CRISTIAN UNGUREANU: „Sînt un om aflat într-o continuă dezvoltare și expansiune”

O zi geroasă de ianuarie, un vînt tăios, o atmosferă bacoviană, un peisaj aparent ostil procesului de creație. Am pășit, însă, în lumea artelor vizuale, a transdisciplinarității și a culturii într-un dialog cu unul dintre artiștii remercabili ai Iașului – Cristian Ungureanu, prorector al Universității Naționale de Arte „George Enescu” .

Cînd ați luat contact cu arta prima dată?  Putem vorbi despre o influență familială?

Am luat contact cu arta prima dată cînd am devenit elev al Liceului de Artă „Octav Băncilă” din Iași, la recomandarea învățătorului meu, în 1982. Am petrecut acolo trei ani, după care am luat decizia de a nu avea o carieră artistică în regimul Ceaușescu. Am convenit cu părinții să mă transfer la un liceu teoretic, Liceul „Emil Racoviță”. După absolvirea liceului, am trecut întîmplător prin fața Liceului de Artă, unde m-am întîlnit cu un fost coleg. Am urcat în Casa Millo, corp de clădire din patrimoniul Liceului de Artă. Și, alături de foștii colegi care se pregăteau de admitere la Universitatea de Arte, am făcut un portret din cărbune. Mi-au spus: „Cristi, n-are niciun sens să dai la Politehnică. Dă la Arte. E păcat de talentul tău”. În toamna lui `90, am participat la prima sesiune de admitere organizată de Academia de Arte după Revoluție. Am reușit să intru penultimul, pregătindu-mă singur. Aceasta a fost prima mea schimbare de destin și primul meu contact serios cu arta. Nu putem vorbi despre o influență familială, poate doar faptul că părinții au cedat și au spus: „E viața ta. Faci ceea ce dorești cu ea”.

Ce s-a schimbat de la primul vernisaj și pînă astăzi?

Am cîștigat experiență, am căpătat curaj, m-am maturizat ca artist, dar și ca om.

Cum ați resimțit comunismul?

Comunismul și-a lăsat amprenta asupra mea, cu siguranță, chiar dacă nu am fost „pătat” și oprimat de aspectele negative ale regimului. Eram suficient de matur ca să înțeleg ce e bun și ce e strâmb în societatea lui Ceaușescu. Fac parte din generația decrețeilor. Părinții mi-au mărturisit că am fost nedorit la început, dar dorit după ce au luat decizia de a mă păstra. Dat fiind faptul că am un frate cu un an mai mare, doctorul Tuleașcă a sfătuit-o pe mama: „Dacă aveți unul, e foarte bine să îl aveți și pe al doilea. Se vor juca unul cu altul, vor crește împreuna și nu va fi greu”. Mama a mărturisit că a fost mult mai greu cu doi copii.

Am fost marcat de lucrurile rele, dar și de cele bune. În perioada comunismului nu erau toate rele, cum nici acum nu sînt toate bune.

După finalizarea studiilor universitare, în 1996 ați luat decizia de a vă stabili în Italia. Care a fost raționamentul pentru care ați ales Italia?

Doream să ajung în America, la New York, unde era polul magnetic al artelor în perioada respectivă. Nu puteam ajunge în America legal și am refuzat să o fac altfel. Am obținut, însă, o viză pentru Germania, cu dorința de munci și a strînge bani. În continuare doream să ajung, legal, în America. Un prieten de-al meu își dorea să ajungă la Paris, tot pentru a munci. Nu s-a putut. Contextul găsirii unui loc de muncă legal în spațiul Schengen era, atunci, nefavorabil pentru noi. După vreo două săptămîni de căutări, am decis să ne întîlnim într-o zi sub Arcul de Triumf din Paris. Aveam două opțiuni: Spania sau Italia. Am preferat Italia datorită faptului că era mai aproape, pentru că era țara Renașterii, iar eu sînt artist, și pentru că prietenul meu avea cîteva contacte la Verona. Am plecat spre Italia, unde, mai apoi, mi-am desfășurat activitatea ca artist și mi-am deschis o firmă cu profil artistic. După șapte ani, m-am întors.

