Dorina Rusu: „Eu încă mă consider ziarist și cred că pînă la a ajunge scriitor mai am de parcurs niște etape”

Visătoare și optimistă, pasionată atît de scris, cît și de politică, Dorina Rusu (după numele de dinainte de căsătorie Dorina Băeșu) a fost jurnalist în perioada anilor ’90. A scris pentru „Opinia studenţească”, „Cuvîntul”, „Zig-Zag”, „România liberă”, „Ziua”, dar nu s-a oprit la presa scrisă, fiind interesată și de lumea radioului și a televiziunii, astfel încît a colaborat la Radio Europa Liberă şi a lucrat la TVR. A activat în campaniile electorale din 2009 şi din 2014. În prezent, este membră a Consiliului Național al Audiovizualului (CNA), instituție despre care nu are foarte multe lucruri bune de spus. Anul acesta a publicat la editura Polirom cartea de povestiri Rîsul. Motiv pentru care a și fost invitată la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere (FILIT) Iași, acolo unde am și întîlnit-o.

Ce v-a determinat să mergeți la „Opinia Studențească” în primă fază? Să ajungeți în fața ușii și să apăsați pe clanță?

Încă de dinainte de a deveni studentă, o verișoară care deja era la universitate, în Iași, mi-a arătat revista și mi-a spus că era cea mai bună din oraș. Și că și-ar fi dorit și ea să scrie acolo, dar era studentă la Politehnică. Cînd am ajuns în Iași, mi-a spus o colegă că este un afiș cu școala de presă de la „Opinia Studențească” și m-am dus. Ne-au pus să scriem niște articole și țin minte că titlul unuia dintre ele era „Bunica mea mă așteaptă într-un sat…”.
La prima întîlnire întotdeauna veneau mulți, dar după rămîneam puțini. Am scris cîteva articole pe care la următoarea întîlnire le-a citit Florin Zamfirescu în public. Am fost foarte încîntată și de asta am și rămas. Faptul că și domnului Daniel Condurache, cît și lui Florin Zamfirescu și lui Andi Lăzescu le-au plăcut articolele mele și au spus că am talent de gazetar mi-a dat mult curaj. Ceilalți scriseseră texte metaforice, poetice, iar eu am scris ca un gazetar, căci așa consideram eu că trebuie.
Așa am rămas în echipă și chiar cu două zile înainte de Revoluție mi-a apărut un articol și în „Viața studențească” de la București, iar înainte de a pleca în vacanță am primit și legitimația de presă. Țin minte și acum că stăteam pe peronul autogării, aveam în buzunar legitimația de la „Opinia Studențească” și tot o scoteam și mă uitam la ea. Eram atît de mîndră și de fericită! Aproape că nu-mi venea să cred că sînt ziarist.
Îmi dorisem asta de atît de mult timp! Încă de cînd eram în gimnaziu știam că vreau să fac asta; nu știam cum urma să o fac, pentru că era perioada comunistă și știam că nu vreau să scriu despre Ceaușescu, evident. Nu-mi dădeam seama cum se va întîmpla lucrul ăsta, dar știam că asta îmi doresc și faptul că am primit legitimația era pentru mine o mare împlinire, o bucurie.
În zilele acelea știam de la Europa Liberă și din alte surse neoficiale ce se-ntîmplă la Timișoara, iar cînd am ajuns acasă nici nu am apucat să stau două zile pentru că, fiind atît de convinsă că sînt jurnalist, mi-am făcut bagajul pe care abia îl desfăcusem, mi-am luat geanta și m-am întors spre Iași. M-am întîlnit cu mama pe pod, la poartă, că mama venea de nu știu unde, și i-am zis că eu plec. „M-am gîndit eu că așa o să faci”, mi-a zis mama, dar m-a lăsat să plec. Am venit în redacție, unde deja se adunaseră colegii, care de pe unde. Nu erau telefoane mobile, să vorbim între noi, și totuși ne-am adunat acolo. Și, nu știu dacă a doua sau a treia zi, deja am scos primul număr din „Opinia Studențească” de după Revoluție.

„În Televiziune am învățat să caut dincolo de aparențe”

Ați stat la „Opinia Studențească” o perioadă relativ scurtă, pentru că revista a fost interzisă pentru prima dată în 1991. Care sînt amintirile care v-au rămas imprimate în memorie?

