Daniela Zeca-Buzura: „De-a lungul existenței mele am avut această frică permanentă de impostură”

Am poposit pe făgașul amintirilor alături de Daniela Zeca-Buzura, în timp ce minutarul ticăia impasibil. Prozatoarea care a ocupat în perioada 2004-2012 funcția de director al canalului de televiziune TVR Cultural s-a așezat, de-a lungul anilor, la loc de cinste în inimile telespectatorilor, mai ales grație emisiunii „Mic dejun cu un campion”. Pentru studenții de la Universitatea din București e „profa de la Jurnalism”, iar printre jurnaliștii Televiziunii Române e un pilon și un profesionist.

Întîi ați absolvit Facultatea de Litere, apoi, după ’89, pe cea de Jurnalism. De ce tocmai aceste două opțiuni?

E foarte simplu. La sfîrșitul anilor ’80, în România, ceea ce acum nouă ni se pare firesc și la îndemînă, adică să poți alege o Facultate de Jurnalism, însemna o carieră sindicalistă, politică, pentru că era o școală de partid. Deci nu aveam nici un alt fel de alegere de făcut decît Literele, ca o cale foarte vizibilă și, în același timp, prestigioasă. Era în elita opțiunilor și îmi amintesc că erau niște concurențe exagerate pentru vremea de acum, de pildă. Deja cînd ai 23-28 de oameni tineri pe un loc la admitere, alegerea lor e aberantă și aleatorie, e o modalitate de a-i sminti pe toți. A fost complicat. Cred că toată generația aceea, a mea, a luat un start ieșit din comun, în sensul că era așa, un soi de distopie: te duci la facultate și trebuie să iei neapărat peste 9 ca să intri. Nu sînt de acord cu aceste false competiții, bine că ele nu mai există.

Am fost obligată să mă gîndesc la Litere pentru a mă feri cu orice preț de servituțile ideologice și, nu în cele din urmă, de nebunia unei alegeri care atunci s-ar fi numit jurnalism, dar era, de fapt, școală de partid. Mihai Coman a înființat la București așa-zisa „Școala lui Coman”. Această denumire era plină de condescendență la rîndul ei, pentru că acest profesor era cel mai tînăr decan din țară, avea 36 de ani și obținuse ca sediu fosta clădire a școlii de partid „Ștefan Gheorghiu”. Atunci toți o discreditau, deși era o branșă nouă a Universității din București. Toți strîmbau din nas sau ridicau din sprînceană și spuneau zeflemitor: „Ah, școala lui Coman în fostul «Ștefan Gheorghiu»”. Deci, cumva, am avut parte de un stigmat de la început, deși admiterea a fost reală, dură. Au fost doar 50 de locuri. Toți colegii mei de atunci sînt nume importante în presa scrisă, în radio, în televiziune. Vreo zece dintre ei fac jurnalism european, vreo cinci au ales politică de bună factură și au urmat un traseu lung pe diplomație și pe politici culturale și nu numai. Literele au croit niște drumuri, Jurnalismul altele.

„În presa postcomunistă românească, făceam totul improvizat, precum cei care cîntă fără partitură”

Și totuși, în anii ’90, oameni care aveau de fapt alte profesii, de pildă ingineri sau filologi, puteau să devină, într-un timp relativ scurt și fără să urmeze o școală de jurnalism, jurnaliști de calitate. De ce ați ales să urmați o școală de jurnalism cînd ați fi putut, cu ușurință, să învățați meserie, vorba aceea, din mers?

