Dan Lungu: „Pentru mine cultura e la fel de importantă ca Produsul Intern Brut”

Dan Lungu vorbește calm și își alege cu mare atenție cuvintele, dar se aprinde brusc cînd vine vorba despre Uniunea Scriitorilor. Povestește cu multă bucurie, pasiune și nostalgie despre proiectele și asociațiile în care a fost implicat. Astăzi, din postura de senator, își dorește să sprijine cît se poate de mult cultura și scriitori lipsiți de grija statului. Despre politică, despre cele mai importante romane ale sale și despre modul în care tinerii pot dezvolta România – în interviul pe care ni l-a acordat.

Ați absolvit Liceul „A. T. Laurian” din Botoșani, acolo unde l-ați avut profesor de limba și literatura română pe poetul Dumitru Țiganiuc. Care sînt cele mai importante învățături pe care le-ați deprins de la dumnealui?

Uite, o întrebare la care nu mă așteptam. Unul dintre marile mele regrete acum e că am aflat cînd a murit Dumitru Țiganiuc, dar nu am ajuns la înmormîntare. Pentru că pentru mine a însemnat foarte mult că un scriitor și profesor foarte bun s-a aplecat asupra unor copii, pînă la urmă. Noi aveam un cenaclu la liceu, pe care-l conducea el, și ne întîlneam într-o sală de clasă, care era foarte friguroasă. Era perioada aceea de la sfîrșitul anilor ’80, fără căldură, cu acele cozi, toată penuria aia. Și noi ne adunam și discutam despre poezie; ne dădea cărți, ne recomanda, dar stăteam îmbrăcați, cu căciulile pe cap și cu mănușile pe mînă, și discutam despre literatură. Eu l-am cunoscut în dublă ipostază: și ca profesor, și ca mentor. Ajutorul foarte mare pe care l-am simțit de la el este că mi-a îndrumat lecturile dincolo de programa școlară, care era destul de restrictivă, destul de didactică. Mi-a canalizat gusturile spre zone mai efervescente ale literaturii.

În Uniunea Scriitorilor „nu există niciun fel de transparență”

Ați criticat adesea Uniunea Scriitorilor. Care sînt principalele nemulțumiri?

Au fost multe. Am criticat-o în repetate rînduri. O să mă refer la ultima mea aventură, anume aceea a candidaturii la președinția Uniunii Scriitorilor.
Una dintre problemele cele mai mari este că nu există niciun fel de transparență – transparența deciziilor, transparența financiară. Totuși, e o fundație de utilitate publică și ar trebui să găsești pe site foarte multe lucruri legate de funcționarea deciziei și de buget. Este un buget de 1,5 milioane de euro pe an, ceea ce nu este chiar puțin lucru pentru un ONG.
Din ce am văzut eu, majoritatea banilor se cheltuiesc la centru. Or, sînt multe filiale în țară și ar trebui să existe programe și pentru acestea. Nu toți banii să se cheltuiască la centru și filialele să se descurce numai din cotizațiile membrilor.
După aceea, nu există programe pentru tinerii scriitori, burse de rezidențe, burse de creație. Nu există programe de ajutorare pentru cei în vîrstă. Sînt mari scriitori la o vîrstă înaintată, care au toată recunoașterea de pe lume pentru activitatea lor, dar suferă de singurătate. Și în povestea aceasta Uniunea ar trebui să se implice. Un bătrîn, chit că a fost mare scriitor la viața lui, nu se poate duce pînă la magazin să-și cumpere o pîine și atunci ar fi de mare ajutor o legătură cu un ONG care se ocupă de persoanele de vîrsta a treia, care să introducă acești scriitori într-un program de ajutor. Eu văd un dezinteres și mi s-a părut că banii se cheltuiesc pentru promovarea unei mîini restrînse de scriitori, care sînt la București și au ocupat funcțiile, și în rest nu spunem cîți bani avem, ce am făcut cu ei. Pînă a spune eu care-i bugetul, niciunul dintre membrii simpli ai Uniunii Scriitorilor nu știa. Și a trebuit să fac săpături, tot felul de intervenții la ANAF, pentru a aduna date.

Ce măsuri ar trebui să adopte Uniunea Scriitorilor pentru a-și îmbunătăți activitatea?

