Te molipseste cu buna dispozitie, cu umorul si sinceritatea ei. Ochii albastri, proaspat demachiati, te privesc cu neastampar. Chiar si dupa doua ore in rolul Mamitei din „Gaitele”, doamna Dorina Lazar parca e gata s-o ia de la capat. Nici n-ai zice ca peste doi ani, actrita Dorina Lazar sarbatoreste nunta de aur cu teatrul. 50 de ani la bratul lui au fost un sir de prime intalniri pentru ca, spune ea: „Teatrul este mereu un iubit la prima intalnire. Niciodata nu stii daca va fi plin de imprevizibil, plin de farmec sau deziluzii”.

Ati ales dumneavoastra teatrul sau teatrul v-a ales pe Dumneavoastra? Cum a inceput?

Ma faci sa ma intorc inapoi cu 150 de mii de ani. (rade) Aproape ca nici nu mai stiu cum a fost. Eu am venit de la Hunedoara la Bucuresti ca sa fiu profesoara de limba romana, nicidecum actrita. Cine stie, poate a fost din familie; cand aveam eu 5 ani mama a fugit in lume ca sa fie actrita. Dar astea sunt can-can-uri de familie, mai bine sa vorbim despre lucruri importante.

Sa vorbim atunci despre ce va place sa faceti mai mult: actoria. Ce inseamna sa iubesti scena?

Sa fii actor inseamna sa te duci cu placere la serviciu. Sa-ti placa tot ce implica meseria asta: repetitiile, jocul, cortina, regizorul, colegii, spectatorii. Noi am jucat „Arta conversatiei”, acum 30 de ani, in patru stagiuni de 870 de ori. Asta inseamna sa iubesti scena. Si n-am mintit si n-am trisat niciodata pe scena.

Care este cea mai mare bucurie a actorului?

Repetitiile. Sunt absolut minunate! La piesa din seara asta (n.r. – „Gaitele”, la Teatrul Luceafarul) repetitiile au fost ca o nunta. Spectacolul a iesit intr-o luna, deci ca o luna de miere. E o placere, o minune.

Cum ramane cu aplauzele?

Sunt si aplauzele una din bucurii.

Cum este Dorina Lazar in afara scenei?

Eu n-am facut niciodata nimic altceva decat sa fiu eu insami. Mi s-a intamplat de foarte multe ori la coada la peste, mai ales inainte de Revolutie, sa aud spunand pe cate cineva: „Vai, si artistii mananca peste?”. Ei, da, si artistii mananca peste, si artistii respira, si artistii se spala pe dinti, si artistii spala rufe si calca si cresc copii.

Aveti si o nepotica…

Da, sunt extrem de fericita! Are 4ani si facem impreuna teatru de papusi, insa n-as vrea sa o imbolnavesc de teatru.

Este teatrul o boala?

Da! Sigur ca e o boala.

Si cum se trateaza?

Nu se trateaza. Tin minte ca atunci cand fata mea era mica, barbatul meu mi-a interzis sa o aduc la teatru. Mi-a zis: „N-o duci acolo, sa simta ea mirosul de mucava!”. Dar ea nici n-a vrut sa faca teatru. A ales sa faca Jurnalism si lucreaza la radio.

„Sa joci cu sala goala – durere mai mare ca asta nu exista”

Ce jertfe v-a cerut teatrul de-a lungul anilor?

Toata viata mi-au reprosat cele trei-patru iubiri pe care le-am avut ca ma simt mai bine la teatru decat acasa. Cred ca aveau dreptate. Chiar si acum fata mea imi reproseaza ca ma gandesc mai mult la teatru decat la familie. Cand a fost acum cutremurul (pe care eu nici nu l-am simtit, am iesit afara doar pentru ca urla un vecin) eram cu Coca Bloos jos, la parter, si cu catelul. Am stat noi ce-am stat doua minute la vorba si apoi i-am zis: „Coca, eu ma duc la teatru, vreau sa stiu ce s-a intamplat la Teatru!”. Cand te imbolnavesti de teatru, bolnav ramai.

