri de operaţii care sînt greoaie. Şi atunci ei veneau şi îi operam noi în ţară fără nici o asigurare. Acum s-a schimbat şi în America. Ştiţi care e singura diferenţă dintre noi şi cei din afară? Ei s-au îndepărtat de bolnavi, nu prea ştiu nici cum îi cheamă. Pentru ei pacienţii sînt nişte numere. Însă la noi examenul clinic e foarte important şi e şi mai economic. La ei vine un bolnav, îi fac analizele şi după aceea discută cu el. La noi vorbeşti cu bolnavul şi îi faci un sfert din analizele alea. E mult mai ieftin. Discutînd cu el, îi capeţi încrederea. La noi sistemul e dezorganizat. Ăia muncesc mai mult ca noi, dar mai organizat şi nu sînt obosiţi. Noi facem totul repede şi mult, iar calitatea cîteodată dăunează.

Nu există profesie în care să ai satisfacţii mai mari decît aici. Poate doar dacă iei un Premiu Nobel

Predaţi chirurgia la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Grigore T. Popa” din Iaşi. Mentalitatea studenţilor dumneavoastră în ceea ce priveşte medicina se schimbă de la an la an?

Să ştiţi că studenţii sînt extraordinari. Sînt cîteva profesii în care tu nu exişti ca profesionist dacă nu există partenerul tău. Spre exemplu, nu există doctori fără bolnavi. Nu există profesori, dacă nu sînt studenţi, iar profesorii uită lucrul ăsta. Studenţii reprezintă barometrul cel mai bun prin care se apreciază calitatea învăţământului. Există un soi de categorie de profesori pe care studenţii îl numesc profesor „bologna”. Eu am primit multe onoruri, dar pentru mine asta a fost cea mai tare. Şi spune aşa: pentru că aţi reuşit să ne ascultaţi, nu doar să ne auziţi; pentru că nu puneţi la îndoială faptul că merităm sau că sîntem pregătiţi pentru un sistem mai bun; pentru că nu ne-aţi considerat nici client, nici materie prima ci parteneri; pentru că aţi reuşit să împingeţi frontiera cunoaşterii umane într-un anumit domeniu şi nu doar să reproduceţi ceea ce alţii au creat; pentru că sînteţi membru activ în comunitatea academică şi pentru că ne îndrumaţi şi pe noi să fim parte din această comunitate; pentru că anul acesta am participat la un curs şi astfel aţi devenit adeptul unei culturi a calităţii şi aţi reuşit mereu să îmbunătăţiţi experienţele noastre de învăţare; pentru că aţi fost un partener autentic şi deschis întotdeauna spre viitor; pentru acestea şi multe altele vă declarăm profesor „bologna”. Ştiţi ce spun ei? Faptul că un profesor normal ţine un curs, un profesor bun îţi explică, un profesor foarte bun te atrage, dar un profesor „bologna” este un model.

Un sfert din tratament este terapia prin cuvînt, iar bolnavul trebuie să aibă încredere în tine. Dacă eu erodez principiul acesta, s-a terminat cu dialogul. Trebuie să-ţi placă ceea ce faci.

Credeţi că pentru practicarea medicinei este nevoie de ceva talent sau totul depinde de practică?

Trebuie să ai puţin har pentru că medicina este, în primul rînd, o profesie liberală. Ai permanent contact cu bolnavul şi trebuie să ştii să comunici cu el şi să-l încurajezi. Azi tot mai multă lume are nevoie de psiholog, de asistenţă psihologică. Un sfert din tratament este terapia prin cuvînt, iar bolnavul trebuie să aibă încredere în tine. Dacă eu erodez principiul acesta, s-a terminat cu dialogul. Trebuie să-ţi placă ceea ce faci. Dar, în general, este bine ca atunci cînd tratezi un bolnav să-l consideri părintele sau fratele tău.

Care sînt avantajele şi dezavantajele profesiei de medic? La ce trebuie el să renunţe şi ce primeşte în schimbul sacrificiilor?

Avantajele ar fi satisfacţia. Nu există profesie în care să ai satisfacţii mai mari decît aici. Nu există. În orice, poate în cercetare, poate dacă iei un Premiu Nobel. Dar aici satisfacţiile le ai zi de zi. Bineînţeles că ai şi insatisfacţii. Şi astea sînt groaznice. Dezavantajele ar mai fi riscurile şi salarizarea. Doctorii sînt mereu la limita dintre viaţă şi moarte şi au multe de învăţat de aici. Ei văd şi săracul şi bogatul care tot acolo se duc.

