DORU CĂSTĂIAN: „Nu cred într-un profesor care nu e o combinaţie de rigoare ştiinţifică şi cultură autentică”

De-a lungul carierei sale, Doru Căstăian a fost dedicat meseriei de profesor și a încercat mereu să-și lase amprenta asupra elevilor săi. L-am provocat la un dialog despre profesia aceasta, ca să înțelegem de ce unii profesori pot ieși din mulțime și pot rezona cu elevii lor, oferindu-le imboldul atît de necesar dea avea încredere în propriile forțe.

Ce v-a inspirat să scrieți cartea „Cum și (de ce) mai educăm”?

Eu n-am scris, de fapt, o carte. Am scris mai multe articole, în perioade diferite ale vieţii profesionale, iar editorii Otniel şi Raluca Vereş, care îmi sînt şi prieteni, au considerat că articolele merită strînse într-un singur volum, pentru că au, pînă la urmă, o temă comună: educaţia.

Care au fost factorii care v-au determinat să alegeți Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” din Galați ca mediu de desfășurare a activității de predare? Ce deosebește liceul de arte de alt liceu?

Nu l-am ales eu, într-o oarecare măsură el m-a ales pe mine. Liceul de Arte a fost o întîmplare care a devenit destin. Cînd am mers la concurs, acest liceu a fost prima mea opţiune pentru simplul motiv că era singurul care oferea o catedră titularizabilă. Am obţinut cea mai mare notă la examenul de titularizare şi am ajuns profesor aici. Habar nu aveam dacă alesesem bine. Acum ştiu că nu există alegeri bune sau rele în educaţie. Oriunde ai merge, sînt lucruri de făcut. Există, sigur, locuri unde îţi poate fi mai uşor decît în altele, dar oricare loc poate deveni destin. Iar dacă e un destin bun sau rău depinde şi de tine.

Una dintre pasiunile dumneavoastră este cîntatul la chitară. V-ați gîndit vreodată să vă axați pe muzică?

Serios nu cred că m-am gândit vreodată. Mi-a fost suficient să cînt pentru mine şi ocazional pentru alţii. Aş fi putut urma poate alte drumuri, dacă aş fi avut experienţe diferite în copilărie. Cred că mi-ar fi plăcut să fiu chimist, îmi construisem acasă, cu ajutorul mamei, un mic laborator. N-am avut şansa unui profesor care să crească pasiunea asta. N-a observat-o nimeni, a murit ca un ghiocel sub bocanc. Ceva similar s-a întîmplat cu chitara. Am rămas cu puţinul pe care-l învăţasem atunci cînd am abandonat.

„Nu poţi şti vreodată suficient despre meseria de pedagog”

Ce credeți că i-a apropiat atît de mult pe elevi de dumneavoastră?

Nu m-am apropiat de toţi elevii mei. De unii n-am reuşit vreodată, de alţii m-am apropiat mai mult, de alţii mai puţin. Ceea ce încerc să fac mereu este să le arăt şi să-i fac să înţeleagă că sînt acolo şi că sînt disponibil, că eu sînt dispus să am o relaţie profundă cu oricare dintre ei. Dar o relaţie presupune doi oameni (sau mai mulţi), aşa că, în mare măsură, contează şi cît de mult îţi permite elevul să îl cunoşti, cît de mult se deschide spre tine. E o artă să fii disponibil, dar nu intruziv, prietenos şi afectuos, dar nu băgăcios. Nu va depinde niciodată exclusiv de tine. Dar îţi creşti şansele considerabil arătînd că îţi pasă, că îl priveşti ca pe o personalitate unică, că priveşti spre el şi nu prin el. Ultimii ani mi-au arătat generaţii tot mai complicate şi mai fragile, tineri care au cu lumea o relaţie ceva mai anxioasă şi mai problematică decît în trecut.

E aici şi un aspect amuzant. Acum 10-15 ani mă apropiam mai uşor de elevii mei, fără ca cineva (inclusiv eu) să considere ăsta un lucru deosebit. Acum, cînd sunt lăudat frecvent pentru relaţiile bune cu elevii mei, ele sînt mai problematice şi mai dificile decît în trecut. Dar nu mă las, nu ştiu şi nici nu vreau să procedez altfel. Cînd voi înceta să îmi respect elevii, cînd nu voi mai fi în stare să le caut şi să le respect umanitatea în formare, voi renunţa fără regrete.

