DAN PERJOVSCHI: „România este foarte încîntată să fie mediocră”

Cafeneaua era goală, dar s-a umplut odată cu venirea lui Dan Perjovschi – Perjo, cum îl știu și tinerii de la Arhiva. A intrat relaxat, cu zîmbetul, uneori amar, pe chip, echipat cu vesta nelipsită și ghiozdanul plin de markere. Întîi, am explorat cu gîndul Iașul unei studenții cam gri, apoi România, cu toate durerile și fericirile ei închipuite. Am găsit un om care încă se prezintă cînd intră în Biblioteca Astra din Sibiu, orașul în care editează un ziar orizontal de aproape 14 ani. Un om care a desenat lumea din scoarță-n scoarță, dar povestește despre orașul său cu același entuziasm. 

Aș începe ca pe Wikipedia, unde sînteți prezentat cu foarte multe etichete: artist, ilustrator, jurnalist, scriitor, activist și așa mai departe. Dacă ați putea, pe care dintre acestea ați șterge-o?

Aș vrea să rămîn cu „artist”. Cumva, le adună pe toate. În definiția mea a artistului, trebuie să fii un pic activist, trebuie să fii băgat în social. Cred că „ilustrator” se potrivește cel mai puțin (rîde). Chiar dacă public desene prin reviste sau cărți, de fapt nu sînt ilustrator deloc.

Ați terminat Academia de Artă din Iași în 1984. Ce vă mai leagă de orașul acesta în care povestiți că ați îndurat condiții greu de suportat, dar în care aveți de aproape cinci ani o expoziție umblătoare (Tramvaiul Libertății)?

Mă leagă multe, nu numai studenția. Bineînțeles, e o poveste care, în timp, devine romantică, se îndulcește. N-am avut o studenție nefericită. De fapt, cred că n-am avut niciodată nimic nefericit neapărat. N-a fost grozavă (studenția la Iași, n.r.), au fost condiții foarte proaste. Nu știu acum, poate că nu e o mare fericire pentru studenții din Iași, nu știu cum sînt căminele…

Noi eram șase bărbați într-o cameră fără televizor și fără internet, gîndește-te! Cu frig, cu dușurile alea din capăt de coridor, care nu mergeau. Era greu. La condiții te adaptezi cumva, dar școala, în sine – și îmi pare rău, tot timpul se supără oamenii din instituțiile românești, dar ăsta-i adevărul-, era o școală foarte slabă. Nici resurse minimale nu mai avea, iar profesorii aveau o cultură limitată la țara sau chiar la orașul lor. Nu am mers niciodată la București, nici măcar în nordul Moldovei sau la Tîrgu Jiu. Să nu se înțeleagă că reproșez. Într-un fel, eu am găsit tot timpul partea bună a lucrurilor. Partea bună în chestia asta a fost că nu m-am atașat de niciun profesor, de nicio formulă de învățare, așa că am scăpat repede de ele. Foarte multă lume rămîne în trap (capcană, n.r.), seamănă cu profesorul, toată viața seamănă cu altcineva. Nu era un conflict zilnic, doar mai tîrziu mi-am dat seama că era un nivel mai slab. Slab, slab, pentru ce aveam eu de făcut, pentru ce drive (pornire, n.r.) aveam eu. Era un soi de dezinteres general. 

Ca să avem bani, vindeam cartela pe care o primeam pentru că aveam bursă, și după furam ciorbe la cantină… Banii de pe cartelă îi dădeam pe cărți de la tîrgul de vechituri. În librării, fără relații și pile, nu prindeai. Mai găseai la second-hand, third-hand, așa, belite… Țin minte colecția „Globus”, era fantastică. Pe aia se duceau banii. Mai făceam și mărțișoare, eram un fel de antreprenori. Erau oribile, deloc artistice. Probabil că se știa tot, dar ne lăsau în pace, că eram studenți. Am făcut tot ce am putut să avem niște bani, să cumpărăm cărți. 

Exista și o inegalitate foarte vizuală. Erau studenți străini, care plăteau în valută, în general din țările arabe. Stăteau în anumite cămine: cînd se tăia curentul la noi, la ei nu se tăia. Asta a contribuit la rasismul românesc (rîde), îi înjuram mereu.

