Cristian Radu Nema: „Ceea ce nu vezi – asta să ai puterea să transmiți printr-o imagine”

„Nu este o formație ca oricare alta, este un fenomen”, a împărtășit cineastul Cristian Radu Nema cu publicul, înainte de vizionarea, la Cinema Iași, a documentarului „Phoenix. Povestea”, pe care l-a regizat. Despre legătura cu Phoenix, precum și despre alte proiecte și momente pe care le ține aproape de suflet am discutat „în umbra marelui urs” și a melodiilor cîntate de formația care renaște mereu din cenușă. „Fata verde cu părul pădure” a devenit o actriță fotografiată pe covorul roșu de la Cannes, iar „Andrii Popa cel voinic”, fotograful din spatele obiectivului. „Dacă vrei să faci un lucru, este suficient să îți dorești”, avea să devină laitmotivul interviului și ideea fundamentală după care Cristian Radu Nema se ghidează. Pregătiți-vă „obiectivele” și fiți gata să captați cele mai importante momente ale acestui dialog, aidoma unui fotograf la un festival.

Numeroase documentare au fost regizate de dumneavoastră de-a lungul timpului, iar cel mai nou este „Phoenix. Povestea”, realizat alături de Mimis Ravanis. Care e povestea acestui film?

Am reușit să mă apropii de ei. Toate colaborările pe care le-am avut au fost niște legături și niște relații care m-au ajutat să trăiesc cu ei, să înțeleg ceea ce înseamnă spiritul lor. Ca să faci un documentar despre un subiect, indiferent care ar fi el, trebuie să-l trăiești, să-l respiri; nu poți să-l faci, dacă nu trece prin tine. Un documentar, în sensul unuia așa cum l-ați văzut dvs. pe ecran, cel cu Phoenix, nu este un film pe care poți să-l faci alegîndu-ți un subiect, începînd să te documentezi. Îl trăiești, îl respiri, îl ai în tine și apoi doar îl exprimi și-l transformi în ceva audio-vizual, îl pui pe ecran, să se audă și să se vadă. Eu acum mă simt o parte din Phoenix, Phoenix e o parte din mine. E o chestie reciprocă, e ca un tatuaj pe suflet. N-ai cum să faci ceva fără să visezi.

„Noi, românii, trebuie să fim mîndri că există Phoenix”, ați spus recent într-un interviu, împreună cu Nicu Covaci (liderul și fondatorul trupei Phoenix – n.r.), dar și dvs. sunteți în mod evident mîndru de acest „fenomen”, cum vă place să-l numiți. Cum ați îmbinat arta muzicii trupei Phoenix cu cea a cinematografiei, pentru a reda cît mai autentic povestea lor în documentar?

Aici e paradoxul imaginii și al muzicii, că transmit ceea ce e dincolo de ceea ce se vede. Aparent, e un documentar despre muzică; vrei să asculți ceva, n-ar trebui să existe un film ca să reascultăm ceea ce ei au compus și au creat. Dar în acest documentar îmbinarea creației muzicale cu creația cinematografică este rezultatul unei sinteze. Nu este nici un film, nici un concert, nici o muzică, este un tot unitar care transmite prin toate căile. Este o sinteză perfectă, nu din punctul meu de vedere, ci din punctul publicului de vedere, a ceea ce poate transmite un creator. Ei sînt niște creatori, prin cum se prezintă pe scenă, pe un ecran, în toate aparițiile lor, indiferent de natură. Sinteza și modul în care s-au împreunat muzica și filmul, ca la un puzzle, a dus la acest rezultat.

Regizorul Tudor Giurgiu consideră că „cinema-ul românesc va muri lent din cauza dezinteresului autorităților”. Cum apreciați cinematografia românească actuală?

O artă nu poate să moară niciodată. Cinematograful, cea mai tînără artă, a șaptea, indiferent de natura vremurilor, a socialului, a politicii și a contextului, nu poate să moară. Pictura nu poate să moară, muzica nu poate să moară, sculptura nu poate să moară; nu pot muri niște arte. Într-adevăr, căile de comunicare pot fi diferite. Nu mai mergem la cinema, ne uităm pe internet, pe Netflix, ne uităm în online. Astea sînt doar niște forme de exprimare, dar, în esență, arta cinematografică nu are cum să dispară din simplul motiv că nu este palpabilă. Dispare ceva ce poți să atingi, cu care poți să interacționezi.

Tudor Giurgiu are dreptate, arta este pentru public, o creație se adresează cuiva, este o formă de exprimare care are un destinatar și dumnealui se referă la ideea de a fi văzută, auzită, apreciată, respectiv să ajungă la destinatar. Dacă nu ajunge, o faci și rămîi cu ea. Ea în sine nu poate să moară, dar ar sta stingheră, săraca, dacă n-ar ajunge la cel căruia i se adresează.

„Actoria este pentru cine o trăiește”

Haideți să vorbim puțin despre perioada facultății. Ați jucat în două producții, ca actor principal. De ce nu v-a atras niciodată actoria pînă la capăt?