Din perspectiva dumneavoastră, ce calități credeți că ar trebui să aibă un profesor? Ce sfat le-ați da profesorilor pentru a cîștiga atenția elevilor?

La fel ca un prieten, profesorul ar trebui să se străduiască să fie deschis, empatic, să nu judece şi, pe cît poate, să-i sfătuiască de bine pe elevii lui. Dar el, ca un părinte, are de asemenea sarcina de a fi un reprezentant al autorităţii, un om care stabileşte limite şi formează elevul în spiritul unor valori. Asemenea unui antrenor, este cel care construieşte şi implică elevul în experienţe cognitive şi existenţiale diverse.

Singurul sfat pe care-l am e acesta: străduiţi-vă să fiţi cu adevarat interesaţi de elevii voştri, atenţi la ei, buni cu ei ori de cîte ori se poate. Şi să fiţi cu adevărat interesaţi de meseria aleasă, care este una dintre cele mai frumoase cu putinţă. Sînt multe capcane în meseria asta. Probabil că cea mai păguboasă este superbia şi autosuficienţa. Nu, nu poţi şti vreodată suficient despre meseria de pedagog. Citiţi, cultivaţi-vă, fiţi la curent cu cercetarea. Nu cred într-un profesor care nu e o combinaţie de rigoare ştiinţifică şi cultură autentică.

Care este cel mai important lucru în relația elev-profesor?

Umanitatea. Omenescul. Firescul. Şi respectul veritabil. Ele sînt cele mai importante după părerea mea.

Într-un podcast realizat de Recorder, ați spus că era să ajungeți jurnalist, dar ați ales să fiți profesor. Care a fost motivul pentru care ați ales această profesie și cum credeți că ar fi fost dacă ați fi profesat ca jurnalist?

Simt că publicul ar aprecia o poveste emoţională despre vocaţie şi alegeri destinale. De fapt, a fost puţin mai trivial. Cred că mi-ar fi plăcut şi meseria de jurnalist, cred că mi-ar fi adus, ca şi aceea de profesor, satisfacţii profunde, dar şi frustrări pe măsură. Cred că e greu să fii azi jurnalist adevărat în România şi cred că mai există puţini jurnalişti veritabili. Pînă la urmă, cred că n-aş fi rezistat prea mult într-un oraş precum Galaţiul, unde presa cu adevarat independentă este foarte puţină. A fost mai bine că am devenit profesor. Aici ai mereu şansa unor oameni cu care poţi începe iar şi iar. Jurnalismul nu prea îţi oferă şansa asta.

Am ales să fiu profesor pentru că nu existau prea multe posibilităţi de angajare în domeniul umanist după terminarea facultăţii, dar şi pentru că am avut intuiţia că va fi o meserie care merită făcută. Acum, după 19 ani de catedră, ştiu că nu m-am înşelat. Abia acum devine o pasiune matură, o dragoste adevarată, fără năbădăi, dar cu profunzime.

„Fiecare generaţie are dreptul la cea mai bună variantă a ta”

După cîștigarea Premiului Merito ați ajuns în atenția presei. Cum credeți că a atras acest eveniment atenția asupra dumneavoastră?

A atras-o mai mult decît înainte. Nu ştiu dacă e mult sau puţin într-o lume în care influencerii au milioane (!) de urmăritori şi admiratori. Sincer să fiu, nu acord prea mare atenţie popularităţii mele. Nu mă încîntă şi nu mă întristează percepţia publică, încerc să fiu fidel conştiinţei şi principiilor mele.

Ați spus, la un moment dat, că răbdarea este esențială în meseria de profesor. Dumneavoastră ați avut-o de la început?