Medicul trebuie să cunoască nişte principii şi trebuie să înveţe că tot timpul trebuie să înveţe

Vă mai amintiţi prima operaţie?

Nu-mi amintesc. Eu am început de mult, de cînd eram student. Am făcut chirurgie experimentală, am operat întîi pe animale, lucru pe care acum nu l-aş mai face pentru că şi ele sînt nişte fiinţe vii. Am ajutat foarte mult şi am avut şansa să încep de tînăr. După ce am terminat facultatea, am fost reţinut în învăţămîntul superior şi, vrînd-nevrînd, am fost foarte aproape de studenţi. Am avut avantajul că, fiind de vîrsta lor, îi înţelegeam mai uşor şi aşa m-am apropiat şi a început să-mi placă chestia asta. Cea mai bună învăţare e să-l înveţi pe altul. Cînd faci asta trebuie să înţelegi tu ca să ştii cum să-l faci pe el să înţeleagă. Şi atunci eşti obligat să citeşti tot mai mult. La noi lucrurile se schimbă rapid, iar cărţile de acum nu mai sînt valabile în cinci ani. Însă rămîn principiile. De aceea la medicină lumea are impresia că trebuie să toceşti. Medicul trebuie să cunoască nişte principii şi trebuie să înveţe că tot timpul trebuie să înveţe. De ce crezi că ăia de afară nu fac medicină? Nu le place să înveţe. Aici ai responsabilitate zi de zi. Biologia nu poţi s-o bagi în ghiduri. Un bolnav operat evoluează cum vrea el, cum vrea biologia lui.

Ce relaţie aveţi cu pacienţii dumneavoastră?

Eu mă înţeleg bine cu pacienţii, îmi place să vorbesc cu ei. Cu cît blnavii sînt mai simpli, cu atît evoluează mult mai bine. Un doctor este cel mai dificil bolnav şi îţi face toate complicaţiile din lume fiindcă el ştie ce se poate întîmpla.

Sînteţi primul medic român care a folosit termonecroza ca metodă de tratare a cancerului. Cum v-a venit această idee?

A fost mai mult o întîmplare decît o idee. Principiul de termonecroză exista şi se referea la distrugerea metastazei în cazul bolnavilor inoperabili. Exista un aparat foarte scump care făcea această hipertermie, mai exact creşterea temperaturii, care costa 60.000 de euro. Şi atunci un centru de cercetare din Franţa descoperise că acelaşi lucru se poate face cu vapori de apă sub presiune. Eu am folosit metoda şi am avut şi probleme din cauza asta, m-au criticat pentru că fac experimente, dar n-am pierdut nici un bolnav. M-a ajutat şi Dumnezeu şi bineînţeles că metoda avea o baza experimentală, însă nu era făcută pe om. Am realizat un proiect de cercetare şi cu banii obţinuţi mi-am cumpărat aparatul care era acceptat.

Cînd te duceai la mare şi vedeai bolnavii cu tot felul de cicatrici sau eventraţii ţi-era ruşine să spui că eşti chirurg. Dacă îţi spunea cineva <> îi răspundeai <>!”

V-aţi specializat în chirurgie generală şi laparoscopică. Care sînt deosebirile dintre cele două tipuri de chirurgie?

Sînt multe deosebiri. E aceeaşi chirurgie însă calea de abord e diferită. Cu cît chirurgul e mai mare, cu atît are o incizie mai proeminentă pe burtă, aşa se spunea pe vremuri. Înseamnă că făcea o operaţie foarte laborioasă şi care dura mult. Dar cînd te duceai la mare şi vedeai bolnavii cu tot felul de cicatrici sau eventrații ţi-era ruşine să afirmi că eşti chirurg. Dacă îţi spunea cineva „domn’ doctor” îi răspundeai „taci!”. Chirurgia minim-invazivă sau chirurgia de catifea, cum o mai numim noi, are un abord minim-invaziv asupra peretelui şi se realizează prin nişte găuri de cheie. Asta datorită tehnologiei pentru că prin nişte trocare se introduce o cameră de luat vederi care îţi transmite o imagine pe un monitor video. Evoluţia post-operatorie este mai simplă, spitalizarea nu este atît de îndelungată şi costurile sînt mai mici, deşi aparatele astea costă mult. Bolnavul nu mai face complicaţiile parietale, îşi reia tranzitul, se duce la muncă mai devreme.