De-a lungul existenței mele am avut această frică permanentă de impostură și probabil că voi muri cu ea. Și mă uitam, cumva, cu uimire, uneori încremenită de surpriză, la ingineri metalurgiști, la medici care cu naturalețe făceau jurnalism, ca și cum s-ar fi născut cu el. Însă cu cît am început să mă țin de jurnalismul înființat în Universitatea din București de Mihai Coman și de echipa lui de lucru, cu atît surpriza mea a început să se transforme în stupoare și după aceea în scrîșnet. Ei au avut discernămîntul și grija de a aduce specialiști din școala franceză și din BBC pentru a le preda studenților, între care eram și eu, jurnalism veritabil. Iar asta m-a făcut să văd clar și repede distanța dintre ceea ce aș fi putut învăța ca un sudor, la locul faptei, sau ca un mecanic necunoscător de principii. Mi-am dat seama foarte repede că în presa postcomunistă românească, într-o perioadă în care toți mîncam, cumva, ziare pe pîine, făceam totul improvizat, precum cei care cîntă fără partitură. Era foarte periculos, mai ales pentru aceia care nu făceau jurnalism știind deontologia și principiile profesiei, care nu aveau perspectivă, nu aveau distanță analitică, nu știau de ce se face așa, de ce ar trebui să opteze pentru o versiune, pentru o metodă și nu pentru alta. Și foarte repede, cam într-un an sau doi, mi-am dorit cu tărie să nu fiu ca ei și cred că am avut șansa unei înverșunate dorințe de specializare, pentru că am dat, în timpul studenției și imediat după absolvirea Literelor, un concurs foarte dur la Radio România, pe care l-am cîștigat. Era chiar în 1991, la finalul anului. Atunci mi-am dat seama că tot ce m-a diferențiat de ceilalți oameni, care învățau meserie din mers, sau de ceilalți doritori, competitori era ceea ce învățasem atunci, în flux. Vezi, ce bine că nu am învățat din mers!

Și mai e ceva. Îmi amintesc că la începutul anilor 2000 s-a făcut simțită o promoție sau chiar două de jurnaliști adevărați, care erau mai deștepți decît șefii lor. Și atunci, vechii „dinozauri” au început pur și simplu să se lupte corp la corp cu oameni școliți, foarte tineri, care veneau din Europa și nu numai cu toate standardele unei profesii și ale unei vocații și se întîlneau cu niște ingineri reciclați, cu niște scriitori ratați, care ajunseseră șefi în redacții și care aveau niște orgolii care le treceau de creștet, iar singurul lor exercițiu la vedere era acela de a-i umili, de a-i apăsa în jos pe scara ierarhică pe cei tineri, care erau educați și încercau să evolueze. Atunci a fost primul strigăt de alarmă, prima confruntare dintre generații și ea, cumva, latent, durează și azi.

Vă împărțeați între studiile de jurnalism și slujba de la Radio România. Apoi, după realizarea rubricii, fuga la Liceul „Dimitrie Bolintineanu”, unde erați repartizată ca profesor de limba română. Trei ani și jumătate ați urmat această rutină.

Am fost ultima generație cu repartiție. Nici nu știu cum s-o redau unui om tînăr de acum, unui coleg tînăr, pentru că toți studenții și masteranzii sînt, de fapt, colegii mei. Noi sîntem colege, orice am face, aceasta e realitatea și, inevitabil, un coleg tînăr n-are cum să înțeleagă ce euforie extraordinară putea să cuprindă un om în ’94-’95, cînd reușea să fie profesor în București, acolo unde visase și îl recomandase o medie de 9,96. Era media cu care mă gîndeam, prin 1989, că voi fi foarte norocoasă dacă voi prinde, de pildă, comuna Periș, situată undeva la jumătatea distanței dintre București și Ploiești. Și profesorii mei de la Litere îmi spuneau, mai în glumă mai în serios, că, dacă am noroc, am să mă duc la acel Periș cu media mea și acolo am să îmi pierd pantofii în noroi. Eram îngrozită de perspectiva asta tocmai pentru că orice tînăr visează. Eu nu visam cum visează studenții mei de azi – să fie vedete, dar visam să fac cercetare, visam să stau, în primul rînd, în medii încălzite. Era atît de frig, încît în amfiteatrele din București scriam cu mănuși. Mie mi-ar fi plăcut să fiu profesoară chiar și la Periș, că doar e pe harta României și sunt și acolo copii care merită o șansă, însă toată lumea din jur zugrăvea în așa fel contextul ăla, încît n-auzeam nici o încurajare. Totul era pesimist, totul era zugrăvit în culori de sfîrșit de lume. Încît mă gîndesc și acum ce aș fi făcut, dacă nu ar fi venit momentul ăla extraordinar al Revoluției din ’89.