„Pentru artă fac absolut orice sacrificiu”

Cum ați descoperit Italia în acei ani? Ce v-a făcut să rămîneți acolo și să continuați studiul intens?

Italia era, în acei ani, o țară minunată, o țară care își merită toate apelativele – Il Bel Paese. Este o țară frumoasă din toate punctele de vedere. Sînt absolut îndrăgostit de Italia, am avut o experiență extraordinară: cu oameni primitori, poate chiar mai primitori și toleranți decît noi, ospitalieri, îngăduitori, prietenoși. Indiferent de ce am făcut, am încercat să fie cît de bine s-a putut. 

M-a făcut să rămîn, în primul rînd, ideea de a nu renunța. Sînt Capricorn și sînt hotărît, dar nu pot afirma că sînt un caracter extrem de dîrz. Sînt foarte pasionat de artă, foarte pasionat de propriul destin și foarte fericit. Pentru artă, am spus că fac absolut orice sacrificiu. Am rămas pentru a-mi împlini destinul de artist și pentru a-mi demonstra mie și mai apoi tuturor că am făcut o alegere bună.

La finele lunii octombrie 2019, la Muzeul de Artă din cadrul Complexului Muzeal Național „Moldova” din Iași a avut loc vernisajul expoziției transdiciplinare „ Muzica Sferelor – Geometria Secretă a Picturii Europene”. De ce ați ales cele mai cunoscute capodopere europene drept punct de reper în lucrarea dumneavostră de doctorat?

Pentru că formația tehnică pe care am acumulat-o în timpul studiului pentru admiterea la Politehnică mi-a permis să mă apropii de teritoriul acesta al compoziției. Există puțină bibliografie eficientă în acest domeniu, cu foarte puține date: Charles Bouleau – Geometria secretă a picturilor, Solomon Marcus, H.R. Radian și Matila Ghyka – Numărul de aur. Nu am înțeles, însă, mare lucru în sens practic. Aveam doar conștiința faptului că vechii maeștri au folosit astfel de modele constructive.

În 1999, mi s-a cerut să fac o replică a icoanei „Sfînta Treime”, pictată de călugărul rus Andrei Rubliov la începutul secolului XV- 1425. În realizarea sa, am conștientizat că sînt prezente structuri geometrice compoziționale. Atunci am cumpărat încă o planșetă, un compas și am început cercetările cu obiecte analogice, fără calculator.

Pentru multă lume, geometria și matematică se traduc drept un demers tehnic, chinuitor, exact. Cum ați ales ca studiile și picturile dumneavostră să planeze în jurul geometriei?

Am aflat cu bucurie și încîntare că arta pre-modernă a fost concepută într-un mod considerat firesc: în spatele unui înveliș pictural există o structură de tip schelet, de tip geometric. Am fost curios să studiez acest aspect. Informațiile pe care le aveam în acel moment mi-au permis să gravitez în teritoriul acesta și să fac acest demers de arheologie culturală – să extrag modelele de la marii maeștri, pornind din Antichitate, din Sumer, Egipt, Grecia Antică, Roma Antică, apoi Evul Mediu, Renaștere, pînă în modernitate, la Salvador Dali și Picasso. Caut indicii, în tablouri și în piese de arhitectură, care să-mi arate cum să cercetez și să extrag scheletul respectiv.

Ați fost caracterizat de prof. univ. dr. ing. Neculai Eugen Seghedin, prorector al Universității Tehnice „Gheorghe Asachi” din Iași drept un căutător de sens, simbol, mesaj, de frumos. Se poate afirma că întregul dumneavoastră demers artistic și existența, de asemenea, sînt închinate frumosului?

