CRISTINA FLUTUR: „ÎMI IUBESC FIECARE PERSONAJ”

Cîștigătoare a Premiului pentru interpretare feminină la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, Cristina Flutur este una dintre cele mai surprinzătoare actrițe de teatru și film din România. Discuția noastră  ne-a purtat în trecut,  spre primul film, însă s-a ancorat și în prezent, descoperind omul din spatele actorului.

Spuneați acum opt ani că un premiu poate schimba foarte multe lucruri. Ce lucruri s-au schimbat de la cîștigarea premiului de la Cannes?

O, multe lucruri. În primul rînd că s-au deschis multe uși către proiecte pe care probabil nu mă așteptam să ajung să le fac vreodată, către castinguri cu oameni interesanți, pe de o parte. Pe de altă parte, a fost și o anumită presiune care a venit cu premiul.

Cum simțiți, după 10 ani, personajul Alina?

De obicei, dau drumul personajelor mele după ce le joc. Cumva, sîntem împreună în perioada filmărilor și eventual încă puțin după. Depinde de la personaj la personaj. După care fiecare se întoarce la el și ne zicem la revedere, mulțumim frumos.

A fost un personaj foarte complicat, de fapt un personaj pe care l-am iubit foarte tare și îl iubesc și acum, că îmi iubesc toate personajele. Știu că e bine acolo, în film. E ca și cînd îi dau drumul în film, după care ea are viața ei, eu am viața mea. Ce-am putut să fac eu pentru ea am făcut în acel moment și ce-a putut să facă ea pentru mine a făcut. Pentru că fiecare personaj vine să mă învețe ceva, să mă facă să conștientizez ceva. Adică nu e întîmplătoare niciuna dintre întîlnirile cu un personaj.

Ce uși s-au deschis de atunci și pînă acum?

În primul rînd mi-a fost foarte ușor să am agent în afară. Am trei agenți, unul la Londra, unul la Paris și unul la Berlin. Prin ei au venit nenumărate castinguri interesante, proiecte interesante. Am cunoscut foarte mulți oameni pe care, probabil, fără premiul ăsta și fără accesul la lumea asta, nu i-aș fi cunoscut – la festivalurile de film, la premierele de film, pe platourile de filmare –  actori interesanți, cu care am jucat, regizori la care am jucat și probabil că ar fi fost șanse mai mici să ajung să joc la ei. Și pe partea personală s-au schimbat foarte multe lucruri, pentru că îți faci o reevaluare a valorilor, a prietenilor.

După rolul respectiv ați fost asaltată de presă. Cum a fost perioada aceea, cu atît de multă presiune publică?

A fost un pic ciudat, pentru că premiul ăsta a venit pe neașteptate. Eu nici măcar nu știam că sînt nominalizată. Atunci cînd am cîștigat, aproape că nici nu realizam ceea ce mi se întîmplă. Țin minte că am ajuns în București și începuse să sune telefonul și să curgă mesajele și eram copleșită de-a dreptul, nu știam cui să răspund mai întîi. Mă bucuram de toate astea, dar mă simțeam așa, ca într-un stup de albine, în care toată lumea bîzîie în jur. Iar eu trebuie să încerc să fiu cît mai calmă, cît mai cu picioarele pe pămînt și să iau fiecare lucru care vine așa, liniștită, deși nu eram liniștită, dar încercam să țin pasul cu ce mi se întîmplă. Era senzația că eram într-un vîrtej sau într-un uragan, care m-a luat pe sus și încercam să nu-mi pierd rădăcinile. Mă bucuram că era recunoscută o muncă a mea, a echipei pentru că nu e ușor să faci un film la nivelul ăsta. Și faptul că a fost recunoscută o valoare și a noastră și a filmului m-a bucurat foarte mult. E o speranță că, totuși, valorile nu rămîn fără ecou. Cînd e ceva de calitate, cineva, undeva, vede și recunoaște.

„Eu sînt Cristina, care poate juca mai multe roluri”

De ce credeți că sînteți aleasă să jucați în roluri cu greutate, cu o poveste mai dramatică? Este ceva ce v-ați dorit?