Eu am stat o perioadă scurtă la „Opinia Studențească”, dar, ca să fiu sinceră, cred că nu exagerez dacă spun că perioada aceea din viața mea a fost poate cea mai frumoasă și mai intensă, pentru că era imediat după Revoluție, pentru că m-am trezit deodată că e libertate, că sînt liberă și că pot să fac ce vreau și pentru că făceam și ce-mi plăcea. O spun din nou: a fost cea mai frumoasă și mai intensă perioadă din viața mea și le-aș dori tuturor să aibă parte măcăr o dată-n viață de așa o perioadă.
Făceam cu o atît de mare pasiune totul și se-ntîmplau atît de multe lucruri, iar eu, deși eram în Iași, mă duceam mereu acolo unde trebuia atunci cînd se-ntîmplau lucruri importante, grave. Eram în mijlocul evenimentelor, la fel ca ziariștii de la publicațiile centrale, cu care mă și întîlneam și cu care am și legat atunci prietenii. Îmi plăcea foarte mult ce făceam și cred c-am scris unele articole bune. Și-acum, dacă le citesc, îmi plac. Sigur c-au fost și unele proaste, evident, dar au fost unele bune-bune și pentru că aveau meritul că eram în mijlocul evenimentelor.
Am fost la Mineriadă și nu pot să zic că acolo mi-a plăcut, dar a fost o experiență determinantă pentru mine. Faptul c-am văzut acele lucruri m-a învățat atît de multe despre politică, despre oameni și mi-a folosit experiența aceea. Și chiar și în ziua de astăzi îmi folosește ceea ce am văzut acolo. Deci, articolul pe care l-am scris despre Mineriadă, despre 14-15 iunie, poate că a fost unul dintre cele mai importante. Nu știu neapărat dacă era și bun. Probabil că era, pentru că trăirile erau foarte intense.
După aceea a fost iarăși important faptul că la două săptămîni după Mineriadă m-am dus în Valea Jiului. Nu mi s-a părut că ar fi un risc să fac asta. Am fost curioasă. Una dintre calitățile mele ca ziarist, poate cea mai importantă, a fost curiozitatea. Uneori, chiar dacă-mi era frică, curiozitatea era mai mare decît frica și de asta și făceam ceea ce făceam.
M-am dus în Valea Jiului pentru că am vrut să văd dacă ei chiar au vrut să vină la București să-i bată pe oameni și ce i-a determinat să facă asta. Sau dacă au fost manipulați, dacă au înțeles cu adevărat ce-au făcut; să văd cum sînt ei ca oameni, cum e viața lor, cum trăiesc, cum gîndesc. A fost o experiență care m-a făcut să înțeleg multe. Am văzut că de fapt oamenii nu erau deloc împotriva celor din Piața Universității, nici nu știau despre ce e vorba. Pur și simplu a fost o manipulare și o nebunie de moment, pentru că după aceea mi s-a părut, din ceea ce am vorbit cu ei, că le era și rușine de ce au făcut. Eu nu am găsit, atunci cînd am fost în Valea Jiului, niciun om care să-mi zică că a fost satisfăcut de lucrurile pe care le-a făcut, deși mulți dintre cei cu care am vorbit fuseseră la București. Niciunul nu era satisfăcut, niciunul nu era mîndru, și s-au purtat foarte frumos cu mine, deși știau că sînt studentă, deși știau că am fost și eu acolo. Le-am spus, evident, că sînt împotriva a ceea ce-au făcut și niciunul n-a avut nimic de spus despre asta, ba chiar s-au purtat foarte frumos, unul dintre ei m-a găzduit acasă la el.

Unul dintre articolele despre Mineriadă, publicat în „Opinia studențească”

După „Opinia Studențească” ați mai scris la cîteva cotidiane, săptămînale, ați fost colaborator de radio și de televiziune. Care dintre aceste experimente v-a plăcut cel mai mult?

