Este soprană la Opera Națională Română din Iași (ONRI) de aproape 23 de ani, după o experiență de șase ani în Corul aceleiași Opere. Pe lîngă pasiunea de a cînta, îi place să versifice și, de aceea, a scos la Editura Muzicală o culegere de traduceri din lieduri versificate ale unor poeți francezi și germani. De asemenea, cîntă la acordeon, putînd fi ascultată în spectacolul Cerere în Căsătorie, de la Ateneul Tătărași din Iași. Am cunoscut-o pe Diana Bucur într-una dintre lojele Operei ieșene – o persoană veselă, cu un zîmbet molipsitor, care mi-a povestit despre călătoria spre acel lucru despre care spune că nu l-ar schimba cu nimic: muzica.

Întîi de toate, aș vrea să vă întreb, de ce operă și nu alt gen muzical?  

Așa au curs lucrurile. Îmi place muzica de orice fel, dar cred că avantajul operei este că însumează mai multe arte, teatrul, în primul rînd. Eu am vrut inițial să mă fac actriță, iar opera a fost cea mai aproape de pasiunea asta. În operă, poți și să fii personaj, și să cînți; îți poți pune în valoare și calitățile vocale, și valorile actoricești.

De la mama dumneavoastră moșteniți vocea. Cîntați împreună?

Cîntam împreună la ședințe ale Cenaclului „Flacăra”, care exista la vremea respectivă. Era și sora mea cu noi și cîntam, în general, muzică populară. Mama mea cînta muzică populară ca amatoare, desigur; nu asta i-a fost meseria. A participat și la Festivalul „Cîntarea României”, a luat și premii la niște concursuri, dar n-a făcut o carieră în direcția asta. De la ea am moștenit talentul.

După ce ați picat prima dată admiterea la clasa de canto, ce v-a dat tăria și curajul să încercați din nou?

Eu nu sînt un om cu încredere în mine, însă, în privința cîntatului și a ceea ce pot să fac, am avut întotdeauna foarte mare încredere că ce fac este bine și că acesta este drumul meu. Asta cred că m-a încurajat. Inițial, opera nu era un gen care să-mi placă, nu o prea înțelegeam. În familie nu exista tradiție în a asculta operă, nu erau spectatori de operă ai mei. Îmi aduc aminte cu drag că a încercat odată tata să ne culturalizeze. Ne-a dus la un concert în clasa a V-a – a VI-a și ni s-a părut așa o plictiseală tuturor, că ne-am pus în spatele sălii și am mîncat pufuleți. Dar, cu timpul, văzînd și făcînd, a început să-mi placă. Cum e expresia aceea: „Pofta vine mîncînd” – așa s-a întîmplat și în cazul meu. Cîntînd, mi-a venit și dragul de operă.

V-ați gîndit să încercați și alt gen de muzică?

Mie îmi place foarte mult Maria Tănase. Este o interpretă extraordinară. Nu numai vocea ei este bună, ea și interpretează ceea ce cîntă. La un moment dat îmi trecuse prin cap, acum mulți ani, să cînt și muzică populară. Am făcut odată o înregistrare și nu mi-a plăcut cum a sunat. Am zis că nu-i de mine. Însă, am colege soprane care ar putea cînta foarte bine muzica populară. Dar mie nu-mi prea iese.

„La Chișinău e un conservator foarte bun, școală rusă cam în toate domeniile, bine făcută”

De ce ați făcut Conservatorul la Chișinău?

Pentru că în buna, deja, tradiție, am picat la Iași. Am făcut doar trei ani la Chișinău. Nu am terminat Conservatorul acolo. L-am luat de la capăt aici. Trei ani acolo și cinci aici. Am avut momente în viața asta în care îmi era dor de Chișinău ca de mama. E un oraș parcă încremenit în timp. Este, totuși, un oraș care evoluează continuu, însă are o atmosferă care mă face nostalgică. Încă o chestie care mă leagă de Chișinau este faptul că acolo am simțit pentru prima dată libertatea, ca om care era desprins de familie. Chișinăul și mai ales statul printre străini m-au facut să-mi crească încrederea în mine, am început să mă descurc singură. Mergeam aproape în fiecare seară la teatru de operă și balet. Vedeam toate spectacolele. A trebuit să-mi gestionez singură bursa, că nu îmi trimiteau bani de acasă. Acolo mi-am cunoscut primul soț, niște oameni minunați și niște profesioniști desăvîrșiti. La Chișinău e un conservator foarte bun, școală rusă cam în toate domeniile, bine făcută.

Cum a fost studenția dumneavoastră?

Multe ore, studiu, examene. Eram aproape toată ziua în sălile de studiu. Noi, artiștii, sîntem puțin mai individualiști, deci nu ne adunam cu toții, iar grupele noastre erau foarte mici. Grupele de cîntăreți, în general, sînt mici, adică nu prea ai cu cine să te aduni. Nu am simțit o viață studențească cu de toate.