Și acasă, în Sibiu, și acolo, am fost expus la inegalitatea aia flagrantă, în societatea cea mai egală de pe această planetă. Unii aveau curent, unii nu aveau. Pe mine, cel mai mult m-a afectat calitatea culturală a educației mele, care a fost foarte slabă, cu două-trei excepții. Am avut un profesor de desen care ne dădea teme mai interesante. La Arte e veșnicul portret cu mîini, cap, tors și mîini, pe care îl faci din liceu pînă în facultate, pînă borăști acolo. El spunea: „Concentrați-vă pe gol”. Din chestia aia foarte prozaică, pe care o tot frecai, că n-aveai ce să faci, toți se îmbătau și n-aveau chef de educație, el a descoperit niște subiecte cît de cît mai palpitante. Era și un profesor de istoria artei, Radu Negru, care se vedea că are cultură. Dacă aș revizita părerile lui, poate n-aș mai fi de acord. Mie nu mi-a displăcut școala. O critic pentru că am avut senzația că am pierdut cel puțin trei ani din patru. 

Am fost elevul lui Dan Hatmanu, care era un artist interesant, dar era lovit de patima puterii. După anul întîi, a fost tot mai dezinteresat. Ne-a folosit pe noi pentru cariera lui politică. Am făcut anumite teme politice, sociale, în slava sistemului. Era un om talentat, care a prins cîteva ieșiri în anii ‘70, a apucat să îl vadă pe Modigliani (Amedeo Modigliani, n.r.) și s-a lipit de el pentru tot restul vieții lui. Avea o minte deschisă, era dispus la experiment, n-a fost un profesor rău, te încuraja. Era, totuși, într-un cadru foarte strict și nu mai era foarte interesant.

„Iașul e paradoxal”

Acum ce vă leagă de Iași?

În Iași am fost implicat de multe ori: în festivalul Periferic, care a devenit Bienală, am făcut o grămadă de expoziții. Am lucrat inclusiv cu colegii mei mai elitiști, cu Meru (fost hub cultural creat de Clubul Creatorilor din Iași în Casa cu Gang de pe bulevardul Carol I, n.r.), în campania cu Iașul iubește teii. N-am înțeles de ce colegii mei artiști, critici, de stînga, nu s-au implicat în povestea aia. Li s-a părut prea middle class uprising. A fost o campanie interesantă, mai ales că a învins. Mi se pare emblematică pentru țara asta. Am fost implicat, dar nu dintr-o nostalgie. Am avut niște contacte în orașul ăla, datorită Perifericului (Bienala internațională de artă contemporană „Periferic”, 1997-2008, n.r.), și, în timp, ele s-au tot diversificat.

Iașul e paradoxal, pentru că are o scenă critică, cîțiva oameni și cîteva platforme foarte bune. De aia mă și întorc, de aia m-am și implicat un pic în ultima „cafteală” cu Baia Turcească.  E un dublu paradox. A fost descoperită și pusă în valoare de artiști, tot ei s-au luptat pe urmă să cîștige fonduri. A fost restaurată, dar nu poate fi folosită pentru artă. Are prizele în mijlocul peretelui, nu ai voie să atingi pereții, că e monument istoric, are lămpi de bar. Trebuie reamenajată ca să devină centru cultural. Să nu mai spun: nu poate exista un centru de artă contemporană numit „Baia Turcească”. Unul dintre motivele pentru care a fost dată Baia Turcească Ateneului Tătărași era că tinerii au făcut mizerie acolo. S-a crezut că e vorba de desenele mele. Am făcut unele care critică Biserica Ortodoxă, mai nuanțat, probabil la alea se refereau. Am vrut să scriu un text, să nu mă mai folosească lumea nici ca ciocan, nici ca scut, să mă lase în pace. Eu am făcut la Baia Turcească desene mișto. Pînă la urmă, și varianta bună a Băii, și varianta proastă le-au distrus. Nu-i interesant? Nu s-a gîndit nimeni că e o lucrare de artă, poate ar trebui să o conservăm! (rîde) N-am găsit o formulă, dar acum e bine. Dacă se păstra, acum era la Ateneul Tătărași. Nu-mi dădeam eu în cap? 