Eu sînt jurnalist de presă scrisă. Asta mi-a plăcut cel mai mult. Sigur, mi s-au întîmplat și alte lucruri frumoase și mai tîrziu, dar ca intensitate și ca importanță, pentru mine, perioada de la „Opinia Studențească” chiar a fost cea mai frumoasă.
La „Cuvîntul” am făcut interviuri foarte multe. La „Europa Liberă” făceam reportaje. Dar nu eram bun crainic de radio, nu aveam voce.
La televiziune a fost o perioadă foarte interesantă. Am lucrat la televiziunea publică, unde am făcut tot reportaje și emisiuni de investigație. Acolo am învățat să fac un lucru de la cap la coadă, adică documentarea. Iar atunci cînd îmi alegeam un subiect și făceam documentarea pentru el nu era ca acum, nu exista Google; ne documentam la biblioteca televiziunii. Și mereu descopeream că lucrurile erau aproape total diferite de ceea ce citisem. Întotdeauna porneam de la o idee de subiect și descopeream, citind toate materialele, că de fapt subiectul pe care mi-l imaginasem e cu totul altfel. Deci, în primul rind, am învățat să caut dincolo de aparențe. În al doilea rînd, era interesant pentru că trebuia să faci interviuri cu tot felul de oameni și îți dădeai seama că și acolo se schimbau lucrurile, iar după aia trebuia să le pui pe toate împreună și să iasă o emisiune coerentă. Atunci am învățat cumva să am o oarecare rigoare și să văd în spatele aparențelor, mai mult decît o făcusem atunci cînd eram la „Opinia Studențească”.

„Întotdeauna m-a fascinat politica”

Ați scris pe teme politice și v-ați și implicat și în viața politică, participînd în campaniile pentru Klaus Iohannis și Crin Antonescu. Ce v-a determinat să faceți acest pas?

Ca ziarist, am scris despre politică și mi-a plăcut foarte mult. La început făceam reportaje sociale, pe urmă am început să scriu despre politică, pentru că îmi dădeam seama că de la politică ni se trăgeau toate.
Întotdeauna m-a interesat politica, m-a fascinat chiar, și nu mai spun că am și fost căsătorită cu un politician, pe care l-am cunoscut în perioada în care încă eram ziaristă.
Mi-am dat seama, deci, că politica influențează tot ce se-ntîmplă în jurul nostru și chiar și reportajele sociale pe care le făceam erau într-un fel sau altul determinate de politică, așa că m-am apucat să scriu despre asta. Am fost și reporter parlamentar.
Fiind căsătorită cu un politician, am și înțeles viața politică din interior, cumva. Adică eu nu pot vedea lucrurile acum, chiar și la atîta timp după ce el nu mai e, ca un ziarist, din exterior. Odată ce începi să cunoști felul în care se face politica, cunoști anumite lucruri de culise sau felul în care se iau deciziile, nu mai poți vedea lucrurile la fel. Le văd, orice s-ar întîmpla, chiar dacă nu știu toate amănuntele, îmi dau seama ce se-ntîmplă în politică și ce se poate întîmpla în culise și, chiar dacă ceea ce se-ntîmplă acum e urît și e grav, e și pasionant să-ți poți da seama de lucrurile astea.
N-am făcut doar presă politică, ci, după moartea soțului meu, am făcut o fundație care se ocupa de promovarea ideilor liberale și am participat la două campanii electorale mai apoi – în 2009, la campania lui Crin Antonescu, iar în 2014 la cea a lui Iohannis – pentru că am vrut să contribui cu ceva. Am vrut să fac asta.
E pasionant să lucrezi într-o campanie electorală unde totul este atît de dinamic, unde e multă informație, lucruri de culise, povești; acolo mi-a plăcut cel mai mult întotdeauna. Merită să te ocupi cît de cît de politică, fie și doar pentru asta. Toate experiențele astea îți rămîn, toate poveștile rămîn și poate că o să-mi folosească și pe viitor, ca scriitor.

„Eu nu știu dacă CNA-ul ar putea face toate lucrurile pe care oamenii le așteaptă”

V-ați plîns în repetate rînduri de ineficiența CNA. Care sînt motivele pentru care considerați că CNA-ul nu mai este o instituție eficientă?