Dar cum ați reușit să stăruiți pe acest drum?

Și acum mă întreb cum de reușeam să rămîn pe acest drum, de unde aveam atîta energie, însă adevărul era că nu puteam să renunț la nimic. Mi se părea că e foarte frumos și bine la școală, îmi plăcea cu liceenii. La radio îmi plăcea, de asemenea, așa de mult; era ca o iubire foarte mare. Cred că mi-a rămas și acum, la vîrsta asta de maximă maturitate, această extraordinară posibilitate de a mă îndrăgosti rău de tot de locuri, de case vechi, de deșert, de ținuturi imaginare, de tot felul de contexte. Așa era și atunci, aveam niște adevărate patimi: una pentru radio, dimineața, alta seara, pentru liceu. Cred că așa mergea, altfel n-aș fi rezistat.

„Acum jurnalismul este o profesie în mare derivă”

Dacă ați fi știut la 13 ani, cînd vă gîndeați că vreți să fiți ziaristă, cît de mult trudește un jurnalist, ar mai fi rămas această dorință întipărită în sufletul dumneavoastră?

Da, cred că da, pentru că la puține alte lucruri m-aș fi priceput. Dar secretul e altul, pot să-l zic acum unei prietene mult mai tinere. Să știi că dacă aș fi avut o progenitură deșteaptă, așa cum sînteți toți din preajma mea – studenți, masteranzi, liceeni – și acel fiu sau fiică ar fi spus: „Jurnalism vreau!”, l-aș fi închis în cămară cu cheia și l-aș mai fi lăsat să se gîndească. De ce? Pentru că sînt două motive mari aici. În primul rînd, eu cred că acum jurnalismul este o profesie în mare derivă și în al doilea rînd, există momente în această profesie splendidă, totală, cea mai frumoasă din lume, cînd obosim și nu simțim rezultatul muncii noastre. Uneori, rezultatul jurnalismului e volatil, e precum semințele – îl pui azi și s-ar putea să rodească sau nu mîine. Și tocmai această latență ne face, cîteodată, cînd nu mai sîntem atît de tineri sau atît de curajoși, să ne gîndim pentru ce nu era oare mai bine dacă ne făceam arhitecți sau dacă ne făceam, cum zic studenții, vedete.

Spuneați că pe la mijlocul anilor ’90 vă regăseați în postura unui „șoarece de bibliotecă” și „mîncați” chiar literatura pe pîine. Cum v-au ajutat mai tîrziu în viață acele momente de studiu intens?

M-au ajutat pentru că eram un om interiorizat și timid, iar eu am credința că toți timizii epatează la un moment dat în viață. Sau, dacă nu pot să epateze, fac altceva – trăiesc vieți prin procură. Și eu făceam așa. Cred că probasem toate stările și viețile, biografiile și încercările unor ființe de hîrtie, pe care le întîlnisem de-a lungul acestui traseu cultural, intelectual, iar această transpunere, la început livrescă, m-a ajutat apoi mult să intru mai ușor decît alți jurnaliști, care n-aveau acest exercițiu, în pielea interlocutorului care stă în fața mea. A fost un cîștig. Totodată, aceste probe, pe care le-am făcut uneori din pur deliciu, nu neapărat dintr-o disciplină, m-au îndreptat și spre o zonă de interstițiu, spre psihologie, spre istorie neapărat, spre ezoterism uneori, spre literatură întotdeauna. Iar aceste bifurcări, într-o viață de jurnalist, mai ales de jurnalist copt, trecut de inițierea primilor zece ani de carieră, contează mult. Așa m-au ajutat în viață acele momente de studiu intens.