Ar trebui să aibă programe structurate pe segmente de vîrstă. Să promoveze scriitorii români în străinătate, să aibă programe speciale. Nu se poate să ai atîtea tîrguri de carte internaționale cu România țară invitată și tu, Uniunea Scriitorilor, să n-ai un stand acolo, măcar un stand pentru a promova scriitorii. Chestiuni de asistență socială, chestiuni de sindicat. Bun, sîntem puțini pentru a face un sindicat, dar ne putem afilia cu un sindicat puternic, așa cum este sindicatul învățămîntului, pentru că totuși există o legătură între scriitori și învățămînt. Și atunci s-ar putea obține multe facilități.
Nu există un program de promovare a literaturii române în școli, de promovare a lecturii. Lucruri care în altă parte funcționează. Nu neapărat pe Uniunea Scriitorilor. Pe alte tipuri de organisme. Există modele și s-ar putea face cîteva lucruri interesante.

Într-un video interviu pentru HotNews ați afirmat că românii cred în mitul scriitorului genialoid. Aceasta este explicația pentru care Uniunea Scriitorilor nu simte nevoia să declare cum a cheltuit banii publici?

E mai degrabă pretextul decît cauza. În sensul că noi, scriitorii, sîntem desprinși de lucrurile acestea materiale. Trăim în turnul de fildeș, așteptăm inspirația. Ce chestie vulgară să te intereseze ce bani avem… Asta nu e o treabă care ține de scriitori. Tu, ca scriitor, trebuie să stai acolo sus, să-ți aștepți muza și să scrii texte extraordinare.
Ca fundație de utilitate publică, tu ești în serviciul nostru, nu noi în serviciul vostru și atunci ar trebui să existe transparență și să ne spui cum se iau deciziile și ce se întîmplă cu banii.

La Botoșani, cu prilejul lansării volumului Fetița care se juca de-a Dumnezeu, alături de scriitoarea Maria Baciu (stînga)

„Club 8”, „o aventură cu marcă ieșeană”

În 1996, ați inițiat grupul literar „Club 8”, o asociație care contesta managementul și politicile culturale și respingea dogmatismul bucureștean. Ce a reprezentat „Club 8” pentru dumneavoastră?

„Club 8” a fost o aventură care a ținut aproape 10 ani. Eram tineri și furioși. A fost o aventură cu marcă ieșeană. O mișcare alternativă literară, care era cumva împotriva a ceea ce se întîmpla la Muzeul Literaturii Române din Iași, considerat centrul literaturii contemporane, dar foarte bătrîncios și instituționalizat și unde nu se întîmplau lucruri vii, spumoase, interesante. Și împotriva centralismului bucureștean, cu puterea de omologare, care era toată concentrată la București.
Noi am încercat să deconstruim toată mitologia asta și, evident, să punem o presiune asupra Muzeului Literaturii să adopte lucruri mai „proaspete”. Se pare că blestemul „Clubului 8” m-a ajuns, pentru că, după ce am cerut Muzeului anumite lucruri, prin mai multe scandaluri de presă, împreună cu toți membrii, peste mai mulți ani aveam să devin directorul Muzeului Literaturii. A trebuit să pun în practică exact ceea ce le ceream eu atunci. În mare măsură am făcut-o, dar n-a fost ușor. Am văzut ca o datorie foarte puternică să duc la îndeplinire ceea ce le ceream eu imperios cu ani în urmă.

Care sînt motivele pentru care grupul s-a destrămat?

S-a destrămat așa, pe nesimțite, și în principal pentru că membrii au început încet-încet să emigreze. Unii la propriu, în străinătate, alții s-au mutat în București. Oricum, 10 ani, pentru un grup, e foarte mult. Primii ani au fost mai efervescenți. După aceea am început să ne dispersăm care încotro, dar am făcut întîlniri, am stîrnit polemici. Acestea mi se par fundamentale pentru dezmorțirea climatului literar ieșean. Am făcut și cîteva proiecte editoriale. Unele noi, iar altele împreună cu „Utopos”, grupul celor mai tineri decît noi, studenți la Facultatea de Litere. A apărut atunci o colecție dedicată literaturii tinere.

„Șocul maxim în lumea literară românească a fost prima ediție FILIT”

Ați fost managerul primelor patru ediții ale Festivalului Internațional de Literatură, Teatru și Traducere (FILIT). Care a fost punctul culminant al acestui proiect?