Deci dumneavoastră preferaţi să operaţi mai mult laparoscopic?

Şi aici sînt indicaţii. Spre exemplu, dacă un bolnav este operat anterior clasic, el, după operaţie, face nişte aderenţe. Această chirurgie este aproape contraindicată. Chirurgia minim-invazivă este bună pentru obezi şi prezintă multe avantaje pentru că obezul are probleme de hiper-presiune intra-peritoneală şi va face eventraţii după operaţie. Această chirurgie a apărut în 1988-1989. Cînd eu m-am dus prima dată şi am văzut lucrul ăsta, am întrebat cît costă și am zis: „gata, eu trebuie să-mi schimb meseria pentru că acest lucru nu-l voi face”. Şi n-au trecut cinci ani şi am putut să fac. Cum? Prin proiecte europene care sînt acuma la modă. M-am adresat unei firme care făcea astfel de aparate şi am spus că vreau să fac un centru de antrenament. A fost genială ideea. Dar eu nu aveam nimic. Voiam să-mi dea o trusă ca să învăţ pe alţii şi mi-au dat. După aceea bisericile s-au angajat şi au cumpărat. Ministerul abia după vreo 12-14 ani a investit, pînă atunci era obtuz. Astăzi această chirurgie se face peste tot. La noi, întîi au fost oamenii pregătiţi şi după aceea au venit aparatele, dincolo prima dată sînt aparatele performante şi oamenii se adaptează. Asta-i diferenţa dintre noi şi ei. Dar noi avem disponibilitate. Asta-i o aventură, să porneşti să faci o altfel de chirurgie fără să n-ai nimic. Crezi că ei ar fi făcut aşa ceva? La noi existau condiţii în care să poţi face ceva pentru prima dată şi chirurgia minim invazivă s-a realizat la Iaşi, acesta fiind printre primele oraşe. Profesorul Duca a făcut în decembrie ’92 şi noi în martie ’93 cu o echipă integrală românească. Şi nu la Bucureşti, la Iaşi. Fără bani de la minister, ci cu bani de la Dumnezeu.

La noi tot timpul a fost ceva gri, hai că se poate şi aşa. Nu le dăm la doctori cît trebuie că se descurcă ei. Nu te poţi descurca la nesfîrşit

Există probleme cu care vă confruntaţi acum în ceea ce priveşte dotările de la Spitalul „Sfîntul Spiridon” din Iaşi?
Da. O trusă laparoscopică ţine cinci ani. Noi am făcut nişte proiecte şi am dotat spitalul cu truse. Dar ca să întreţii o astfel de aparatură ai nevoie un contract de service şi trebuie ca tot timpul să cumperi cîte ceva. S-a terminat acel proiect şi am ajuns de unde am plecat. Aici trebuie investit permanent fiindcă se cîştigă enorm. Un bolnav, în loc să stea şapte zile, stă trei. Este o diferenţa de patru zile de spitalizare care, la noi, este cea mai scumpă. De ce? Ca doctor nu contează, nu se apreciază. Eu pot să fac o sută de operaţii pe zi, pot să nu fac nici una, primesc acelaşi salariu. Eu mă uit la ăştia care au miliarde. Cu ce pleacă ei dincolo?

Cum vedeţi faptul că bugetul alocat Ministerului Sănătăţii pentru anul 2015 este mai mic decît cel din 2014?

Bugetul pe care l-am avut este unul de avarie. Şi foarte mult depinde de manager. Aţi văzut că sînt spitale în care bolnavii îşi cumpără din piaţă pansamente sau ace. Cum poţi tu să operezi cu ceva cumpărat de un bolnav care nu ştie dacă e sigur. Aici siguranţa face mai mult ca în aviaţie. Dacă un ac nu e bine sterilizat, pacientul poate face o infecţie cauzatoare de moarte. Noi nu vedem microbii, dar ei te pîndesc la tot pasul. La alte spitale, substanţele cu care se spălau pe mîini şi care trebuiau să fie mai mult decît sterile erau contaminate. Bineînţeles că trebuie să fie profesionişti peste tot. Politizarea, faptul că şi femeia de servici e angajat politic, e o mare prostie ce nu va duce la nimic. La noi tot timpul a fost ceva gri, hai că se poate şi aşa. Nu le dăm doctorilor cît trebuie că se descurcă ei căci există corupţia. Nu te poţi descurca la nesfîrşit. Doctorii, ăştia tineri, de asta pleacă. Eu am fost învăţat în perioada comunistă şi ştiu cum e să fac economii şi să gândesc de zece ori înainte. Pentru mine este un handicap, eu îmi dau seama. E o gîndire patologică, nu una normală. Ştii ce zic ăştia cînd vin la noi şi văd instrumentele noastre? Spun „vai, dar cum?”. Dacă-i pui să opereze şi nu au tot ce scrie pe listă, refuză.