Povestiți-mi, vă rog, esența celor opt ani și jumătate în care ați condus postul TVR Cultural.

E exact cum merge un miner, săracul. A fost provocator, dar a fost și dur. Nu-mi amintesc nimic din biografia mea, nu-mi aduc aminte anotimpurile. Nu am trăit nici un fel de viață personală, dar nici un fel. Nu am avut decît scurte momente de respirație, de încordare, în care am spus: „Încă puțin!”, ca mîine să fie o nouă zi. Eram o tînără femeie căsătorită și mi-aș fi dorit să călătoresc mai mult cu soțul meu, să mă întîlnesc cu prieteni, să ne uităm la filme, să discutăm despre o mulțime de subiecte. Toți acești opt ani sînt pentru mine o cale de-a lungul căreia îmi aduc aminte cu fidelitate dementă aproape grile de program, ore de transmisie, contracte, bugete. Asta e esența și nu mă pot opri să mă gîndesc că în acești ani aș fi putut scrie o carte bună sau chiar două și aș mai fi putut să mă bucur un pic, pentru că după ce s-a terminat această mergere prin tunel nu am avut parte de nici nu zic recunoștință, nu m-am gîndit la asta vreodată, dar măcar de puțină mulțumire sau liniște.

„Eu cred că în curînd literatura română contemporană ar putea să ne aducă un nou stadiu de recunoaștere”

Ați realizat sute de dialoguri la televiziune și la radio prin prisma proiectelor dvs. – „Ceva de citit”, „Didactica Magna” și „Față în față cu autorul”, în care ați reușit să invitați în platou pe toți reprezentanții de frunte ai literaturii române. Cum ați caracteriza literatura română contemporană?

Cred că sîntem în clipa asta perfect sincroni cu Europa și cu lumea prin cîteva vîrfuri de lance și prin traduceri foarte bune. Acum am văzut o traducere excelentă a Andreei Răsuceanu cu romanul ei Vîntul, duhul, suflarea, care s-a bucurat simultan, în Bulgaria și Spania, de un succes extraordinar. E o scriitoare – că și asta e important în fiecare literatură – care are abia 42-43 de ani. Ei bine, toate aceste momente de succes ne dau nădejde că nu mai sîntem izolați. Avem nădejde că se va afla despre noi.

Cînd România a devenit țară invitată, slavă zeilor!, la un festival de mare prestigiu european, ne-am dus cu toții la Bruxelles (2019) și era acolo toată colecția Brâncuși din colecții particulare. Și pentru prima oară în viața mea am simțit reverența, recunoașterea, nu numai emoția aia care a fost dincolo de cuvinte. Însă departe de asta, vizitatorii care vedeau că ești jurnalist român, veneau și spuneau: „Ce bine că îl aveți pe Brâncuși! Bravo vouă!”. Era, cumva, o legitimare spontană a identității de român, pe care n-am mai trăit-o. Iar eu cred că în curînd literatura română contemporană ar putea să ne aducă un nou stadiu de recunoaștere, precum ăsta al artelor vizuale.

„Problema nu e dacă avem nevoie de un astfel de canal (TVR Cultural), ci dacă putem să ni-l permitem”

Ați afirmat cîndva că un post cultural e o mașinărie care, bine accesată, poate să funcționeze. A funcționat „mașinăria” TVR Cultural?