Spuneți că artiștii sînt individualiști. De ce?

Pentru că fiecare vrea să fie bine, să-i iasă acuta, să-i iasă un anumit pasaj. Pe solist îl interesează mai puțin mediul, ce fac ceilalți. De asta au ieșit vorbe cîntăreților de operă, că ei calcă pe cadavre ca să iasă în față; poate pentru acest, să-i zicem, egoism. Eu cred că n-am fost așa. Ba chiar aveam impresia că mă setam singură să fiu cît mai bună, să îmi ajut colegii pe scenă. Sînt lucruri pe care nu le poți face în locul celuilalt. Am avut momente cînd am sacrificat niște acute, în sensul că aș fi putut să le țin cît ar fi trebuit, cît e scris în partitură, pentru că, să zicem, colegul meu de scenă nu a reușit s-o ia bine și s-a rupt. Și atunci, ca să nu rămîn eu singură, am tăiat-o și eu pe a mea, chit că nu a sunat chiar bine acea acută tăiată. Acum n-aș mai face lucrul acesta și nu mi se pare ca ar fi o formă de individualism, ci dimpotrivă, aș salva situația.

Ce v-a determinat să vă întoarceți în Iași și să studiați și aici?

M-am întors pentru că soțul meu de atunci se angajase la Iași la Operă, era pianist. Nu am facut rău, pentru că, la un moment dat, acolo, din punct de vedere vocal, cumva stagnasem. Și eu cum nu aveam îndrăzneala de a căuta alți profesori, stăteam la unul care îmi spusese ce avea de spus. Așa am hotărăt să mă mut. Faptul că m-am mutat la Iași m-a ajutat să evoluez.

„Asta e o meserie pe care o înveți pe senzații”

Cine v-a influențat cel mai mult în devenirea dumneavoastră ca solist vocal?

Influențe decisive nu pot să spun că am de la o persoană. Ceea ce am învățat, am luat de la foarte multă lume. Am învățat de la Mioara Cortez și Mihai Munteanu, am învățat de la colegii din corul cu care la un moment dat am făcut un fel de pregătire. Studiam împreună și am învățat multe așa. Odată a spus cineva ceva care m-a facut să regîndesc niște lucruri tehnice, un lucru care îmi influențează respirația. Cîntatul și modalitatea de a cînta sînt diferite pentru fiecare. Asta e o meserie pe care o înveți pe senzații. Nu pui degetul pe vioară și acolo știi exact cum sună și cum să apeși. E ceva ce simți în corpul tău, fiecare simte altfel și în altă parte. Unora li se pare important să țină sunetul sus, altora li se pare mai importantă poziția sunetului și unde se duce. Meseria asta presupune să știi să controlezi sunetul și să-l amplifici astfel încît să treacă de orchestră. Cîntatul e ceva ce se învață continuu și e o permanentă căutare.

Ați făcut parte din corul Operei 6 ani. Care sînt cele mai frumoase amintiri din acea perioadă?

Eram printre cei mici, printre cei tineri. Corul s-a înnoit treptat, dar atunci erau mulți din generația veche, cei care prinseseră înființarea Operei. Îmi plăcea că erau niște oameni foarte spirituali, glumeți și inteligenți, cu multă cultură. În pauze, mai stăteam cu gura căscată la ei. Îmi plăceau poveștile despre începuturile Operei, despre ce se întîmpla la spectacole, despre gafe. Îmi plăcea mult și să-i urmăresc pe unii dintre ei care erau niște artiști extraordinari și care aveau roluri în operete, mai ales. Erau atît de talentați și mă uitam la ei cu o admirație de la pămînt la cer.

 Apreciați romantismul şi verismul. De ce această alegere?

Sînt cele mai aproape de natura umană, de realitate, cu toate că romantismul și verismul sînt în contradicție. Romantismul pune accent pe latura de vis, lipsit de realism, pune accent pe sentimentele frumoase, eroice, iar verismul este aproape de realitate, care nu e chiar atît de roz tot timpul. Romantismul idealizează totul, sentimentele și trăsăturile frumoase, verismul le arată mai frust. Apreciez și romantismul și verismul pentru că ambele fac parte din natura umană. Nimic din ce e omenesc nu mi-e străin, spuneau latinii. Contradicțiile pot conlocui, liniștite, în orice persoană,; toți sîntem puțin contradictorii.

„Trebuie să ai un regizor care știe ce să ceară de la tine”

Solistul de operă pe lîngă voce trebuie să aibă și calități actoricești. Cît de „personaj”, dacă putem spune așa, trebuie să fie un solist de operă?