M-am întors la Iași pentru că era acolo o scenă de tineri care au avut curaj și au transformat un festival în cea mai bună expoziție din România, Bienala Periferic. Era printre puținele lucruri care existau în zona artistică din România în perioada aia. Tot timpul s-a întîmplat ceva în Iași, ceva de calitate sau interesant, dar nu la ce nivel ar trebui să fie. Nu la pretențiile orașului Iași, nu la dimensiunea lui. Dimensiunea platformelor de arte vizuale din Iași e ca pentru un oraș de provincie. N-are decît niște mici batistuțe pe care se întîmplă niște chestii, ca și în Sibiu, de altfel. Tot ce înseamnă instituție de stat e coruptă, face proiecte slabe, vechi, nu mai pot să le văd. Picturi pe șevalet, cu ramă… Pentru mine nu funcționează.

Iașul e, în esența lui, un oraș conservator. Cel mai mare performance din Iași e Sfînta Parascheva.

Dar ne mai păcălim, uneori, nu? Mergem la Noaptea Albă a Galeriilor…

Eu am fost foarte sceptic legat de Noaptea Albă a Galeriilor, dar între timp m-am mai domolit. Dacă scenele din România au energie să facă o singură noapte, asta e. FILIT cred că e un lucru bun, dar s-ar putea să aibă o problemă care e și în Sibiu – să ia foarte mult din bugetul orașului. Asta înseamnă o foarte mare răspundere. Cîteodată, (festivalurile, n.r.) cresc prea mult, debalansează un întreg oraș.

Ce se întîmplă între festivaluri, între nopțile alea? E o întrebare pe care o pun și Sibiului. De ce ar sta un artist în Sibiu sau în Iași? În Sibiu vine lumea după ce iese la pensie.

Adeseori, în interviurile pe care le acordați, spuneți că performance-ul dumneavoastră preferat e cel al lui Hans Haacke, care a spart podeaua la Bienala de la Veneția, în 1993. 

Eu îl arăt mai ales atunci cînd am de a face cu un public care nu e antrenat artistic. Oamenii primesc o cultură în şcoală, liceu, facultate, apoi din oraşul în care trăiesc, dar cei neantrenați rămîn tot la un nivel conservator. Peste Nicolae Grigorescu au venit acum „instalațiile imersive”. Între ele e o gaură. Şi scriitorii au chestia asta: le plăcea să îşi pună pe copertă Dali şi acum îşi pun Banksy (artist graffiti englez, n.r.). Dar între ei nu e nimic.

Eu îl arăt pe Hans Haacke pentru că e o poveste politică, pentru că e foarte surprinzător că desfide toate noțiunile a ceea ce înseamnă artă, sculptură. Pun la pachet cu Lightning Field al lui Walter De Maria, cîmpul ăla care e un fel de capcană de trăsnete, undeva în Nevada. Mai avem vreo două sau trei instalații: de la Geta Brătescu, de la Ion Grigorescu, care are un film senzațional în care el boxează cu el. E artistul cu el însuşi. Pe astea le arăt, nu pentru că sînt lucrările mele favorite, ci pentru că pot să îți creeze o hartă în care să vezi ce înseamnă arta contemporană, între ce limite se desfășoară.

Cred într-un tip de încărcătură socială sau politică a obiectului de artă. Hans Haacke e un artist care are tipul ăsta de lucrări: are și un proiect de cercetare în care a văzut ale cui sînt casele de pe 5th Avenue din Manhattan. Atunci devine destul de clar cum stă treaba într-un oraș. Cred că și în Iași se poate face: cît are Biserica Ortodoxă, cît Iulius Mall… și Universitatea între ele. Arta unui artist poate developa sau scana un oraș într-un fel diferit.

„Așa e în toate orașele din România: o memorie foarte scurtă și foarte selectivă”

Dacă ar trebui să faceți un exercițiu de imaginație, ce ați sparge în România?

(rîde) Palatul Parlamentului! E periculos la noi cu spartul. În România se distruge mai mult decît înainte. În comunism era organizat, distrugeau cîte un cartier. Acum se dărîmă casă cu casă, pe ici, pe colo. Pînă și furia asta pe comunism duce la faptul că se dărîmă hale industriale construite în anii ’70, care erau bune ca arhitectură. În Sibiu, în Centrul Nou, erau o casă de cultură, un hotel și un supermarket. Era centrul civic comunist, dar ele erau construite de aceeași minte și aveau o rezonanță. Acum, supermarketul l-au făcut ca o cabană, hotelul e altfel… Nimic nu se mai leagă cu nimic, totul zăngăne. La noi, mai ușor cu dărîmatul. Cred că Hans Haacke n-are ce face aici (rîde). 