Eu zic că punctul culminant a fost chiar prima ediție, faptul că am reușit să-l înființăm. Și e legat cumva efectiv de „Club 8” și de „Utopos”, pentru că a fost unul dintre lucrurile pe care clubul le-a cerut Muzeului Literaturii pe vremuri – să facă un festival internațional cu adevărat. Se mai făceau mici festivaluri pe la muzeu. Erau doi scriitori de la Chișinău, doi din Ucraina și doi din Serbia. Și le spuneam că trebuie ceva cu adevărat mare, important. Cînd am ajuns director, împreună cu Florin Lăzărescu și cu Lucian Dan Teodorovici, care erau și la „Utopos”, și la „Club 8”, am simțit nevoia să fac asta. În urma experienței pe care am căpătat-o toți trei, mergînd, prin Institutul Cultural Român (ICR), din vremea lui Patapievici, la multe festivaluri internaționale de literatură, am zis să facem un festival mare. Am avut înțelegerea conducerii de atunci a Consiliului Județean, deoarece pentru un astfel de festival îți trebuie un buget consistent. Cumva, s-au aliniat toate „astrele” – ideile, bugetul, managementul, echipa – și a ieșit o primă ediție de excepție, care, după aceea, a fost egalată și poate depășită de unele ediții.
Șocul maxim în lumea literară românească a fost prima ediție. Faptul că se poate face în România așa ceva. Și n-o zicem noi, o zic toți cei care au participat. Pentru că e primul festival din România de anvergura aceasta și cu impactul acesta. Numărul de invitați, ecourile internaționale de presă, totul a fost la cel mai înalt nivel și făcut impecabil de la cap la coadă, managerial vorbind. A fost un model și pentru alte festivaluri care s-au făcut în țară și o încurajare pentru alte autorități locale să dea un buget consistent festivalurilor pe care le fac, pentru că, iată, literatura poate fi în prim-plan și poate să aducă sute de oameni, mii de oameni la aceste evenimente. Era prima dată cînd s-au văzut săli de teatru pline, aplaudînd la scenă deschisă la un eveniment literar.

Într-un interviu pentru HotNews ați remarcat că, în fiecare an, în Viena este nominalizat cel mai bun autor, iar cartea sa este împărțită prin tot orașul în aproximativ un milion de exemplare. Cum și cu ce efecte ar putea fi „transplantată” o astfel de inițiativă, la noi?

E un proiect foarte simplu și de mare impact. În primul rînd, are un impact mediatic foarte mare. Apoi, încurajează lectura. Arată cît de importanți sînt scriitorii, dau o importanță deosebită unui scriitor. La noi, scriitorul e într-un con de umbră foarte mare și autoritățile îl neglijează într-un mod indecent.
Un proiect de genul acesta ar ajunge și la publicul larg, care fie n-are timp, fie n-are chef, dar, dacă e gratis, ia cartea, o citește, o duce acasă. E un gen de proiect care nu e foarte costisitor, pentru că, fiind vorba de o singură carte dintr-un tiraj foarte mare, ajunge undeva la 30-50 de cenți exemplarul. La o tipografie din România probabil că ajunge la un leu-doi lei cartea. N-ar însemna o sumă enormă, dar impactul imediat și pe termen lung asupra cultivării gustului pentru lectură și asupra statutului scriitorilor e major.

Donare de carte la Biblioteca din Bîrnova, Iași, în cadrul proiectului pe care Dan Lungu l-a inițiat – „Pînă hăt de carte!”

Prioritatea USR – „să nu mai fie o clasă politică dominată de partidele mari”

Sînteți atît scriitor, cît și senator. Care este principala legătură între lumea politică și cea literară?

Nu știu alții cum sînt, ca să-l parafrazez așa pe Creangă, dar eu m-am băgat în politică pentru a sprijini cultura. Nu am alte mari ambiții politice. Cum mai spun cîteodată, pentru mine cultura e la fel de importantă ca Produsul Intern Brut sau ca asfaltul pentru alții. Chiar consider că fundamentul nostru ca oameni este cultura, liantul cel mai puternic. Mă dedic, în primul rînd, proiectelor culturale. Asta nu înseamnă că nu mă interesează autostrada, Spitalul Regional de Urgență, centura, proiectele mari ale Iașului. E limpede că atunci cînd colegii mei de partid sau colegii mei parlamentari din Iași au o inițiativă legislativă, sînt alături de ei, dar eu promovez, în primul rînd, inițiativele culturale, fie că e vorba de management, de protecția patrimoniului sau de interpelări în plenul Parlamentului pentru a susține cauza unor scriitori care sînt abuzați de instituții. Ceea ce vreau și cred că se simte este ca lumea culturală, în general, și scriitorii, în mod special, să știe că au acolo un om căruia îi pasă de ei și că, în momentul în care au o problemă, pot să vină la mine cu încredere că fac ceva, fac ce pot.