Cît îi permite tehnica vocală. Eu mă străduiesc să înțeleg bine personajul, să rezolv bine partea tehnică și apoi să încep să lucrez strict la personaj. Nu ai cum să faci asta fără să nu fii pus la punct vocal. Pentru cei care sînt preocupați prea mult de partea tehnică a cîntatului este mai greu să fie și personaje. Dacă pornim de la premisa că ai de interpretat o piesă care ți se potrivește vocal, adică să nu te chinui, atunci poți să interpretezi și un personaj. Trebuie să ai un regizor care știe ce să ceară de la tine, iar regizorul de operă trebuie să știe în plus și puțină tehnică vocală și cît de mult efort face solistul ca să scoată sunetele acelea. Poate nu se vede, poate lumea crede că doar deschizi gura și cînți, dar nu e deloc așa. Cu atît mai mult sînt de aplaudat cei care reușesc să transmită ideea de ușurință publicului.

Vi s-a întîmplat să vă simțiti mai bine în pielea unor personaje decît în pielea realei Diana Bucur?

Am constatat că fiind în pielea anumitor personaje, am putut să exprim ce n-aș fi îndrăznit să fac în alt context, pentru că atunci aveam paravanul acestui personaj. Aparițiile acestea ale noastre pe scenă, ale unor personaje, reprezintă o modalitate de a defula niște lucruri pe care, poate, în mod normal, în viața de zi cu zi, nu ai prilejul să le exprimi. Uneori poate și de asta ne simțim bine în pielea noastră. Nu e ca și cum am fi eliberați de toate prin aceste personaje, însă cred că sîntem avantajați din punct de vedere psihic.

Totuși, spuneți că pe scenă este mult și din Diana Bucur. Cum dați o notă originală personajului, o pată de culoare care să fie caracteristică dumneavoastră?

Fiind Diana Bucur pe undeva. Personajul are mai multe trăsaturi, dar mie poate să îmi placă mai tare o anumită parte a personajului și pe aceea vreau să o accentuez. Fiecare din noi îngroașă sau, dimpotrivă, estompează laturi ale aceluiași personaj și cred că asta ne delimitează unii de alții și în asta constă originalitatea exprimării. De exemplu, utimul rol a fost Aida. Eu o văd plină de pasiune, dar are și puțină ură și am ezitat să o îngroș. Ea există, dar mi s-a părut mai importantă latura de patrioată și de femeie care iubește. Este o fiică devotată, face, totuși, ce îi zice tatăl ei, chiar dacă e contrar părerilor ei. Are și o latură de femeie duplicitară, dar, iarăși, am încercat cît mai puțin să o arăt. Vrînd- nevrînd, toate interpretele trebuie să treacă prin aceste trăsături, însă fiecare poate să aleagă ce se vede pe propria față. Aceeași replică poate fi spusă în mai multe feluri, avînd o mimică diferită.

Spuneți că ați decis să fiți mai bună cu dumneavoastră, să acceptați că sînteți un om care mai poate greși. Erați exigentă la început cu propria persoană?

Sînt și acum, recunosc. Așa cum bine știm, natura umană se concentrează mai mult pe greșeli și pe defecte decît pe lucrurile bune, însă, în ultima vreme și de cînd fac dezvoltare personală, încerc să mă concentrez mai mult pe laturile bune ale situației. Prin perfecționism, în loc să văd multele lucruri bune pe care le făceam, vedeam un singur lucru pe care nu l-am facut cum aș fi vrut eu și pe el mă concentram. Iar la spectacolul următor aveam emoții, aveam o frică sau greșeam încă o dată. Așa că am ales să nu mai fac asta. Totul e setarea minții, lucrul cu tine însuți.

Cum poate schimba genul de muzică modul în care gîndește sau trăiește un om?

După părerea mea, opera este un gen elitist și persoanele care îl interpretează și îl propagă în mediul artistic trebuie să fie oameni de elită. Un cîntăreț de operă ar trebui să fie un om citit, să știe cel puțin o limbă străină și, dat fiind faptul că majoritatea personajelor din operele clasice, cel puțin, fac parte din lumea mare, iar acțiunea se petrece printre prinți, prințese, nobilime, ar trebui ca și soliștii să aibă o oarecare ținută chiar și în viața de toate zilele. Nu trebuie să fim niște persoane false, dar trebuie să ne însușim responsabilitatea de a fi cîntăreți de operă, de a fi un model. Ne influențează mult ceea ce cîntăm. 

Casetă biografică

Diana Bucur este soprană la ONRI. A studiat muzica la Conservatorul de Stat „Ciprian Porumbescu” din Chișinău, la clasa profesorului Mihail Munteanu, iar în 1998 a absolvit Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, Facultatea de Interpretare Muzicală, specializarea Canto, la clasa profesoarei Mioara Cortez. Între 1993 și 1999 a activat în Corul ONRI ca artist liric, iar din 1999 pînă în prezent este solist vocal la ONRI.

A avut turnee și colaborări în Germania, Elveția, Austria, Japonia, Olanda și Belgia.

*Sursă foto: www.facebook.com