E amuzant, dar eu nu sînt, în general, un tip răbdător. Sînt destul de temperamental, repezit şi mai degrabă nerăbdător. Dar educaţia nu se face decît cu răbdare. Uneori cu o răbdare inumană – răbdarea de a reveni, de a relua, de a bătători cărările care trebuie bătătorite. Fiecare generaţie are dreptul la cea mai bună variantă a ta. Copiii nu au greşit cu nimic că s-au născut mai tîrziu. De ce ar trebui să te găsească mai uzat, mai obosit, mai plictisit? Sigur că eşti mai uzat şi mai obosit, dar ei nu trebuie să simtă asta. Mai plictisit, din fericire, nu sînt, mi-am păstrat intacte curiozitatea şi plăcerea de a învăţa şi de a-i învăţa pe alţii.

Într-o emisiune de televiziune ați afirmat faptul că în școala românească există interdicția de a se vorbi despre politică. De ce credeți că acest subiect este ocolit?

Dintr-o înţelegere proastă a funcţiei şi rolului politicii şi dintr-o falsă pudibonderie. Mi se pare normal să nu faci prozelitism politic, dar să faci din politică un subiect tabu e o greşeală enormă. Calitatea democraţiei unei ţări este direct proporţională cu implicarea tinerilor în politică. Iar şansa ca ei să o facă e foarte mică, dacă acest cîmp vast de acţiune şi observaţie umană este respins pe nişte temeiuri pînă la urmă puerile.

Se mai întîmplă ceva. Politica românească e, într-adevăr, în acest moment una de proastă calitate. Aşa a fost vreme de 30 de ani, cu puţinele excepţii de rigoare. A te ţine departe de politică a devenit, şi nu de azi, de ieri, o formă de semnalizare a virtuţii. În comparaţie cu ignobilul politician român, noi ne putem simţi curaţi. Dar asta e o falsă reasigurare şi un mod ipocrit de a te autoevalua. Pentru că dezinteresul pentru politică este el însuşi un act politic, de care profită aceiaşi politruci de mai bine de 30 de ani. Mă tem că avem acum clasa politică pe care o merită pasivitatea şi falsele noastre pudori. Pentru că în România par să cîştige mereu cei care flatează viciile şi dezinteresul populaţiei generale. Există din cînd în cînd momente cînd se aude apelul din adîncuri al celor care vor o societate şi o politică mai principiale, mai verticale. Oamenii oneşti provoacă uneori imensa caracatiţă a statului român (capturat). Deocamdată fără succes, e un război disproporţionat.

Cum credeți că percep liceeni conflictul cultural dintre viziunea conservatoare și cea modernă?

Liceenii sînt membri ai generaţiei Z. Şi mai sînt şi tineri. Ei locuiesc o lume în care elemente pe care noi, cei mai conservatori, ca să zicem aşa, părinţii şi profesorii lor, le vedem ca fiind radicale, sînt normale. Cred că sarcina noastră de profesori este să temperăm oarecum excesele lor (deşi, vorba aia, ce ar fi tinereţea fără ceva excese?) şi să scoatem din tezaurul înţelepciunii conservatoare lucruri bune de oferit pe care să le îmbrăcăm în haine pe care le pot recunoaşte. E aceeaşi veşnică poveste a conflictului intergeneraţional, dar pusă cumva pe repede înainte. 

Scurtă biografie

Doru Căstăian a absolvit Liceul Teoretic „Emil Racoviţă” din Galaţi în 1997, secţia uman.

Este licenţiat în filosofie al Facultăţii de Istorie şi Filosofie din cadrul Universității „Babeș-Balyai” (UBB) Cluj-Napoca (2001), are un master în filosofie franceză contemporană (UBB, Cluj-Napoca, 2002), și un doctorat în filosofie la Universitatea de Vest din Timişoara (2008).

Este profesor de filosofie şi ştiinte socio-umane la Liceul de Arte „Dimitrie Cuclin” (din 2003 pînă în prezent) din Galați. De asemenea, este metodist la Inspectoratul Școlar Județean Galaţi şi formator pedagogic, traducător, publicist, animator cultural.

A semnat, în decursul timpului, numeroase texte pe teme de educație pentru diferite platforme: contributors.ro, bookhub.ro, scrisulfacebine.ro, edupedu.ro, 

republica.ro, sucitoruldeminti.ro.

Este contributor permanent la revista „Şcoala gălăţeană” și membru fondator al asociaţiilor „Galaţi, oraşul meu” şi „Mişcarea pentru Dezvoltarea Moldovei”.

Sursă fotografii: www.facebook.com/doru.castaian