Nu sînt pentru distrugere, sînt pentru un soi de reciclare, refolosire. E un clișeu că tot ce e vechi e ucigaș. În fiecare moment din istoria asta poți găsi lucruri care merită păstrate și înțelese. Nu înțeleg de ce nu există un muzeu al industriei sau chiar al industrializării și al dezindustrializării. Eu tot timpul am reproșat asta administrațiilor și muzeelor de istorie: nimeni nu a colecționat pancartele protestelor. Despre ce istorie vorbim noi, dacă pe asta vie, care a fost sub ochii tăi, nu o înregistrezi?

Mergi în Sibiu și întreabă unde e mediateca, să vezi festivalele de jazz celebre în anii ‘70. Avem o platformă excepțională de teatru, dar unde e mediateca teatrului? Unde poți vedea, în Iași, Festivalul Periferic, care a făcut istorie în anii ‘90? Așa e în toate orașele din România: o memorie foarte scurtă și foarte selectivă. Nu ai cum să înțelegi istoria așa. De unde vii, din spuma mării?

Colegii mei din Iași au fost foarte critici împotriva Iulius Mall. Eu nu sînt împotrivă. Eu sînt pentru a crea alternative. Cea mai mare investiție a orașului Sibiu, fostă capitală culturală, a fost Stadionul, care a costat 22 de milioane de euro. Nu sînt supărat pe chestia asta. Vreau și muzeul, și stadionul, și teatrul. Fă stadion, dar fă-le și pe celelalte. La Iași, un mare oraș universitar, alta e problema. Casa Studenților ar trebui să zbîrnîie, sînt atîtea subiecte: încălzirea globală, nedreptăți sociale, minorități, cultura woke, tot ce vrei. De unde să înțeleagă societatea românească ce e aia political correctness, dacă nu de la voi? Voi trebuie să dezbateți lucrurile astea, nu noi. E și în buricul tîrgului, ar trebui să fie cele mai încinse scene ideologice, debate clubs. Cu Universitatea aia, care, spre rușinea ei, are niște fresce oribile, pe care le-a plătit ca proasta. S-au dat zeci de mii de dolari pentru niște chestii umflate cu pompa care plac tuturor. Se putea face altceva, mai contemporan, de secolul XXI. Și statuile-s cam oribile, sînt toți bărbați… 

Chiar dacă libertatea este valoarea cea mai de preț pentru dumneavoastră, spuneți că sunteți pentru „responsabilitatea de exprimare”. Cum ar trebui să fie responsabilitatea de exprimare explicată astfel încît să nu fie înțeleasă ca o restricționare a libertății?

Există niște restricții în viața asta, nu poate face toată lumea ce vrea. Toată lumea, chiar dacă există o iritare pe termenul political correctness, sînt sigur că înțelege despre ce e vorba. E un principiu foarte simplu la bază. Cum să faci astfel încît libertatea ta să nu o încalce pe a altora? Cum putem negocia libertățile pe care le avem? E evident, doar că puțini o recunosc: în România e o majoritate albă, ortodoxă, care e cultura dominantă. Mai sînt și altele, pe care românii le apreciază mai ales cînd e vorba de haleală și muzici. Regulile și preceptele de genul acesta, care trebuie impuse, sînt în alte țări formate din minorități. Pînă să ajungă excesele la noi, mai e mult. La noi e o discuție absolut ridicolă.