Nu neapărat, dar eu sînt un om foarte sensibil și cu foarte multe emoții și atunci cînd vine un personaj care e mai complex din punct de vedere emoțional mă pliez foarte bine pe el. Mă conectez la genul ăsta de personaj foarte ușor. Sînt și genul de om care empatizează foarte repede cu persoanele din jur, pot să simt stările oamenilor. Dacă cineva e trist lîngă mine, pot să devin și eu tristă într-o secundă. Absorb stările celorlalți foarte ușor și cred că asta e ce m-a ajutat în meserie. Și atunci cînd a venit un personaj de ăsta furtunos din punct de vedere emoțional, am reușit să-l gestionez. Nu mă pierd în uragane de emoții; înțeleg și ajung să reușesc să trec toate emoțiile prin mine, fără să mă pierd pe mine însămi.

Spuneați că doriți ca cei ce se vor uita la filmul „După dealuri” să fie deschiși, să nu pornească la drum cu prejudecăți. Familia dumneavastră cum a reacționat? Ce părere au avut despre film, despre rolul dumneavoastră?

Pentru ai mei a fost foarte greu să înțeleagă că nu sînt eu, ci că e personajul, că e povestea personajului și că ce i se întîmplă ei, nu mi se întîmplă mie. Cînd au văzut filmul, m-au văzut pe mine și au suferit pentru că eram legată și pentru că treceam prin ce trece personajul și le-a luat puțin pînă au reușit să facă diferența asta. Ei nu vin din lumea artelor și meseria de actor, pentru ei în momentul acela, era un pic mai greu de înțeles și de acceptat. Dar s-au obișnuit cu ideea, le-am tot spus, le-am spus dinainte: „Să vedeți că o să se întîmple lucruri în film, dar să fiți conștienți că nu sînt eu. Eu sînt bine, am jucat un rol, am ieșit din rol întreagă, sănătoasă, totul e bine, asta e o meserie”.

Cu ce proiecte vă ocupați în prezent?

Acum am terminat de filmat pentru un lungmetraj românesc. Am acolo un rol mai mic, într-o producție de epocă. Este un film făcut după o nuvelă de Caragiale și se petrece într-un sat de pe la 1900. Am avut costume populare și am filmat în niște locații foarte speciale. Mi-a plăcut foarte mult. Nu prea se fac la noi filme de epocă și atunci cînd apare „trenul” ăsta în gară e bine să te sui în el, dacă zice regizorul „haide!”. Am mai terminat un scurtmetraj în Olanda, un scurtmetraj experimental, filmat alb-negru, în care joc două personaje. E un SF, o jucărie pe care am vrut noi să o facem, un experiment, am scris și la scenariu. Mai fac cursuri pentru studenți de actorie de film sau ateliere și, mai nou, m-am apucat și de producție. Sînt în echipa de producție a unui film de lungmetraj, încercăm să-l punem pe picioare. E o coproducție Republica Moldova – România și încercăm să găsim coproducători și în altă parte. Am pus și bazele unei rezidențe artistice internaționale la care acum lucrăm; fac mai multe lucruri, de fapt.

Legat de filmul „Hawaii”, ați fost nominalizată la Premiile Gopo pentru cea mai bună actriță. Cum ați primit rolul acesta? Care a fost cea mai dificilă parte?