La alegerile legislative din 2016 ați obținut un mandat de senator de Iași, candidînd din partea USR. Cum vedeți clasa politică românească a anului 2019?

E o clasă politică așezată pe partide mari, puternice, cu o ierarhie internă foarte rigidă, în care ascendența în partid și ajungerea pe liste nu se face neapărat meritocratic. Bun, avem și o parte extrem de coruptă, o parte foarte gomoasă și rigidă, dar avem și o parte cum e USR-ul sau cum e DEMOS-ul, care nu-i în Parlament, dar care vine pe o platformă dinamică și proaspătă. Eu cred că datoria noastră, a USR-ului, este să încurajăm intrarea tinerilor în politică și să reformăm sistemul politic în favoarea partidelor mici. Adică vot la distanță, vot electronic, prag mai mic pentru intrarea în Parlament, număr de semnături mai mic pentru candidații independent, astfel încît să nu mai fie neapărat o clasă politică dominată de partidele mari. Să aibă loc și independenții, și partidele mici. Să fie o efervescență, o prospețime mai mare și o diversitate de poziții. Să nu mai fie un control care se transformă, de fapt, într-un control financiar. E un control asupra presei, asupra modului de exprimare și un control asupra instituțiilor mult prea mare și nu lasă partidele mici și independenții să facă și ei o politică și să reflecte diversitatea de poziții și opinii din societate.

„Cred că vom avea mari surprize dinspre ruralul românesc în următorii 10-15 ani și politica în România se va schimba”

Mulți dintre politicienii români au mari carențe în comunicare și comit uneori erori gramaticale. Cum poate fi reformată clasa politică, din acest punct de vedere?

Din păcate, nu cred că-i reformabilă. Și nu mă refer la zonele în care te aștepți ca politicienii să facă greșeli. Dezacordurile sînt la ordinea zilei. Nu mai zic de discursuri, care sînt la limita patologicului și avem cel puțin două – trei exemplare în Parlament de genul acesta. Exemplul clasic este domnul Bacalbașa, de la Galați, care derapează frecvent. Dar nu mi-e rușine nici cu alții.

În majoritatea dialogurilor cu ziariștii, dați exemplul becului ars, care în străinătate este schimbat imediat, în timp ce în România poți să-ți dai foc în fața primăriei că nu îți înlocuiește nimeni becul. De ce în alte țări comunicarea dintre oamenii care conduc și popor se face mult mai ușor?

Acolo sînt sute de ani de democrație neîntreruptă de un întuneric totalitar, o atitudine civică și un spirit critic cultivate de la clasele primare. La noi, e o obediență cultivată de sistem, de putere, în general, care se traduce pînă și la relația dintre profesori și elevi. Acum, s-a mai modernizat, dar în perioada comunistă și imediat după era una de o rigiditate extremă.
Ce remarc eu în acest moment este o modernizare a atitudinii și o modernizare a ruralului pentru prima dată, care vine, cumva, pe orizontală. Nu e o modernizare a mentalității prin reforme făcute de clasa politică sau de puterea politică, ci o reformă a mentalității care vine printr-un transfer de atitudini și valori pe orizontală, prin cei care sînt plecați în străinătate, fie că e vorba de nepoți, copii sau rude. Schimbul acesta frecvent și de bunuri, și de bani, dar și de atitudini și valori face ca, în momentul acesta, în ruralul românesc să se nască o atitudine civică pe care nu am avut-o niciodată. Noi am avut răbufniri de genul celei de la 1907, dar aceea nu e o atitudine civică. E o revoltă, pentru că ne-a ajuns cuțitul la os. Nu e o atitudine reflectată și construită în timp. Asta începe să se întîmple acum. Cred că vom avea mari surprize dinspre ruralul românesc în următorii 10-15 ani și politica în România se va schimba. De cînd am avut revelația aceasta, tot urmăresc ce se întîmplă. Am văzut lucruri recente: străzi neasfaltate la Țibănești sau spre Ungheni, oamenii din sat care fac naveta au început să protesteze frecvent, înainte de a se întîmpla toată povestea cu kilometrul de autostradă, #șîeu, toată mișcarea asta care e foarte frumoasă. Sau tineri care sînt plecați la muncă în străinătate și, cînd se întorc, pentru o perioadă scurtă de timp, la ei în sat se duc să-și ia primarul la rost, pentru că pe stradă la mama sau la bunica nu-i cutare, nu-i cutare, nu-i cutare. Cu 10-15 ani în urmă era de neconceput să vină niște mucoși și să le spună: „În Italia, dacă ai face așa ceva, ai avea jumătate de sat la ușă și ar trebui să-ți dai demisia”. Sînt semnele unei modernizări care, repet, vine pe orizontală, nu de sus în jos și e o experiență nouă pentru societatea românească. Ca sociolog, ca om politic și ca scriitor, de ce nu, abia aștept să văd ce se întîmplă.