Cred că e vina școlii și a reverberațiilor din familie. Cînd am terminat liceul în Sibiu ar fi trebuit să știu și germană, și maghiară, și să înțeleg și cultura romă. Nu a fost așa, nici acum nu e. Dacă ne uităm în ADN, nu găsim latini prea mulți…

Ar trebui să ne relaxăm cu poveștile astea, pentru că am fost manipulați în permanență. Mie mi-a trebuit foarte mult timp să înțeleg ce înseamnă „white privilege” sau „mansplaining” (acțiunea unui bărbat de a explica lucruri, de obicei, femeilor, pe un ton condescendent, n.r.). Termeni de genul acesta trebuie discutați în mediul studențesc. Cînd ajung în societate devine prea tîrziu. Și eu i-am acceptat greu. Vin dintr-o familie de muncitori. Jumătate din familia mea sînt refugiați din actuala Ucraina. Am trăit în condiții precare. Nu înțelegeam de ce sînt eu privilegiat. Am înțeles, totuși, cînd am mers la expoziții în vest împreună cu prietenii mei din Thailanda, care nu aveau vaccin, iar biletul lor de avion costa o mie și ceva de euro. Eu mă urc în avion mîine, n-am nevoie nici de pașaport. E un privilegiu, hai să-l folosim. 

Răspunderea cred că e obligatorie, la toate nivelurile societății, începînd de la grădiniță. Este răspunderea profesorului să NU-l învețe desen pe copil! (rîde) Să se uite el la copilul ăla cum desenează! Copiii sînt colorblind, cum se spune, iar dacă crești pe platforma asta chiar devii mai tolerant și mai deschis. În România, asta înseamnă că devii fraier. Sînt fraier că n-am trecut eu primul în fața altuia la stop. Ce-s astea? De unde vin? Trebuie să fie spațiu pentru toată lumea.

Acum îți construiesc blocurile muncitorii nepalezi: vrei, nu vrei, tot o să ajungi la political correctness. Vrei să îți facă o casă mișto? Creează condiții. Noi, cu cinci milioane de muncitori în afară, ar trebui să nu repetăm felul în care am fost tratați, ci să profităm că ne vin niște culturi noi. De ce să nu învățăm de la ei?

„Infrastructura de artă din România este împotriva artei”

Pendulați mereu, atît între locuri, cît și între publicuri. Desenați și pentru directorii de muzee, și pentru paznici, și la Centre Pompidou, și la Centrul de Vaccinare din Fierbinți. Este aceasta forma supremă de libertate?

Nu e o formă de libertate, e o formă de adaptare. Eu nu sînt liber, nimeni nu e liber în absolut. Eu mă bucur de libertatea să desenez ce vreau, cum vreau. Am niște limite ale mele, una desenez în carnețel, altceva fac cînd trebuie să vadă toată lumea. Sînt niveluri diferite de discursuri. Comparat cu alți artiști, cu alte momente din viața mea, e aproape ceva miraculos. Numele de instituții mari sînt niște etape. Uneori, ai un tip de succes sau cerere, apoi urmează etape mai plate, în care trebuie să le recîștigi. Eu cred că am găsit o formulă, a fost și felul meu de a fi, și contextul din jurul creației mele, contextul intim al familiei mi-a permis. Soția mea e artist, nu avem copii, deci nu sîntem prinși de îndatoririle sociale. Am găsit o formulă care se poate adapta la diverse spații, contexte. Nu pot să fac același desen peste tot.

Desenele mele sînt pentru democrație, nu pentru state cu probleme. Am văzut că, în ultima vreme, trebuie să schimb limba în funcție de țară sau să încerc să fac fără text. Sînt și oameni care nu înțeleg, dar, în esență, ai dreptate. E o libertate, dar și o responsabilitate, în același timp. Asta e ideea zidului din Sibiu – să aduc aici ce fac în toată lumea. Un cetățean de aici nu trebuie să meargă pînă la Berlin. De aia nici nu-i pasă! (rîde) Și eu, și soția mea am găsit un tip de formulă în care lucrările noastre își cîștigă un tip de autonomie. Chiar și în spații unde nu se pot atinge pereții, am desenat pe geamuri, pe linoleum. Poate e de neînțeles de ce insistăm pe lucruri din astea, dar noi am avut tot timpul o luptă cu infrastructura în țara asta. Infrastructura de artă din România este împotriva artei. Nu poți să faci mare lucru. Nu poți atinge pereții, ok, facem video. Dacă te duci a doua zi, e oprit videoproiectorul, consumă curent. 

V-ați împăcat cu efemeritatea, cu eșecul?

