Daniel Sandu: „Amintirile sunt o «librărie» de idei esențiale în crearea unui scenariu”

Regizorul Daniel Sandu, a fost, în 2018, marele cîștigător la Gala premiilor „Gopo” cu lungmetrajul „Un pas în urma Serafimilor”, premiat la categoriile „cel mai bun film”, „cel mai bun regizor”, „cel mai bun scenariu” și „cel mai bun film de debut”. L-am invitat la un dialog despre experiențele acumulate, despre oameni, dar și despre munca din spatele unui film.

Care ar fi portretul lui Daniel Sandu, cel de acum 20 de ani?

Acum 20 de ani eram în facultate. Eram un băiat visitor, venit din provincie, din Piatra Neamț, cu gîndul de a face filme grozave la noi, în România. Cînd am venit la București, căutam să învăț cît mai multe elemente utile și să mă adaptez vremurilor, care erau într-o continuă schimbare. Acesta ar fi portretul – un tînăr ambițios, care venise cu planul să facă tot ce e posibil pentru realiza filme.

Ați spus, la un moment dat, că pentru a avea o chemare, nu e necesar să devii preot. Ce s-a întîmplat pe parcurs?

Chemarea nu cred că a fost alterată; de altfel am descoperit că nu erau condiționate reciproc. Chemarea este una, opțiunea de a deveni preot sau nu este cu totul alta. Mi-am dat seama că, pînă la urmă, și medicii au o chemare cînd aleg să slujească pe cei bolnavi sau pe cei în suferință. Felul cum alegi să slujești această chemare este alegerea ta, dreptul tău. Vine din liberul arbitru, care e, de fapt, cel mai mare dar de la Dumnezeu pentru oameni – să alegi tu ce vrei, să faci ce vrei și cum vrei. Poți să fii și doctor, militar, preot, scriitor sau regizor, chemarea-și continuă cumva cursul.

Cu ce ocazie v-ați gîndit să scrieți experiența dumneavoastră de seminar?

Obișnuiam să le povestesc prietenilor întîmplări de la seminar și eram surprins de reacțiile pe care le aveau, de mirare, de amuzament. Mi-am dat seama că feedback-ul de la ei este un barometru bun pentru o poveste ce ar merita să fie spusă. În felul acesta m-am gîndit să o dezvolt într-un scenariu de lungmetraj și să selectez doar o parte din poveștile a cinci ani de experiență de seminar. Așa a luat naștere primul scenariu, prin anul 2004. A urmat un proces de muncă continuă, timp de încă 11 ani, în care am lucrat la scenariu, pînă cînd a intrat în producție; chiar și în timpul filmărilor, dar și după filmări, la montaj, încă mai lucram la scenariu.

„Dumnezeu este peste tot, iar alegerile pe care le facem ne definesc pe noi ca oameni”

În realitate personajul lui Gabriel, din filmul „Un pas în urma Serafimilor”, este construit pe experiența dumneavoastră. Ați menționat într-un interviu că ați avut norocul să nu dați nicio declarație față de o persoană din acel seminar. De ce nu a rămas la fel de liniar și personajul lui Gabriel ca personajul real, referitor la finalul filmului?

Din punct de vedere cinematografic, liniaritatea este o capcană care plictisește spectatorul. Cînd alege să citească o carte sau să vadă un film, o persoană are nevoie să urmărească povestea unui personaj care trece prin transformări și experiențe. De obicei, în viața reală, cei mai mulți dintre noi, oamenii, avem vieți relativ liniare, dar în film, dacă transferi liniaritatea din viața reală, s-ar putea să fie plictisitoare.

Ce am folosit eu din realitate a fost experiența mea din timpul seminarului, dar eu mi-am modificat convingerile. Am intrat acolo cu dorința de a deveni preot. Dar am descoperit că, de fapt, preoția, așa cum mi-am imaginat-o, ar trebui să fie altfel și că nu aș putea să fac preoția așa, n-aș fi pregătit. N-aș vrea să-mi corup valorile și să trebuiască să fiu în subordinea unor oameni ale căror interese și ordine să nu le respect, să nu fiu de acord cu ele. Aici s-a rupt liniaritatea și în povestea reală.