Țin minte cînd m-au chemat la casting pentru rolul surorii din film. Am citit textul, după care regizorul zice: „Da, bine, dar nu vrei tu să citești și celălalt rol, rolul Ioanei?”. Zic: „Bine”. Se pare că i-a plăcut atît de mult interpretarea mea, încît s-a gîndit că mai bine mi-ar da mie rolul Ioanei, decît rolul surorii. Era diferit de ceea ce-și imaginase el, asta am aflat de la Dragoș Bucur, pe urmă. El, regizorul Jesús, își imaginase într-un fel personajul Ioana, dar cînd m-a văzut pe mine la casting și-a schimbat perspectiva, personajul în funcție de mine. Am vrut să fac personajul ăla din mai multe motive. Unul dintre ele era și faptul că era diferit de Alina. Pentru că Alina, fiind un personaj foarte puternic, într-un film foarte puternic, cu un asemenea impact, cu un asemenea succes, cu Premiul de la Cannes exista riscul să rămîn în cutia asta, să fiu identificată cu Alina și să zică lumea că ea merge pe genul ăsta de roluri și ea e Alina. Nu am vrut să fie așa, pentru că eu sînt Cristina, care poate juca mai multe roluri. Și Ioana e diferită, are și jocul ăsta dublu, două personaje. Arăta și așa, mai nemachiată, nearanjată, mai din perioada comunistă, mai ștearsă într-un fel, dar mi s-a părut interesantă povestea și faptul că personajul meu e dublu.    

„Caut alte uși sau intru pe fereastră”

Cine este actrița Cristina Flutur? Cum ați dori să vă perceapă publicul?

E în primul rînd un om. Eu cred că înainte de meseriile noastre și înainte de diplome, premii și CV-uri sîntem oameni. Aș vrea ca în primul rînd să fiu văzută ca om și să fiu respectată ca om și pe urmă vedem.

Spuneați, la un moment dat, în „Fragmente dintr-un jurnal nescris” că, periodic, vă întrebați ce vă place să faceți și ce vă bucură peste măsură, fiindcă mereu vă duceți mai departe cu aceste întrebări. Dacă ar fi să vă puneți întrebările astea acum ce ați răspunde?

În continuare îmi place să filmez, foarte mult. Nu tot timpul proiectele care mi se propun sînt interesante și atunci uneori refuz sau mă gîndesc să fac alte proiecte, pînă vine altceva interesant. Alte proiecte n-am ajuns să le fac din diferite motive, uneori nu iau castingul sau uneori nu se mai face proiectul, sau uneori nu se găsesc finanțele. Dar cînd ajungi să filmezi și să-ți și placă scenariul, să-ți placă oamenii cu care lucrezi, e ceva dincolo de cuvinte, e magic. Cred că atîta timp cît pot să zic da, îmi place treaba asta și e magică pentru mine, continui să o fac. În momentul în care nu o să mi se mai pară magic, o să fac altceva.

Spuneați acum cîțiva ani că nu știați sigur dacă asta este calea pe care trebuie să o urmați. Care a fost momentul în care ați fost convinsă că faceți ce trebuie?

În clasa a 12-a voiam să mă fac astronom, pentru că-mi plăceau planetele și cosmosul și universul, și stelele. În schimb nu eram bună la matematică și fizică și am aflat că trebuie pentru astronomie, nu e atît de poetic și de romantic cum mi se părea mie. Atunci m-am gîndit să fac altceva ce-mi mai place și îmi plăcea engleza. Am dat la Litere, la engleză, și am intrat. Engleza o iubeam, o iubesc și e a doua mea limbă, literatura la fel, dar ceva, un condiment lipsea și atunci m-am dus la tetru de amatori și mi-a plăcut extraordinar. Treaba asta cu actoria mi s-a părut wow!. Mi-a plăcut în primul rînd pentru că puteam să manifest niște emoții pe care în alt mod n-aveam cum să le exteriorizez, eu fiind foarte sensibilă și avînd o lume interioară foarte foarte colorată. Pe urmă am început să mă gîndesc unde se face treaba asta la modul cel mai serios și profesionist.  Există o facultate, la teatru. Aha, hai să vedem, dar mai mult așa, aruncat în gol cu parașuta, pentru că nici nu eram sigură că sînt cine știe ce talent; cine știe ce frumusețe nu eram oricum. Dar am simțit că trebuie să încerc. Asta pot să zic cu mîna pe inimă, că am simțit că trebuie neapărat să încerc. Nu a fost ceva rațional, a trecut așa, prin mine, gîndul ăsta. Pe urmă au început să curgă lucrurile și, pentru mine, faptul că am intrat la actorie a fost ca și cînd m-aș fi născut a doua oară, a început a doua mea viață după asta. Aveam revelații după revelații, eram în culmea fericirii.