Da, unele dintre cele mai proaste proiecte le-am făcut în țara asta, pentru că a trebuit să fac un fel de compromis pe moment. În același timp, tot aici sînt și unele din cele mai bune. Acum am găsit un echilibru. În ultima vreme am obosit și cîteodată mă întreb dacă merită efortul. De exemplu, eu am avut un fel de muncă activistă în Sibiu, pro artă contemporană, am fost un pic mai agresiv. Anul trecut, Sibiul a trosnit un festival de artă tipic românesc, cu multă lume, pompos, enorm, și mi-am dat seama că nu are rost. Eu nu mai am nici răbdarea, poate nici măcar vocabularul să explic niște lucruri. Poate varianta mea nu e pentru locul ăsta, poate nu e pentru acum.

O să fac niște lucruri: cine are ochi să le vadă, le vede și atît. La nivel național, la fel. Eu nu mai trebuie să explic a zecea mia oară de ce un muzeu de artă contemporană nu poate să fie în Parlament, după un zid. Nu mai pot explica de ce statul nu are de ce să bage banii în niște experiențe private de tipul Art Safari sau de ce o instituție, un fenomen cu numele ăsta e inacceptabil. Dacă lumea n-are o problemă, să meargă la safari (rîde). După atîta vreme, facem ce putem, n-avem cum să schimbăm din temelii, lumea își vede de ale ei și fiecare își caută adevărul lui și așteaptă să dea cu capul de colțul ușii. Numai așa cred că vor pricepe. Unele lucruri se pot face, altele nu.

România este foarte încîntată să fie mediocră. Nu e nicio problemă: lumea își bea cafeluța în liniște, vorbește la telefon la nesfîrșit, că are minute gratuite forever… 

Ați zis recent că nu mai are sens cuvîntul „jurnalism”…

Nu mai are, uneori îmi e chiar rușine să mai spun că sînt ziarist. S-a devalorizat foarte tare. Visual media e oribilă. A fost scandalul ăsta, recent, s-a închis „Gazeta Sporturilor”. Aia era ceva oribil. Și „Libertatea”, care era singurul ziar din ăsta mai critic, dar era tot un tabloid.

Îmi pare rău că s-a închis, că l-au dat afară pe Tolontan, că acum unii ziariști încearcă să trăiască online. Toți cer bani oamenilor, dar cîte din astea putem duce? Trebuie să dau și la spital, trebuie să dau și pentru copii. Cîți bani trebuie să dea un cetățean român responsabil?

Presa românească e în cădere liberă și nu există fundul sacului, poate cădea mult mai jos. Mă uit cu disperare la canalele de televiziune… Mediocritatea care e acum pe TVR e inacceptabilă. Sînt tabloizi, e mahala. Televiziunea Română ar trebui să strălucească. Nu trebuie să fugă după reclame. Face mici luminițe, cît de cît decente, dar, în rest, e mediocritate. Îmi cer scuze pentru toată stînga care a luptat pentru drepturile muncitorilor, dar cînd a venit televiziunea Arte (post de televiziune franco-german, n.r.), au venit doi. De la Televiziunea Română au venit opt pentru același lucru. Foștii mei colegi de la televiziune trebuie să restaureze decența acestei meserii. Restul sînt toți după bani și interese de partid. 

Meseria de jurnalist trebuie restatutată cumva. Cred că sînt soluții, dar eu, personal, nu mai am timp. Mai am trei ani pînă la pensie, atît vreau să mai reziste („Revista22”, n.r.)! (rîde)

S-ar putea reinventa pînă și printul în alt tip de obiect. Lumea nu cumpără, nu cotizează, dar vrea o presă bună. Gratuit și foarte bun nu poate fi nimic. Asta spune ceva despre România, faptul că revistele literare rezistă dacă sînt bani de la Ministerul Culturii sau Consiliul Județean. Lumea nu le cumpără, devine un fel de performance. Asta-i cultura, asta-i țara, asta-i societatea. 

„Reputația o pierzi în trei zile și o recîștigi în zece ani”

În desenele dumneavoastră faceți un fel de „highlight”, cu tot ce se mai întîmplă în România, și rău, și bun. Cînd v-a dezamăgit cel mai tare România?

Cel mai jos a fost la Mineriade. Nicio ideologie, niciun argument, nicio teorie postmarxistă și nicio carte nu pot justifica un șut în burtă dat unei femei de către un bărbat îmbrăcat în miner. Nimeni nu poate justifica faptul că nicio asociație de mineri nu și-a cerut vreodată scuze.