CNA-ul e o instituție care, ca multe dintre instituțiile statului, și-a pierdut din credibilitate. E o instituție care, din păcate, e ineficientă, care din păcate nu funcționează cum trebuie, care este și în bună măsură politizată. Și din toate aceste motive nu este ceea ce ar trebui să fie o instituție de la care oamenii au mari așteptări. Eu nu știu dacă CNA-ul ar putea face toate lucrurile pe care oamenii le așteaptă, pentru că nu are atribuțiile, nici prin lege, de a le face. Adică nu poate CNA-ul să decidă ce apare și ce nu apare pe post. CNA-ul poate să intervină numai după difuzare.
De-a lungul anilor s-au adunat foarte multe motive pentru care instituția a ajuns să arate așa cum arată – faptul că are o conducere lipsită de credibilitate, are un președinte care este implicat în dosare penale legate de activitatea instituției, faptul că mulți dintre membrii CNA, prin jocul politic, așa cum e algoritmul, arată la fel ca și membrii clasei politice.
Pot să spun că eu și prietenii mei, în afara CNA-ului gîndim într-un fel, iar cînd mă duc în CNA îmi dau seama că e invers, că eu sînt de cele mai multe ori singură, sînt într-o minoritate absolută. Asta este situația, cei mai mulți au fost desemnați într-un fel sau altul de PSD și gîndesc diferit, inclusiv legat de felul în care trebuie să arate unele emisiuni de televiziune.

„Cartea mea este un tribut adus meseriei de jurnalist, pe care am iubit-o foarte mult”

Cartea dumneavoastră are un stil care duce mai mult spre reportaj. Să înțelegem că aceasta a fost specia jurnalistică pe care ați preferat-o?

Dacă mă gîndesc bine, mi-a plăcut să fac interviuri. Dar reportajul este ceea ce mi-a plăcut cel mai mult. Într-adevăr, și cartea mea este scrisă în acest mod, dar eu o consider a fi mai mult un tribut adus meseriei de jurnalist, pe care am iubit-o foarte mult. Nu știu dacă îmi pare rău că n-o mai practic, dar am iubit-o și am făcut totul cu mare pasiune. Și, probabil că nemaiscriind de atîta timp, acum, cînd am reînceput, a ieșit la iveală reporterul din mine. Iar eu încă mă consider ziarist și cred că pînă la a ajunge scriitor mai am de parcurs niște etape, chiar dacă la FILIT am fost invitată ca scriitoare.

Ce e cu ironia pe care o aduceți în carte, carte care se numește „Rîsul”, dar majoritatea povestirilor sînt acoperite de un văl macabru?

Poate nu neapărat macabru. Atunci cînd am început să scriu cartea m-am gîndit că ar trebui să existe un „fir roșu” între povestiri, pentru că am vrut să scriu o carte de proză scurtă. Și mi-am dat seama că în multe momente din viața mea rîsul a jucat un rol important. Uneori m-a salvat, uneori m-a vindecat, uneori m-a ajutat ca durerea să nu mai fie atît de mare atunci cînd s-au întîmplat lucruri groaznice. Gîndindu-mă la lucrurile astea, mi-am dat seama că rîsul, umorul, autoironia pot fi niște lucruri care să te ajute și să treci mai departe mai ușor, și să-ți asumi ceea ce ești, să ai o atitudine sănătoasă față de viață.
Eu nu cred că ceea ce am scris acolo e macabru, cred doar că, pornind de la motto-ul pe care l-am pus cărții – „Mă grăbesc să rîd de toate, de teamă să nu-mi vină să plîng”- e un mod de a privi realitatea și de a o accepta mai ușor. Pentru că dacă plîngi nu înseamnă că lucrurile sînt mai ușor de acceptat. Cred că mai degrabă rîzînd de ele le poți vedea în adevărata lor dimensiune.

Fotografie de la lansarea, în București, a volumului de proză scurtă Rîsul.
Credit foto: Florin Eșanu

„Mi-a fost mai simplu să scriu proză scurtă, pentru că am folosit instrumentele de jurnalist”

De ce ați ales să scrieți proză scurtă?

Încă nu sînt pregătită să scriu romane, deși vreau să fac asta. Mi-a fost și mai simplu să scriu proză scurtă, pentru că am folosit instrumentele de jurnalist. Cu timpul o să vină și experiența, curajul, încrederea, lucruri pe care încă nu le am, dar o să vină pe parcurs pentru că deja știu despre ce trebuie să scriu.

Ați terminat cartea cu o povestire care se numește „Despre libertate”. Ce e, de fapt, libertatea pentru dumneavoastră?