Am ajuns la concluzia că, în timpul seminarului, mai mult decît să fiu preot îmi doream să fac ceea ce mă inspiră în viață. Dacă pot să ajut oamenii în vreun fel, fie și spiritual, nu este neapărat nevoie să fiu preot. Chiar și prin filmul „Un pas în urma Serafimilor”, mi-am dorit să aduc un fel de contribuție spirituală și să explic spectatorilor că este o diferență între credință și Biserică. Multă lume le confundă pe cele două, dar Dumnezeu nu este doar în clădirea bisericii, Dumnezeu este peste tot, iar alegerile pe care le facem ne definesc pe noi, ca oameni.

Cît de mult v-ați dezvoltat dumneavoastră ca scenarist, odată cu dezvoltarea scenariului, care a durat cîțiva ani?

Foarte mult! În continuare mă dezvolt, de la o zi la alta, învăț lucruri noi, lucrez la noi proiecte și mă consult cu specialiști. În cazul scenariului de la „Un pas în urma Serafimilor” am avut șansa să fie selecționat în niște festivaluri internaționale și în niște workshop-uri de scenaristică. Am învățat multe lucruri pe care altfel nu aș fi avut cum să le învăț; în niciun caz nu am avut cum să le învăț în facultate.

Țin minte că primul workshop a fost prin 2008, la Sarajevo, unde specialiști străini selecționau 10 proiecte, cele mai bune din Europa de Est, printre care a fost și al meu. Lucram acolo timp de cîteva săptămîni cu acești specialiști care analizau scenariul și ne explicau unde sînt problemele structurale, unde sînt problemele de personaj, învățam multe tehnici pe care după aia nu eram obligat să le aplic, dar era alegerea mea să le folosesc, atîta timp cît le înțelegeam și înțelegeam mecanismul lor.

În 2010 am fost la un alt workshop, în Polonia, la Varșovia, la școala regizorului Andrei Vaida, unde am lucrat cîteva luni la același scenariu, ba mai mult am și filmat două secvențe, ca un fel de test.

Prin toate aceste experiențe, am umplut agende cu notițe și am regîndit scenariul în așa fel încît el să iasă din ghearele subiectivității mele, pentru ca era o poveste pe care am trăit-o eu și atunci foarte multe lucruri mie mi se păreau foarte importante. Însă aici este o capcană, pentru că ceea ce ție ți se pare important s-ar putea să nu fie la fel de important pentru cei din jur, pentru spectator. Nu ai la dispoziție decît două ore, în cazul „Serafimilor” două ore jumătate, să spui o poveste care s-a întîmplat în cinci ani. Și singurul mod în care să încapi în aceste două ore jumătate este să dezvolți abilitatea de a alege ce este important de spus și ce este mai puțin important. Pot să spun că m-am dezvoltat foarte mult pe parcursul scrierii acelui scenariu și, de la proiect la proiect, mă tot dezvolt, tot învăț și tot aplic ceea ce învăț.

„În următorii ani vor fi puține, spre deloc filme românești”

Filmul a stîrnit multe controverse în 2017, mai ales în mediul online. Cum e să realizezi un film în România?

Este greu să realizezi un film în România, pentru că sectorul cinematografic are mari probleme. Statul român a ignorat decenii întregi acest sector. În 1990 erau 450 de săli de cinema, iar acum, înainte de pandemie, mai erau opt săli, în afară de cele din mall-uri. La mall este foarte greu să intri cu filme românești, pentru că, în general, publicul român nu merge la filme românești și, practic, ajungi să faci filme pe care nu prea ai unde să le dai, e mai ușor să le distribui în străinătate.

Din cauză că nu avem cinematografe, nu poți susține bugetul unui film din biletele vîndute și atunci această ramură trebuie subvenționată prin niște mecanisme de stat, așa cum se întîmplă în toate țările europene. Franța, Germania, Ungaria au aceste sisteme prin Centrul Național al Cinematografiei.

Este și un mediu competițional, sîntem o mînă de regizori care ne străduim de la an la an să facem proiecte cît mai interesante, scenarii cît mai bune și nu există fonduri pentru toți. Exista fonduri doar pentru primii doi-trei din cîteva zeci. Acum a venit și pandemia care a înrăutățit și mai mult lucrurile, deci probabil în următorii ani vor fi puține, spre deloc filme românești.