Sînt închinate frumosului, adevărului și sensului utilitar – triada antică a valorilor esențializate în cele mai înalte sensuri spre care ne îndreptăm existența. Da, sînt marcat de aspectele acestea, îmi condiționez toate acțiunile cît pot de mult. Nu reușesc să ajung la ceea ce René Guénon sau discipolul său român, Vasile Lovinescu, numeau metafizica gestului, puterea de a evalua corect orice activitate pe care o făceau oamenii în societățile tradiționale, cînd aveau conștiință înaltă a rostului nostru aici, dar mă străduiesc.

De ce expoziții transdisciplinare? Ce direcții unește această transdisciplinaritate?

Etimologic, transdiciplinaritatea înseamnă a pune împreună informații esențializate din cele patru mari teritorii ale cunoașterii realității: știință, teologie, filosofie și artă, egale ca importanță, spune fizicianul și filosoful Basarab Nicolescu. Indiferent de ceea ce facem, transdisciplinaritatea este prezentă. Aceasta nu este altceva decît o metodologie de cercetare a realității, punînd în contact date esențiale din cele patru mari domenii, pentru a proiecta o nouă platformă și sub cupola căreia se desfășoară și toate demersurile de tip interdisciplinar și multidisciplinar. Transdisciplinaritatea este o necesitate a investigării. Avem de-a face cu o realitate tot mai complexă, ne-o demonstrează timpurile pe care le trăim și care se aseamănă foarte mult cu Renașterea din Quattrocento (denumirea dată culturii italiene din secolul al XV-lea, cunoscută și sub numele de Renașterea timpurie – n.r.). Avem însă, alte date ale cunoașterii, ale transmiterii și sintezei de informație. Avem de-a face cu elemente de matematică, nu foarte complicate – geometrie euclidiană, proporții, motoare vizuale circulare – conform unor modele care aparțin unor școli: Școala Italiană din Florența, Școala din Milano sau cea din Veneția. Aceste elemente sînt centrate pe „florile” unui număr, numerotate de la 1 la 16, flori poligonale, dintre care cea mai cunoscută este Floarea Vieții, floarea numărului șase. Floarea Vieții se regăsește în toată producția artistică populară, în foarte multe țări. Numerele erau privite ca niște forțe ordonatoare a ceea ce noi numim materie și energie. Aceste numere conferă, în formulă pură, cantitatea de informație și, ca atare, avem de-a face cu un discurs științific, dar și teologic. Aproape toată arta tradițională are un substrat teologic, filosofic în egală măsură și, în cele din urmă, artistic, pentru că vorbim despre artă.

În lucrările dumneavostră deseori sînt analizate lucrări de factură religioasă. Care este relația dumneavoastră cu Divinitatea?

Îmi place să cred, din toată ființa mea, că am o relație bună cu Divinitatea, în sensul în care gîndim în spiritul definitoriu al epocii noastre. Nu sînt un călugăr, ci un tip ancorat în societate, dar sînt și un călător împătimit. Interacționez cu spații culturale și artistice din toată Europa. Am navigat din Moscova pînă în Marea Britanie, în aproape toate țările Europei și nu numai.

Ați avut numeroase expoziții în Europa. Cum ați fost primit de comunitatea străină?

Am fost primit foarte bine, de fiecare dată, în măsura în care și eu m-am comportat așa cum ar trebui. Am fost atent, politicos, am făcut clar motivul prezenței mele și am căutat să respect expectativele celor care m-au găzduit. Am stîrnit interes cu cercetările pe care le fac, nu doar în rîndul artiștilor, ci și în rîndul matematicienilor, istoricilor și al oamenilor din toate zonele culturii. Cercetările mele se proiectează în multe alte domenii, revenind iar la noțiunea de transdisciplinaritate.

Italia este țara sufletului meu. Am investit în ideea unei configurații energetice și informaționale, a unei ființe umane, care face experiența unui nivel de realitate cum este cel al nostru, care călătorește în timp și nu e la prima sau ultima apariție. Este vorba despre fenomenul transmigrației și al reîncarnării. Am sentimentul că eu am fost cîndva în spațiul Italiei. M-am simțit acasă din prima clipă în care am ajuns în Italia, chiar dacă trei ani am făcut experiența unui individ fără identitate legală, dar unde am reușit să-mi cîștig un nume simbolic și să-mi construiesc o personalitate. M-am simțit foarte bine, mi-a plăcut cultura lor, arta, tot acolo am renăscut ca artist contemporan.