Credeţi că cei 100 de lei acordaţi personalului din cadrul sistemului public sanitar sînt îndeajuns?

Şi Ceauşescu tot cu 100 de lei era. Este o jignire, eu aşa cred.

S-a evocat spiritul mioritic al poporului român care este delăsător şi care acceptă orice. Spiritul mioritic e bun pentru literatură dar nu şi pentru progres

Ce părere aveţi despre implementarea, în sistemul medical, a cardurilor de sănătate?

Sînt foarte utile. La noi întîi se dau cardurile, dar apoi n-au cititoare. Însă sînt importante pentru că pe ele ai tot istoricul bolii. Bolnavul vine cu foaia lui de observaţie gata făcută. La noi nu poţi şti dacă ai o slujba stabilă, azi eşti salariat, mîine nu mai eşti. E o problemă cu asta. Nu ştiu dacă prin intermediul cardurilor se poate rezolva pentru că tot timpul el trebuie să vadă dacă tu eşti salariat. Lucrurile trebuie făcute începînd prin a crea locuri de muncă, prin a asigura o normalitate peste tot. Două lucruri sînt esenţiale pentru o ţară normală: învăţămîntul şi sănătatea. Dar se pare că ţara asta n-a avut atîţia analfabeţi niciodată. Înainte se spunea că s-a eradicat analfabetismul. Nu cred că s-a eradicat. Dar nu erau atîţi analfabeţi, era un popor deştept. Apar copii geniali care iau olimpiada de informatică, de matematică fiind antrenaţi de profesori care iau nişte salarii de nimic. Pe un popor bolnav şi neinstruit îl ai la mînă.

Asistăm în ultimul timp la nenumărate accidente care, de cele mai multe ori, se finalizează cu decese. Ce părere aveţi despre eficacitatea cu care lucrează SMURD-ul atunci când vine vorba de situaţiile de urgenţă?

S-au băgat mulţi bani în acest sistem şi eu cred că e bine că s-a făcut asta. Pentru că sistemul nostru de asigurare a urgenţelor începe să fie copiat de alte ţări care sînt mai dotate decît noi. Problema care pe mine mă roade este că s-a investit foarte mult pînă la poarta spitalului. Accidentele se întîmplă. Într-adevăr, sînt multe. Armata e cea mai disciplinată şi e bine să se meargă acolo prima dată. Sîntem pe primul loc la accidentele de trafic din Europa, opt români mor în fiecare zi. Mulţi tineri decedează sau rămîn schilodiţi pe viaţă. De ce noi avem mai multe accidente? Că sîntem şi mai nebuni şi din cauză că nu avem autostrăzi. De ce la Polul Nord se fac autostrăzi fără nici o crăpătură şi la noi apar gropile după două săptămîni? Sînt întrebări mioritice. S-a evocat spiritul mioritic al poporului român care este delăsător şi care acceptă orice. Spiritul mioritic e bun pentru literatură, dar nu şi pentru progres.

Ce pasiuni aveţi în afară sălii de operaţie?

Văzînd atîta chin ştiu că viaţa este un dar sfînt care se poate pierde într-o secundă. Apreciez viaţa şi tot ce e legat de ea, tot ce-i frumos. Un medic iubeşte natura în tot întregul său. Medicul a fost pentru prima dată naturalist, acuma s-a cam separat de această latură. Natură în sine îţi oferă cele mai multe exemple de cum poţi trăi în armonie. Există nişte structuri anatomice pe care Dumnezeu sau natura le-au făcut perfecte. Şi s-a văzut că, spre exemplu, în locul în care se transmite greutatea corpului la femur este o zona critică. Structura aia osoasă, după ce s-au inventat podurile cu arcuri, s-a văzut că e identică cu podurile. Dacă vedeam mai întîi structura osoasă puteam să construiesc podurile cu 50 de ani mai devreme poate.