Ăla a fost cel mai negru punct al României, venea după o așa de mare deschidere, toate ușile din lume erau deschise pentru această țară. Eu, pe vremea aia, am lucrat la Ministerul Culturii, într-un departament numit „de tineret”, nou înființat. Acest departament avea aranjată o delegație în Germania, în iunie 1990. Erau vreo 12 întîlniri la care se semnau niște contracte de burse pentru artiști din România, schimburi de expoziții în valoare de cîteva milioane de mărci germane. Toate au fost înghețate. Dacă cineva vrea să afle cîți bani au pierdut artiștii, sistemul de artă (ceea ce explică și unde e acum), am să-i spun că ăla e momentul. Nu mai erau ruși, nici romi, nici evrei. Doar români care băteau cu ferocitate alți români. Căderea a fost teribilă.

O mare dezamăgire a fost și cînd s-a distrus Institutul Cultural Român (ICR). Nu era o instituție perfectă, dar era una din puținele instituții ale acestui stat care funcționa și care își cîștigase o reputație, care a avut norocul chior să își suprapună succesul cu cel al filmului românesc.

Am avut o relație foarte bună de colaborare cu ICR pînă în momentul în care nu am mai suportat birocrația. Eu, ca artist român, eram invitat la expoziții internaționale, iar în aceste invitații participa cîteodată și ICR cu o parte din buget. Aveam drumul plătit sau diurnă. Trebuia să mă întorc cu bonurile în România, să le lipesc pe o hîrtie și să le duc la doamna contabilă de la ICR, care verifica fiecare bon. Dacă aveam banane pe bon, bine, dacă erau plicuri de zece cenți, se tăia. Atunci am încetat colaborarea, înainte să se distrugă ICR. Am zis că nu mai pot funcționa în sistemul ăsta, îmi pierdeam și eu timpul, și doamna contabilă. În momentul în care echipa națională de fotbal a României va strînge bonurile de masă, atunci strîng și eu. A fost o dezamăgire mare cînd au distrus acea mașinărie care funcționa profesionist și își cîștigase o reputație. Reputația o pierzi în trei zile și o reconstruiești în zece ani. 

Între ele au fost multe altele. Ca atunci cînd s-a deschis Muzeul Național de Artă Contemporană (MNAC) în Parlament. Oamenii care au făcut lucrul ăsta au avut niște discuții cu noi (eu, soția mea, Lia, Mihai Oroveanu), și am dat niște soluții, deși nu e obligația mea să fac asta.

Atunci cînd situația politică e neclară, ca să eviți tinichele de gleznă, poți să construiești un muzeu ca un container, ca o benzinărie, ca un mall, din metal, provizoriu, pînă cînd găsești locul, arhitectul ca să construiești un muzeu de care să nu-ți fie rușine cînd apare într-o poză. Nu se poate face carte poștală cu MNAC. E arhitectură nord-coreeană cu două lifturi de sticlă.

În București există o fostă fabrică de bere, în Rahova, care stă să cadă de 20 de ani. Se putea face acolo și muzeul de artă contemporană, și muzeul arhitecturii și muzeul fotografiei. Această cultură a preferat să meargă acolo pentru că așa a vrut domnul Adrian Năstase, cel mai corupt prim-ministru al României și mare colecționar de artă. Au preferat să pună botul și să își bage pentru a mia oară capul sub piciorul puterii. Toată lumea e fericită.

De ce (sau de ce nu) ar trebui să fie modest un artist?

E complicat. Trebuie să faci un balans între a fi modest și a fi impertinent, între excepționalism, care vine din tipul de creație, și înțelegerea faptului că ești un cetățean ca oricare altul. Din păcate, la noi se potențează doar partea care ține de financiar. Tu știi cît costă Ghenie, nu ce pictează Ghenie. E totul despre bani, nu despre conținut. Și mie mi se spune cîteodată „cel mai cunoscut”. Ce înseamnă asta? Nu e ceva calitativ. E greu cu modestia asta… Sînt un cetățean, nu vreau să intru în față la avion, dar să se respecte ce fac.

Trebuie să existe o modestie a artistului, să înțelegi că și alții au dreptul la viață. Faptul că cineva are un destin banal, dar a reușit să își crească copiii, e tot ceva excepțional. Nu doar olimpicii trebuie să aibă cornul cu lapte.