În 1997, am participat, pentru întîia dată, la Bienala din Veneția. Cei doi artiști care m-au impresionat au fost Gino de Dominicis (1947-1998, artist italian controversat – n.r.) și Bill Viola (artist contemporan american – n.r.), cu o instalație video numită „Nantes Triptych”, concepută pentru o biserică din Nantes. Pe Gino de Dominicis nu-l știam, nu am avut informații de genul acesta cît am fost student în România. Era o penurie de informație foarte puternică. Nu existau decît cîteva albume de proveniență rusească și românească.

La Bienala de la Veneția din acel an m-am costumat, actoricește, în jurnalist român și am procurat toate albumele de la saloanele expozițiilor, inclusiv catalogul oficial al bienalei. Pe Bill Viola l-am regăsit la scurt timp în paginile catalogului, dar nu și pe Gino de Dominicis. Eram trist că tocmai ce mi-a plăcut nu găseam. Am găsit însă două pagini de aforisme, moment în care am constatat că Brâncuși l-a influențat pe Gino de Dominicis. Aceste aforisme m-au readus în contact cu pictura, deoarece, recunosc, eram trist. De bucurie, m-am ridicat, am hotărît să mă apuc de pictat a doua zi. Mi-am procurat materiale, m-am apucat de pictat și după un an am avut prima expoziție la Institutul Cultural Român din Veneția. Eram trist că nu puteam picta și expune la marile evenimente de artă. Gino de Dominicis este unul dintre artiștii mei preferați. Lui îi sînt dator pentru gîndirea și pentru calitatea discursurilor sale artistice.

Anii de cercetare și act artistic v-au adus realizări.Ce v-a făcut să vă păstrați modestia după toți acești ani?

Realizez faptul că în baza informațiilor de ordin științific este demonstrat că avem de-a face cu inteligența apriorică dezvoltării structurilor complexe și că peste tot există inteligență. Există dovezi ale existenței mai multor niveluri de realitate, dincolo de valențele transdisciplinarității. S-a propagat ideea conform căreia realitatea este doar nivelul nostru, ceea ce vedem, experimentăm, măsurăm și cîntărim și că restul sînt baliverne – discursul teologic sau filosofic. Chiar din adolescență, acest argument nu mi-a ajuns. Mi-am pus problema că e prea puțin ca lucrurile să se întîmple doar aici și să fim o singură dată. Sîntem prea complecși ca să fie doar atît. În baza acestor platforme de gîndire îmi structurez toate acțiunile, inclusiv raportul cu modestia.

 „Am realizat valoarea limbii române și am descoperit calitățile acestui neam cînd am revenit acasă”

Care ar fi un moment fericit, remarcabil din viața dumneavostră?

Momentul cînd, plecat fiind, am realizat că sînt român și am avut bucuria de a mă întoarce în orașul meu, în țara mea, în limba mea. Toți marii poeți au intuit și declarat acest aspect. Eu am fost cît se poate de îndrăgostit de abilitatea italienilor de a face artă din orice, de a duce la un nivel de rafinament absolut orice activitate fac. Nu am ajuns la nivelul unui nativ de a simți, a gîndi și vorbi limba italiană. Atunci am realizat valoarea limbii române și am descoperit calitățile acestui neam: cînd am revenit acasă.

Ce v-a îndrumat spre o carieră în învățământul universitar?

Un alt eveniment din această succesiune de secvențe de destin favorabile a fost cel care m-a determinat să devin cadru universitar. În 1996, am trecut Munții Alpi, în octombrie, cu prietenul meu Lucian Popa, pe atunci tînăr inginer, pentru a ajunge în Italia. Ne-am procurat o hartă de la o doamnă în vîrstă, de mai jos de Chambery, care a înțeles ce vrem să facem. Am urmat cursul unui rîu în călătoria noastră, asemeni devenirii mele.