Sînt o babă comunistă, „un roman de mentalitate”

Sînt o babă comunistă este unicul dumneavoastră roman ecranizat. Acțiunea se petrece la 10 ani distanță de la Revoluția din decembrie 1989. În ce cheie de lectură trebuie citit acest roman?

Trebuie citit ca un roman de mentalitate și ca un roman despre dificultățile de a-ți reconfigura identitatea după un episod dramatic, cum e o dictatură. Prezintă soluțiile pe care le găsește această bătrînă, care a fost muncitoare, dar care e o persoană foarte onestă și vrea să-și regăsească un echilibru fără să se mintă și fără să aibă iluzii. Ea își pune o întrebare fundamentală: ce fac cu ăia 60 de ani din viața mea pe care i-am trăit acolo? Cum pot să-i arunc la gunoi? Dacă zic că totul a fost un rahat, trebuie să mă sinucid. Ce pot să fac? Să-mi dau cu pumnii în cap, pentru că am trăit o viață în acea perioadă? Aia e viața mea. Recuperez lucrurile bune și încerc să mă adaptez, să mă reinventez, iar nostalgia e, practic, o strategie de adaptare la prezent.
Drama, pe de o parte, este acest trecut îngrozitor, dar și lipsa de orizont. Bătrîna simte că societatea care vine nu mai are niciun loc pentru persoanele în vîrstă. Dacă societatea le-ar da un sens, le-ar spune: „Ok, acela e trecutul vostru. Trăim într-o altă societate. Voi puteți fi un element într-o nouă construcție”. Nu, toți zic: „A, sînteți niște gunoaie. Huo, comuniștilor!”. Ce faci? Trebuie să cauți o soluție. Cred că e un roman, în primul rînd, foarte onest și care ajută la un dialog între generații. Adică cei foarte tineri să-i înțeleagă pe cei în vîrstă și cei în vîrstă să înțeleagă care sînt problemele celor tineri și să găsească un mod de a trăi împreună. Altminteri, ajungem să ne dăm în cap.

Cum ați gîndit romanul Pîlpîiri? În ce fel ajunge la cititor, prin acest roman, satul românesc?

În acest roman sînt mai multe pariuri. E clar că am vrut să scriu un roman despre sat, dar și să înțelegem satul în esența lui, privindu-l retrospectiv, antropologic, filosofic. Pe de altă parte, ca scriitor, ești constrains, într-un fel, de toată tradiția literară în care tu încerci să te înscrii. Trebuie să găsești o perspectivă proaspătă. În momentul în care am găsit această perspectivă, am dat drumul romanului. Poveștile, întîmplările și filozofia din spatele cărții le aveam mai de mult, dar nu aveam această perspectivă. L-am găsit pe acest Sebastian care privește din unghiul unui ins hiper-tehnologizat. El vine dintr-o societate cu o gîndire dominant statistică, care nu se potrivește absolut deloc cu modul de trai rural și cu esența unei tradiții orale, care constituie comunitatea.
Am încercat să privesc ruralul dintr-o perspectivă total nepotrivită. Am încercat să traduc toată perspectiva aceasta și la nivel stilistic, și la nivelul construcției romanului, dar și să jonglez un pic cu teme adiacente, cum ar fi limitele cunoașterii științifice, limitele sociale ale cunoașterii și cum e cînd încerci să cunoști o realitate prin niște instrumente neadecvate. Asta, zic eu, că dă profunzime romanului și lărgește tema, dar dă și ocazia unor reflecții atipice despre satul românesc și o deconstrucție a clișeelor și a modului tradițional de a cunoaște satul. Noi sîntem obișnuiți cu etnologia extaziată în fața țăranului român. În momentul în care Sebastian vine cu un alt tip de judecată, avem o deconstrucție a acestei imagini idilice a țăranului. Nu e o deconstrucție agresivă, care îl pune într-o lumină proastă pe țăran, ci o deconstrucție comprehensivă.