Legat de controverse, nu m-au afectat în niciun fel, ba m-au amuzat. Țin minte că în 2017, au fost niște scandaluri în Biserica Ortodoxă. Mulți oameni, efectiv neștiutori, care nu s-au documentat, nu înțeleg ce înseamnă construcția unui film, au crezut că noi am construit acest film imediat, pentru acele scandaluri. Însă în 2017 filmul fusese deja filmat și montat. Noi am început acest proiect prin 2004-2007. N-aveam cum să anticipez că 10 ani mai tîrziu în Biserica Ortodoxă va fi un scandal fix în anul cînd vreau să lansez filmul.

După premieră, mulți dintre preoți au înțeles filmul și mesajul lui. Acest film nu este împotriva Bisericii, ci arată niște probleme care sînt în sînul acesteia, arată niște oameni care fac niște grozăvii și se apără de pereții Bisericii.

Care a fost primul proiect cinematografic în studenție?

Este un scurtmetraj numit „Mărul” și are vreo 5 minute. Este vorba despre doi copii care se luptă pentru un măr, într-un depozit de mere. L-am făcut prin anul 2001, un proiect foarte drag mie și echipei mele de atunci, și a fost filmat în jumătate de zi.

Cît de mult și-a pus amprenta locul în care ați copilărit, studiat sau chiar familia pe toată activitatea dumneavoastră de pînă acum?

Am avut șansa, de cînd eram mic, încă din perioada comunistă, să am acces la filme, pentru că tatăl meu achiziționase un video, lucru care era interzis pe vremea aceea. Pe ascuns îl achiziționase, prin 1984, și de atunci am început să am acces la casete video, să văd filme, să descopăr lumi noi, dincolo de granițele tării noastre. Am crescut cu filmele americane pe care le-am văzut pe casete.

Părinții mei au avut o contribuție uriașă, fără să-și dea seama, că toate acele întîmplări vor contribui, cumva, la pasiunea mea și că în final voi ajunge regizor. Din punct de vedere cinematografic, în Piatra Neamț, nu se întîmpla mai nimic. La Roman, unde am facut seminarul, erau trei săli de cinema. Am descoperit cu bucurie plăcerea de a merge singur la cinema; era sala aproape goală, un ecran uriaș, stăteai acolo două ore și intrai în povestea respectivă, cu personajele. Era o experiență grozavă, acolo am descoperit, fără să vreau, pasiunea pentru film. În fiecare vineri mă duceam, pe rînd, la cele trei cinematografe. După un an, unul dintre acestea s-a închis, după încă un an s-a închis și al doilea și ultimul a rezistat pînă am terminat eu seminarul și, într-un final, s-a închis. Acum la Roman nu mai este nicio sală de cinema.

„E o bucurie să văd cum filmul prinde viață”

Care parte din „bucătăria” filmului v-a atras cel mai mult – cea de scenarist sau cea de regizor?

Sînt două etape total diferite. Îmi place cea de scenarist, pentru că îți oferă libertatea să scrii absolut orice vrei tu pe pagină. Problema este cînd ce ai scris tu trebuie să fie filmat. De exemplu, la serialul de la HBO „Bani negri (pentru zile albe)”, am scris că unul dintre personaje ascunde banii în cuibul unei berze și mi s-a părut amuzant. A fost simplu să scriu două rînduri, însă cînd am ajuns să regizez, am descoperit cît de complicat este. În primul rînd, nu puteam filma cu o barză reală, trebuia să construim una. Asta presupunea să întrunim tot felul de condiții tehnice și pînă la urmă am reușit. Am construit o barză spectaculoasă în serial, care în realitate nu a existat niciodată. Dar să dai impresia că acea barză există și mai și interacționează cu alte elemente a fost foarte amuzant.