Da, a funcționat mai bine decît a început acum, cînd canalul a fost reinstaurat și aruncat în cap fără prea multe bugete, fără decoruri, fără achiziții. Nu erau cumpărate filme documentare, dar gîndesc așa: bine că l-au relansat, o să vedem noi, cei care am rămas să luptăm pentru el, dacă putem să-l facem la loc. Dar atunci cînd a pornit, era un vis de aur al regretatului Iosif Sava și s-a dovedit că poate să „navigheze” singur. Atunci funcționa, dar, atenție, funcționa și pentru că oamenii citeau mai mult. Nu aveau rețele social media, asta e foarte important. Nu aveam cu toții această nerăbdare a efectului de forum, care-i ca o febră, ca un tifos pentru marea majoritate.

Dar de ce e nevoie de un post public cultural de televiziune?

Nu e nevoie pentru toată lumea. Ar fi un fel nou de ignoranță și de trufie să ne gîndim că ne trebuie tuturor. Ne trebuie unora, prea puțini. Însă, în fapt, problema nu e dacă avem nevoie de un astfel de canal, ci dacă putem să ni-l permitem, pentru că ori există și atunci e stofă bună, ori e așa, rezidual. Iar decît să mai avem un canal în plus, mai bine nu.

„Aleg un campion și-mi procur zece adversari”

Întotdeauna o vedem pe Daniela Zeca Buzura alături de un interlocutor, la un mic dejun televizat, transmis pe TVR 2. Cum arată viața în „bucătăria” din spatele acestei emisiuni?

Arată așa: sînt cinci zile de lucru pînă în „fatidica” sîmbătă în care se întîmplă mic dejunul. În aceste cinci zile, pe lîngă faptul că încerc să fac de toate, mă mai și întreb ce fac cu interlocutorul, iar atunci exersez diferite trucuri, metode. Încerc sau mai degrabă risc tot felul de gesturi ca să-l înțeleg, să mi-l asum. Întîi, e un efort cantitativ mare de a-l cuprinde cu tot ce a făcut, cu tot palmaresul, indiferent că e medic, matematician, scriitor, muzician. Apoi simt că palmaresul lui mă depășește, pentru că nu e în specialitatea mea. Însă, în final, constat că sînt provocări a căror parte de splendoare trebuie gustată pentru a fi înțeleasă. Dacă cineva mi-ar fi spus la 35 de ani că voi face asta, aș fi spus nu, categoric. Dar surprinzător e că acum nu numai că o fac, dar mai sunt și ca pisica pe acoperișul fierbinte: se frige, dar tot se duce, păcătoasa, și mai ridică laba, mai suflă, mai zice „miau”, gîndind că există un loc, adică ziua de sîmbătă, care e un soi de „opera aperta”, pentru că nu înseamnă că dacă am făcut încercări de luni pînă vineri, sîmbătă nu se va întîmpla ceva neprevăzut. Și uita așa arată viața din spatele „bucătăriei” neștiute a acestor dialoguri.

Cum vă alegeți „campionii” pentru fiecare mic dejun?

Nici acum nu știu să răspund corect la întrebarea asta. Cred că pur și simplu caut în fiecare zi, iar de la o săptămînă la alta cineva mă impresionează mai mult decît altcineva. E un senzor energetic, o semnalizare specifică care mă face să cred că pînă sîmbătă acest interlocutor ar fi potrivit cu mine. Ca să fie și mai limpede, nu putem invita la masă pe toată lumea, cu atît mai mult la prima masă a zilei. Dar, în esență, eu cred că se produce un flux energetic care-mi semnalizează că acela ar putea fi interlocutorul. Asta înseamnă că alegerea e subiectivă și că totdeauna aleg un interlocutor și-mi fac, în aceeași clipă, 10-20 de dușmani care n-au fost aleși. Totdeauna e așa. Aleg un campion și-mi procur zece adversari, categoric.

Dacă mîine v-ați schimba meseria, v-ați apuca de jurnalism chiar de la capăt – așa mărturiseați într-un interviu. De ce?