Avînd în vedere că ați trăit atît în perioada comunistă, cît și în cea postcomunistă, cît de mult și în ce sens s-au schimbat mentalitățile celor care au rămas în funcții și după 1989?

S-au schimbat, dar nu neapărat în bine. Schimbarea o găsim în personajul primarului Polovăț, din Pîlpîiri. Înainte, era o frică de partid. Mai era Securitatea. Erau niște abuzuri, dar exista o limită a abuzurilor. După ’90, a rămas o putere foarte mare asupra cetățeanului obișnuit, dar fără niciun control deasupra. Și de aici abuzuri mult mai mari decît înainte de ’90 și o corupție mult mai mare. Evident, era și înainte o copuție, dar limitată de partid și într-un cerc foarte închis. Acum, există o corupție însoțită de violență și dispreț din partea celor care au rămas în funcții. Avem cazul unuia chiar aici, la Pașcani, Rățoi, care a fost vreo 30 de ani primar. Vreo 15-20 de ani înainte de Revoluție și vreo 10-15 ani după. Ei nu au modernizat deloc comunitățile. Pe principiul că în comunism lucrurile erau mai bine organizate, au păstrat totul ca într-un muzeu natural. Nu au modernizat și dintr-o nostalgie, dar și pentru faptul că, dacă oamenii au fabrici, au drumuri, li se urcă la cap și nu te mai aleg. Îi controlezi mult mai bine dacă sînt săraci și dependenți.

„Generațiile actuale comunică mai bine”

Sînteți conferențiar la Catedra de Sociologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În ce măsură studenții anului 2019 reprezintă o generație care poate dezvolta România?

Prima dată aș vrea să zic că tinerii și studenții sînt destul de diferiți față de cum eram noi la vîrsta lor. Clar, și mediul social e altul, și sistemul educațional e altul, și abilitățile pe care trebuie să le ai ca să te integrezi în lumea asta sînt altele.
De pildă, cînd eram student, exista un accent extraordinar de mare pe conținut – să ai o cultură generală foarte mare și să iei note mari. Fiecare învăța pentru el. Tinerii de acum sînt mai superficiali din punctul acesta de vedere, dar în schimb colaborează mult mai bine în echipă, sînt mult mai comunicativi decît eram noi, se descurcă mult mai bine cînd au o situație practică de rezolvat. Noi eram foarte teoretici. Știam foarte multă teorie, dar în momentul în care eram puși să facem ceva practic, aveam o problemă să ne adaptăm de la toată teoria învățatului la o chestie practică.
La generațiile actuale constat că ei comunică mai bine și au o mult mai mare ușurință în a comunica cu străinii, a călători în străinătate, a se corela în chestii internaționale. Noi aveam un handicap în privința asta. Eu prima dată am ieșit din țară pe la 22-23 de ani. Copiii mei, la 7-8 ani, au fost în nu știu cîte țări. E o altă experiență cu care vin. Nu e o problemă să intri într-o echipă internațională și să lucrezi într-un proiect. Noi eram cumva temători, ni se păreau ăia mult mai deștepți decît noi, pentru că erau mai dezinvolți. Nu știau mai multe informații, ci aveau o dezinvoltură a comunicării și a prezentării de sine pe care noi nu o aveam. Generația de acum seamănă foarte mult cu generațiile occidentale. Sînt mult mai aproape de colegii lor din străinătate. Prin asta cred că modernizarea o vor face mult mai firesc și eu am mare încredere în ce se întîmplă. Chiar dacă mulți spun: că „Domnule, dar noi știam carte”. Știam carte, dar nu prea știam ce să facem cu ea. Nu e totul să știi carte.
Tinerii de azi au un spirit civic mult mai dezvoltat decît al nostru, o atitudine mai corectă și un spirit critic mai bun. Sînt mult mai la zi, ca mentalitate europeană, decît eram noi în vremurile acelea.

Casetă biografică

Dan Lungu este unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, dar și unul dintre cei mai traduși scriitori români. Este senator de Iași, dar și conferențiar la Catedra de Sociologie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. În perioada 2013-2016 a fost managerul Festivalului Internațional de Literatură, Teatru și Traducere (FILIT).

Sursă foto: www.facebook.com/dan.lungu