Vă citez: „Cutiile…noi ne pricepem foarte bine să punem oamenii în cutii, fiecare are pregătită pentru noi o cutie…Și ni se pare că celălalt ar trebui să fie așa”. Ce cutie v-a fost pregătită d-voastră?

O, multe! Și eu am pregătit pentru alții și alții pentru mine. Și multe așteptări, și mulți de „trebuie”. Atunci cînd mi-am dat seama – pentru că nu-mi dau seama decît uneori de ea, poate cînd deja e prea tîrziu, cînd deja sînt sufocată înăuntru – am încercat să fac slalom și să evadez pe cît de repede posibil din cutii. Probabil de asta am și preferat o poziție mai discretă în ceea ce privește social-media, interviuri, apariții publice, televiziune, ca să continui să fac ce-mi place, fără să fiu atît de supusă unei permanente verificări și să nu fiu atît de expusă. Mie îmi place foarte mult actoria, dar partea asta cu expunerea e ceva ce e oarecum împotriva mea ca personalitate, eu fiind mai discretă dintotdeauna. Am văzut cînd am luat premiul de la Cannes toată explozia care a venit. Indiferent ce faci, indiferent ce succes ai, pînă la urmă viața ta e a ta, ți-o trăiești cum vrei tu, nu trebuie să dai socoteală nimănui, nici pentru iubirile tale, nici pentru despărțirile tale. Asta pentru mine a fost întotdeauna un mare semn de întrebare. De ce e nevoie să-ți expui așa viața, doar pentru că ai ales meseria asta? De exemplu, cine lucrează într-o bancă nu face treaba asta, își vede în continuare de treabă liniștit.

Cîte NU-uri ați primit pînă să ajungeți să faceți ceea ce vă place?

Au fost multe. Am învățat destul de repede că faptul că ți se propune un proiect nu înseamnă că o să și ajungi să-l joci, din diverse motive. Cum am zis mai devreme, nu iei castingul pentru că nu te potrivești cu personajul principal, că poate în ziua aia nu ți-a ieșit destul de bine, poate regizorul vrea pe cineva cu ochii căprui, tu îi ai albaștri, varii motive. De aceea am învățat ca de fiecare dată cînd am primit un NU, să nu rămîn acolo, să nu rămîn blocată. Poate că era o ușă care nu era pentru mine și nu insist. Mă duc și caut alte uși sau intru pe fereastră.

Repere biografice

Cristina Flutur a urmat Facultatea de Litere, secția Română-Engleză, a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. A făcut parte, timp de trei ani, din trupa de Teatru Studențesc „Ludic” din Iași.

A devenit studentă la Facultatea de Litere, secția Actorie, a Universității „Babeș- Bolyai” din Cluj-Napoca, la clasa profesorilor Irina Wintze (actriță a Teatrului Național Cluj-Napoca) și Miklos Bacs (actor al Teatrului Maghiar de Stat, Cluj-Napoca).

A cîștigat, în 2012, Palme D’or – Premiul pentru Interpretare Feminină la Festivalul Internațional de Film de la Cannes, pentru rolul Alina din filmul „După dealuri”, în regia lui Cristian Mungiu, primul ei rol într-un film.

A jucat în numeroase piese clasice și moderne în regia unor regizori precum Andrei Șerban, Silviu Purcărete, Andrij Zholdak, Vlad Massaci, Gavriil Pinte, Radu-Alexandru Nica și alții. Joacă alături de trupa Teatrului “Radu Stanca” și pe scene internaționale, cu ocazia diferitelor turnee la Kiev, Sarajevo, Helsinki, Sankt-Petersburg, Skopjie, Trabzon, Ljiubljana, Napoli, Roma și Bogota.

A jucat în filme precum Resistance (2014), Raisa (2015), Fragments of Gabi (2016), Grain (2017), Hawaii (2017), When I Die the World Ends (2018), Cu unul în plus (2018), Să nu ucizi (2018).

***

Fotografii din arhiva personală a Cristinei Flutur