Aveam 34 de ani cînd am devenit, printr-un concurs, directorul canalului de televiziune TVR Cultural. A fost prea devreme, aș fi vrut acum să mi se întîmple, pentru că nu aveam destulă minte pe atunci, zic. Cred că aș face tot jurnalism, dacă ar trebui s-o iau de la capăt, pentru a intra în „joc” cu o minte mai bună, asta de acum, nu aia de atunci.

„Cea mai dură încercare a fost aceasta a expunerii la părerile tuturor”

Sînteți critic literar și, în același timp, scriitoare. Nu v-a fost teamă să criticați, știind că există posibilitatea de a fi, la rîndul dvs., criticată?

Am fost atît de criticată de alții, încît nici haine pe mine nu mai am și nici părți moi; le-au mușcat pe rînd. Sînt plină de găuri de cîte îmbucături au luat din mine. Cea mai dură încercare a fost aceasta a expunerii la părerile tuturor. Nimeni nu ne pregătește, ca jurnaliști sau scriitori, pentru această realitate a faptului că urmează să devenim ținte vii. Orice jurnalist sau scriitor care contează la un moment dat și care vrea să fie ca un ordonator de credit este, vrînd-nevrînd, o busolă. În clipa în care devine o busolă, e ca un pom în care se aruncă cu pietre. Sigur că există voci care spun, întotdeauna consolator, că numai în pomul cu roade se aruncă cu pietre. Ușor de spus, dar, cînd ești în locul ăluia, doare.

Pentru dvs., scrisul pare a fi tămăduitor. „Scriu ca să mă împac cu mine însămi și ca să mă cunosc”. Cît datorați scrisului?

Totul. Viața mea reală, autentică, a fost mai întîi o viață imaginară și n-aș fi știut să trăiesc simplu și adevărat dacă n-aș fi scris. Nu m-am descurcat niciodată cu viața reală. Am fost în decembrie ’89 pe stradă și m-am ghemuit pe caldarîm și am plîns isteric că se dărîmă Biblioteca Centrală Universitară „Carol I”, iar Muzeul de Artă arde și eu nu vreau să trăiesc într-o lume în care nu mai există aceste două citadele. Deci nu m-am descurcat niciodată prea bine cu realitatea brută, iar literatura a fost pentru mine calea cea mai scurtă și simplă ca să supraviețuiesc.

Repere biografice

Daniela Zeca-Buzura este prozatoare, eseistă, critic literar și realizatoare de emisiuni de radio și televiziune. A absolvit Facultatea de Litere și Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării la Universitatea din București. A fost, timp de opt ani și jumătate, director al postului de televiziune TVR Cultural. La sfîrșitul anului 2006 a primit distincția „Personalitatea europeană a anului pentru România” – secțiunea televiziune, acordată de Fundația Eurolink și Comisia Europeană. În 2015, a primit Premiul Asociației Naționale a Profesioniștilor de Televiziune din România (APTR), secțiunea documentar, pentru seria tematică „Mănăstirea Văcărești-comoara pierdută”, după ce, în 2013, a fost distinsă cu Premiul APTR, secțiunea „carte de specialitate”, pentru volumele de studii: Jurnalismul de televiziune, Totul la vedere. Televiziunea după Big Brother și Veridic. Virtual. Ludic. Efectul de real al televiziunii, publicate la Editura Polirom.

A publicat volume precum Orfeea (poezie, Viitorul Românesc, 1994), Îngeri pe carosabil (proză, Editura Coresi, 2000), Melonul domnului comisar (critică literară, Editura Curtea Veche, 2005), Istoria romanţată a unui safari (roman, Editura Polirom, 2009, 2011, 2022; Premiul revistei „Convorbiri literare”), Demonii vîntului (roman, Editura Polirom, 2010, 2013), Zece zile sub văl / Ten Days Under the Veil (jurnal de călătorie, Editura Litera, 2011) şi Omar cel orb (roman, Editura Polirom, 2012; Premiul „Cea mai îndrăgită carte a anului”).

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Sursă fotografii: www.facebook.com/daniela.zecabuzura