Îmi place partea de scenaristică, deși e destul de grea, trebuie să ai multă răbdare si stare de spirit ca să-ți vină inspirația. Realizarea unui scenariu durează ani de zile, deci din punctul acesta de vedere este și frumos, dar și frustrant. Cînd vine vorba de partea de regie, la fel, e și frumos, și frustrant, doar ca nu mai durează ani de zile, durează cîteva luni și stresul este foarte mare, pentru că încerci să înțelegi cîte din lucrurile pe care le-ai pus pe hîrtie pot fi realizate și cîte nu pot fi. Din toate etapele de realizare a unui film, etapa mea preferată este momentul cînd instalăm muzica de film pe montaj. E un moment în care mare parte din stres a trecut deja, alegi ce instrumente ar fi potrivite, ce temă muzicală, ceea ce fac eu chiar acum cu următorul meu film. Sîntem în partea de postproducție și e o bucurie să lucrez pe partea de muzică și să văd cum filmul prinde viață.

Ați spus într-un interviu că nu credeți în personaje sau oameni buni sau răi. Cum sînt oamenii de fapt?

Oamenii sînt, deopotrivă, și buni, și răi. Nu există doar oameni buni și doar oameni răi. Oamenii devin răi atunci cînd interesele lor întră în conflict cu interesele altora. Să spunem că un om vrea să fure niște bani. În momentul în care el vrea să fure, o face dintr-o nevoie; în momentul în care-ți fură ție banii, tu-l judeci ca fiind un om rău. Am învățat pe pielea mea că un om poate face azi o faptă bună și mîine poate face o faptă rea. Poimîine cum îl clasificăm, ca un om bun sau ca un om rău? Fapta rea o stinge pe cea bună sau fapta bună o stinge pe cea rea? Vedem tot felul de personaje care în tinerețe au fost niște eroi și acum, la bătrînețe, au devenit niște personaje sinistre, care fac tot felul de lucruri surprinzător de negative. Stai și te întrebi cum reușește acest om, care cîndva a fost într-un fel, acum să fie în alt fel. Ce s-a întîmplat cu gîndirea lui, cu mecanismele lui de judecată? Un exemplu bun –  era într-un scurtmetraj despre niște studenți care protestau. Unul dintre studenți devenise liderul lor, protestau și se luptau cu poliția, însă acel lider a tot avansat și a ajuns în final politician. Cînd a ajuns politician, alți tineri studenți au început să protesteze și el, ca politician, a pus poliția să riposteze.

Cît de greu este să creionezi în imagini un film fără un scenariu propriu-zis, avînd la îndemînă doar amintirile arhivate?

Ușor nu este. În primul rînd, nu poți să intri în producție fără un scenariu scris. În momentul în care bugetează numărul de zile de filmare, echipa de producție trebuie să știe exact ce se va filma în ziua respectivă, cîți actori sînt, ce tip de aparatură, ce tip de decoruri și ce locație folosește. Toate acestea trebuie stabilite cu luni de zile înainte, prin urmare ei au nevoie de niște pagini scrise, în care să fie explicat tot ce se întîmplă, secundă cu secundă, în filmul respectiv.

Ca să scrii scenariul din amintiri este un lucru grozav, pentru că amintirile sînt sursă de inspirație. Cu cît mai multe amintiri avem, cu cît mai multe experiențe trăim, cu atît „biblioteca” noastră de povești se îmbogățește. Cînd vrem să scriem o scenă, accesăm amintirile și, dacă acele amintiri sînt suficient de spectaculoase să le punem pe hîrtie, atunci le punem. Amintirile sunt o librărie de idei esențiale în crearea unui scenariu.

Scurtă biografie

Daniel Sandu s-a născut pe 16 decembrie 1977, în Piatra Neamț. A absolvit Facultatea de Regie film din cadrul Universității Media în anul 2002. A lucrat în televiziune și a regizat mai multe scurtmetraje, precum: „Numărătoarea manuală” (2011), „Vocea a doua” (2013) sau „Cai putere” (2014).

„Un pas în urma Serafimilor”, lungmetrajul care a cîştigat 9 trofee la Gala Gopo în anul 2018, a obținut o distincție și la TIFF: Premiul publicului pentru cel mai popular film în secțiunea Zilele Filmului Românesc.

După „Un pas în urma Serafimilor”, regizorul Daniel Sandu a trecut de la elevii seminarului teologic la spărgătorii de bănci și de la lungmetrajul de ficțiune la producția de televiziune. „Bani albi (pentru zile negre)”, apărut în 2020, este primul serial de autor produs de HBO la care regia și scenariul sînt semnate de aceeași persoană.

Credit cover foto: Adi Marineci