Pentru mine libertatea este viața însăși. Nu pot să exist decît în libertate și cred că tot ceea ce e mai important e libertatea. Nu privesc lucrurile din punct de vedere filosofic, nici măcar din punctul de vedere al filosofiei liberale, care este foarte importantă pentru mine. Întotdeauna m-a preocupat ideea de libertate și asta am promovat și prin ceea ce am făcut la fundație. Dar, dincolo de idei filosofice, pentru mine, ca om, și cred că pentru noi toți, libertatea ar trebui să fie cea mai importantă. Libertatea de a gîndi, libertatea de exprimare, libertatea de a fi tu însuți, libertatea de a lua decizii pentru tine, pentru viitorul tău.
În povestea asta am dat titlul oarecum ironic, da, și autoironic, pentru că cele două personaje au existat cu adevărat și pentru că în acea perioadă fiul meu era fascinat mai ales de unul dintre cei doi. În fiecare zi trecea să-l vadă și avea pentru el un fel de admirație amestecată cu invidie: „Omul ăla e liber, omul ăla care stă acolo, la colțul străzii și cerșește nu are nicio obligație față de nimeni. Nu-i spune nimeni ce trebuie să facă, nu trebuie să se scoale de dimineață să se ducă la școală sau la serviciu, cum facem noi, nu trebuie să vorbească frumos cu nimeni, dacă nu are chef”. Cred că asta îl fascina pe fiul meu. Și, sigur, faptul că nu era deloc un om prost respectivul cerșetor. Cumva, mie mi-a fost greu să-nțeleg mecanismele acestei întîmplări care a durat așa, cîtva timp, iar atunci cînd am înțeles m-am bucurat, fiindcă nu avea legătură cu faptul că n-are tată, nu se ducea la respectivul să găsească asta în el. Cred că avea legătură cu ideea asta de libertate și uite că, deși totuși eu consider că libertatea e cea mai importantă, sînt și situații în care îți dai seama că nici libertate absolută nu există.

Neculai Constantin Munteanu spune despre dumneavoastră că ați fost o „zgîtie de fată, dar cam fragilă” pentru domeniu și pentru perioada respectivă. Ați devenit, între timp, o „zgîtie” de femeie?

(oftează) Ei, am avut și eu perioadele mele… Simt, într-un fel, dacă privesc în urmă, că acum am ajuns să semăn puțin cu cea care eram atunci.
A fost o perioadă foarte lungă, după moartea soțului meu, cînd am rămas singură cu copilul și cu toate lucrurile care sînt legate de viața de zi cu zi, și cu toate episoadele grele care urmează după o asemenea întîmplare, în care nu prea m-am mai regăsit pe mine. Sigur că am trăit, am dus o viață relativ normală, am făcut ceea ce trebuia să fac ca mamă, dar nu mai eram eu însămi. Acum, din fericire, a fost o înlănțuire de întîmplări și de evenimente care m-au făcut să ajung la ceea ce știam eu despre mine, la felul în care știam eu că sînt. Și mă simt, într-un fel, ca atunci cînd eram la „Opinia Studențească”, chiar dacă au trecut atîția ani.

Caseta redacțională a primului număr al „Opiniei studențești” publicat în libertate, pe 23 decembrie 1989

E redescoperirea dumneavoastră motivul pentru care ați decis și să scrieți această carte?

Poate că da. Îmi doream de mult să scriu. Cred că fiecare om are ceva pentru care trăiește, îi dă Dumnezeu o menire. Nu vreau să folosesc termeni pretențioși. Eu am știut dintotdeauna că asta trebuie să fac. Să scriu. Mai bine sau mai prost, ca jurnalist sau ca scriitor.
Însă, 20 de ani n-am făcut asta. Sigur că mi-a plăcut și să mă ocup de politică, și să mă ocup de fundație, chiar și ca membru CNA îmi plac unele lucruri, deși cele mai multe nu-mi plac, dar știam că nu asta sînt eu cu adevărat. Iar anul trecut, cînd am fost la FILIT, am realizat c-ar trebui să am încredere că pot face asta – faptul c-am întîlnit atîția scriitori, că sînt oameni normali, faptul că i-am auzit vorbind despre cum scriu, despre viața lor, despre cărțile lor. Atmosfera de aici m-a ajutat să mă regăsesc cumva, iar cînd m-am dus la București m-am gîndit că ar trebui s-o fac, dacă tot îmi doresc de-atîta timp, și am început să scriu. Nici n-am știut că o să scriu despre mine. Așa a fost să fie.