Eu încerc să fac un balans. Vreau să fiu și modest, dar să îmi cer și dreptul. Eu sînt mai expert în artă contemporană decît directorul de la „Brukenthal”. Domnia sa are doctorat în icoane. Eu nu mă pricep la icoane, dar la artă contemporană, da. La fel, pentru orice director de muzeu din țara asta. Ei sînt directori, eu sînt expert. Dumneavoastră conduceți un muzeu, eu am expus în 120. Vezi ce modest sînt? Toată lumea trebuie să fie modestă, dar, în același timp, să își știe gradul de excepționalism în branșă.

Nu vă place să lucrați în echipă, ați zis că nu o să aveți ucenici. Cum v-ar plăcea, totuși, să fie continuat, chiar și simbolic, spiritul artei pe care o creați?

Am făcut niște tricouri, sacoșe… (rîde). Nu pot reduce la o singură imagine. Și eu, și Lia am fost într-o generație în care am fost cooperativizați forțat. Am vrut să ne cîștigăm vocea, am luptat foarte mult. Credeam în unicitatea discursului artistic, apoi ne-am lovit de Occident. Ne-a luat mult timp să înțelegem că nu poți fi original, că ești un rezumat din foarte multe lucruri. În Ardeal se spune că „n-ai pus tu coada la prună”. Am vrut să avem un discurs recognoscibil și am reușit. Am luptat prea mult să fim individuali. Acum e o vreme a colectivității, a echipelor, comunităților, ecosistemelor. Eu pot participa, dar în termenii mei. 

N-am crezut niciodată în ideea de maestru. Cred că e foarte periculoasă. Am văzut oameni foarte buni care și-au mutilat elevii, pentru că i-au făcut să picteze ca ei. Au rămas condamnați pe viață. Cînd fac workshopuri, și fac des, cu tot felul de oameni, le spun că nu există desene bune sau proaste. Singurul lucru care mă enervează e cînd încearcă să semene cu mine. Încearcă mulți. Nici eu, nici Lia, nu predăm, nu putem avea commitmentul (n.r.: angajamentul) ăsta pe termen lung. Arta cred că e unul din cele mai complicate lucruri de învățat. Ar trebui să învăț oamenii să se lupte cu mine. Facem doar workshopuri, pe termen scurt, dăm niște „pilule”, din cînd în cînd. Nu învăț pe nimeni să facă ceva. Împărțim un timp și negociem niște idei. Dau din experiența pe care o am, și am ceva experiență. 

M-am împăcat cu efemeritatea, dar nu sînt nici chiar fraier. Spre deosebire de alți artiști din România, eu, efemerul, am lucrări în toate marile muzee. Muzeele cumpără carnețelul din care s-a născut spectacolul pe care îl fac. Spectacolul se șterge și rămîne sursa, hard drive-ul. Am avut grijă să îmi depun icrele.

Nu știu cum o să fie în viitor. Și zidul din Sibiu se va distruge. Cînd am început să desenez, se știa că se va reconstrui. Era un orizont de așteptare de zece ani. Deja sînt 13 și nu s-a mai întîmplat nimic. Am fost întrebat de o echipă de arhitecți englezi cu care lucrau cei de la teatru cum am putea prezerva măcar o parte. Cred că nu poate fi prezervat. Povestea acestui zid e că nu e niciodată static, eu desenez tot timpul pe el. Nu pot să îl îngheț. Cred că singura soluție ar fi un ecran pe care să transforme desenele dintr-unul în altul. La Biblioteca din Praga (Biblioteca Tehnică Națională din Praga, n.r.) sînt permanente desenele mele și în alte locuri s-au extins pe mult timp.

Efemeritatea asta e relativă, multe din desenele care s-au șters de pe zid sînt pe plase, tricouri, coperți de cărți, în colecția „Revistei22”. Eu lucrez cu efemeritatea asta aparentă. Rămîn anumite desene care s-au înfipt în creieri. În cel cu „I’m not exotic, I’m exhausted”, se recunoaște toată lumea, din orice țară ar veni. Toți sîntem obosiți.

***

Cover foto: La Muzeul de Artă Contemporană Kiasma din Helsinki, în 2013. Foto: Pirje Mykkänen