Ce alte lectii grele v-a mai dat teatrul?

Am mai invatat ca e greu sa recunosti ca poate locul tau n-ar fi fost sa fie pe scena. Noi, actorii, suntem foarte subiectivi, totdeauna avem impresia ca suntem cei mai buni si ca suntem nedreptatiti de imprejurari, de regizor, de colegi, de texte, de politica directorului. Eu insami, cand am venit director artistic la Teatrul Odeon, i-am spus la un moment dat lui Dabija (n.r. – Alexandru Dabija), care era directorul general: „Mai, uite, cutare, cutare, cutare, nu stiu sa joace. Si nu este vina lor, e vina mea”. Mi-a spus: „Nu e adevarat, nu e vina ta, nu e vina noastra. E vina lor. Daca regizorul n-a avut nevoie de ei, e vina lor”. A fost ca o perdea care mi s-a luat de pe ochi. Poate ca asa este. Dar profesia asta e una extrem de labila, in care nimic nu este sigur. Toata lumea are opinii, de aici pare negru, de aici pare gri, iar de aici pare pe cant. Depinde de receptor, de spectator”.

O alta lectie dura este ca spectacolul pe care il joci poate sa fie o cadere. Si-ti vine greu sa recunosti ca e o cadere. Mi s-a intamplat asta. Sa joci cu sala goala. Durere mai mare ca asta nu exista. In teatru, asa de repede ti se poate intampla sa te uite. E o profesie extrem de vulnerabila, care poate fi astazi ca o diadema stralucitoare si maine sa se oxideze.

Astazi, la Iasi, sala a fost arhiplina, doamna Dorina Lazar. S-a stat si pe scari, s-a stat si in picioare, si pe langa perete”.

Da, a fost foarte placut. Ar fi poate cazul sa mai recidivam, sa mai aducem spectacole la Iasi. Publicul iesean este un public foarte bun.

„Pe scena nu e loc de cuvinte obscene”

Cum ati simtit ca s-a schimbat teatrul in acesti 50 de ani de cand ii sunteti alaturi?

Teatrul e teatru. Are caderi si ridicari. Teatrul se dezvolta si se manifesta in mai multe feluri. Nu stiu daca noi, cei de varsta mea, suntem pregatiti sa digeram textele care se fac astazi. Nu cred ca vehicularea expresilor sexuale aduce ceva nou. Oamenii care sunt frustrati in intimitate se racoresc prin astfel de vorbe. Pe scena nu e loc de cuvinte obscene.

In 2006 ati luat public atitudine impotriva mesajelor surbane care sint aduse pe scena. Se intimpla la Mangalia, la Gala Tanarului Actor…

Eram de-o parte babetele, si de-o parte tinerii revolutionari in frunte cu Iulia Popovici, cu care de altfel impart o mare simpatie. Dar stii ce a fost ciudat? Am fost provocata de totala lipsa de inspiratie a textelor. Ce m-a revoltat nu a fost atata trivialitatea lor, ci faptul ca s-au marginit la doua texte, care s-au repetat: „Fuck you eu.ro.pa!” si „Ghidul mitocanului”. Atunci eu am spus: „Bun, eu dau un premiu de 10 milioane, anul care vine, din banii mei personali, aceluia care va stii sa recite o tirada din clasici: Schiller, Goethe, Shakespeare, Byron, cineva”. Anul urmator eram la Paris si-am lasat banii Magdalenei Boiangiu. Si ghici ce? N-a avut cui sa-i dea. Tinerii nu sunt interesati.

Unde gresesc ei?

Tinerii actori trebuie sa stie sa fie smeriti pe scena. Si sa stie ca nu se face nimic de unul singur, pentru ca teatrul este o poveste de grup. Eu am avut posibilitatea si-am avut si textul sa fac un spectacol singura. Dar n-am avut curajul.

Laura Baban