Am păstrat legătura cu unii din profesorii mei de specialitate, mai exact cu tutorele de an – D. N. Zaharia, cu care m-am și împrietenit. Finalizase participarea la prima mobilitate Erasmus, m-a sunat și mi-a propus să ne întîlnim, dorea să mă viziteze la Verona. L-am găzduit cu mare bucurie trei zile, iar în a treia zi i-am arătat studiile de geometrie. Mi-a spus că e momentul să continui și să dezvolt cercetările mele. Așa am ajuns să urmez și studii de masterat, și doctorale. Lui îi datorez întoarcerea acasă, la care am meditat un an. Încerc de atunci să le ofer studenților tratamentul pe care l-am primit, la rîndul meu: să le transmit principii fundamentale ale interacțiunii cu arta, cum să învețe să gândească și să acceadă la o bună culturalitate, încît să aibă surse substanțiale de informație pentru a deveni artiști serioși, dar să se și integreze social.

Unde considerați că se situează Iașul din punct de vedere cultural?

Cultural, sînt de părere că respectăm proporțiile cu Bucureștiul, care este mult mai mare din toate punctele de vedere. Iașul este o capitala culturală, istorică și nu numai, cu tradițiile și rădăcinile pe care le are. Ne avem propriile valori și sînt convins că merită explorate.

Cine este omul Cristian Ungureanu, dincolo de expoziții și proiecte?

Este același. Nu există o separare clară între artist și om. Sînt un om aflat într-o continuă dezvoltare și expansiune, cunoaștere. Sînt departe de a fi împlinit și ar fi tragic dacă ar fi așa. Sînt un om fericit. Sînt de părere că în acest nivel de realitate sîntem la școală, într-un continuu proces de învățare. Nu cred că lumea e simțitor mai bună ca acum 2000 de ani, cred că avem aceleași metehne și aceleași slăbiciuni, dar există nuclee de pozitivitate – oameni – care reușesc să construiască o structură morală, artistică, socială și în jurul cărora se întîmplă un fenomen remarcabil. Fenomenele de genul acesta sînt totuși atacate, așadar putem vorbi despre echilibru. Trebuie să alegem de ce parte trebuie să fim, dar de regulă sîntem impuri, un amestec de calități și defecte în ordinea principiilor morale și metafizice. Problema este, pînă la urmă, individuală.

Cum își poate îmbunătăți omul relația cu arta?

Deschizînd ochii, fiind curios. Foarte multă lume spune: „ Eu nu mă pricep la artă”, inducîndu-și neputința în fața acestei nișe. Își autolimitează curiozitatea și posibilitatea de interacțiune cu fenomenele artistice, de oricare tip ar fi ele. Este foarte comod să afirmi asta. Nu trebuie să te pricepi, această misiune ne aparține nouă, artiștilor, ci trebuie doar să privești atent și să fii curios. Dacă vor mai mult, n-au decît să viziteze muzee, să citească, să asculte muzică și să meargă la teatru. Așa se formează sistemele de valori.

Date biografice

Cristian Ungureanu s-a născut la Iași, în 1972.

După finalizarea studiilor de licență, la Academia de Arte „George Enescu” din Iași, s-a stabilit în Italia, unde a expus în orașe precum Bologna, Verona și Veneția.

În 2010 și-a susținut teza de doctorat „Dialog între sferă și cub. Geometria secretă a picturii europene ”, la Universitatea Națională de Arte din București.

Cristian Ungureanu este conferențiar universitar doctor din 2017 și, din 2020, prorector al Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași.

Este membru al Centrului Internațional de Cercetări și Studii Transdisciplinare (CIRET).

A publicat mai multe cărți și articole despre teoria artei, este autorul a nenumărate conferințe naționale și internaționale, a peste 30 de expoziții personale și de grup și membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România.

*Sursă fotografii: Arhivă personală Cristian Ungureanu