Una dintre producții se numește „Nema” (documentar autobiografic – n.r.). Eram la un festival la care a fost prezentat și a venit un membru al juriului să spună: „Dom’le, dar pînă acum numai personalitățile alea mari… ce mi-aș dori să am și eu un film despre mine! Să ai la 18, 19 ani un film despre tine. Sînt tare invidios”. Eu n-am făcut nimic. N-am fost actor și nu sînt actor. Actoria, în general orice meserie, este pentru cine o trăiește. Pentru acel film am avut niște colegi care spuneau că există oameni normali, oameni altfel și oamenii altfel decît cei altfel. Trebuie să facem un film despre lucrul ăsta. Și ei 30 de zile au stat cu două-trei camere pe mine, ca la Big Brother, cu microfoane, cu tot, și mi-au zis: „Vrem să facem un film despre tine. Nu trebuie să faci nimic, trebuie să ne lași să te filmăm. N-avem scenariu, nu mergem nicăieri. Ce faci tu într-o lună, noi te filmăm și va rezulta un film”. A fost măgulitor, sigur.

Actoria nu este o pasiune de-a mea, dar de ce nu? În orice moment… Există actori care au jucat prima oară la 60 de ani, la 70 de ani, iar actor nu este cel care termină actorie, regizor nu este cel care termină regie. E cel care are o carieră în actorie. La fel regizorul, la fel jurnalistul.

Anul II de facultate, în București, v-a făcut să realizați că locul vă este pe „covorul roșu” de la Festivalul de Film de la Cannes. Cum ați reușit să deveniți singurul fotograf român acreditat la acest festival?

Nu aveam de unde să știu că eram singurul și nici că o să rămîn singurul fotograf. Important, apropo, de cum am ajuns acolo, nu este neapărat procedura în sine, ce acte și ce dosare trebuie depuse, pentru că, într-adevăr, dincolo de formalitate, mai sunt recomandările, prezentările, în portofoliu mai sînt acele lucruri care nu sînt cuantificabile. Atunci cînd cineva te recomandă, girează pentru tine, e ca un examen. E cineva care are o carieră în spate și spune: „Da, acest om care nu are o carieră în spate va avea o carieră în față, bazați-vă pe el!”. Atunci s-a creat contextul în care eu am reușit să fiu primit acolo. După 14 ani încă nu pot să-mi dau seama cum de am reușit să nu mă despart de festival. Dar e acea sintagmă pe care o spun mereu: mi-am dorit. Iar Cannes este un festival dincolo de conceptul unui festival.

Cînd eram în anul întîi de festival, în 2009, l-am întîlnit, Dumnezeu să-l ierte!, pe Alex. Leo Șerban (critic de film român, senior editor la „Dilema veche” – n.r.), care avea mulți ani de cînd mergea acolo. Mă întreabă: „În ce an ești?”. „Cum adică, în ce an sunt? În primul an! Dar ce, aici e cu anul doi, anul trei?”. „Nu, dar ai să vezi tu, odată ce-ți intră microbul ăsta în sînge, n-ai cum să nu te mai întorci aici”. Și eu, în gîndul meu, te duci o dată, te duci de două ori, de trei ori… Și s-au făcut 14 ani. Tudor Caranfil (critic și istoric de film, realizator de emisiuni TV cu subiecte cinefile – n.r.) cred că avea vreo 30 de ani de cînd mergea, doamna Irina Margareta Nistor (critic de film – n.r.) știu că sînt zeci de ani de cînd merge. Practic, în momentul în care ajungi acolo, va rămîne pentru totdeauna în interiorul tău. N-ai cum să nu te întorci. Un prieten care merge din anii ’90 acolo spune că „un an se împarte în cele 14 sau 12 zile de festival și celelalte 340 pe care le aștepți pînă la următorul festival”. Eu am adaptat această formulă și am spus că se împarte în patru perioade, nu în două: perioada SFR-ului (Festivalul „Serile Filmului Românesc” de la Iași – n.r.), perioada Cannes-ului și cele două perioade de așteptări. Pentru mine, personal. Iar acolo, la festival, erau momentul și locul perfect de a face fotografii pentru personalitățile cinematografiei, de a  îmbina pasiunea mea pentru arta imaginii, ceea ce vezi și înțelegi dincolo de ceea ce vezi, cu pasiunea pentru arta filmului. Nu exista un loc mai înalt decît Festivalul de la Cannes.

Ați menționat că pasiunea dvs. este arta imaginii. Ce abilități trebuie să aibă un fotograf pentru a ajunge la un festival precum cel de la Cannes?

În primul rînd, să înțeleagă că un moment nu se întoarce. O fotografie nu constă în ceea ce se vede, ci în ceea ce nu se vede. Acolo, dincolo de tot luxul acela al rochiilor, al eleganței, luminilor, covorului, al șampaniilor și toate aceste superlative, un fotograf trebuie să aibă capacitatea de a le aduna și pune într-o imagine, într-un cadru care rămîne în timp și de a putea transmite celui ce va observa acea imagine exact ceea ce a simțit și el în momentul ăla. Gustul acelei șampanii sau mirosul acelui parfum al acelei doamne. Să poți transmite printr-o fotografie un parfum sau cum ai simțit acel sărut pe obraz cînd te-ai întîlnit cu o altă persoană. Ceea ce nu vezi – asta să ai puterea să transmiți printr-o imagine. Ingredientele le ai, trebuie să știi să le pui cum se cuvine. Eu nu vreau să vorbesc despre fotografie în general, pentru că nu sînt în măsură. Sînt oameni mult mai valoroși și mult mai importanți, pe care îi respect foarte mult, fotografi desăvîrșiți. Pentru acest festival e un set, sîntem un grup din fiecare țară. Aparent, avem aceleași personalități în față, noi sîntem în aceeași poziție și, teoretic, ar trebui să fie aceeași imagine. Nu. Nicio poză nu seamănă cu alta, pentru că e tocmai despre ce vă spuneam mai devreme: e ceea ce e dincolo de fotografie. Dacă sînt 10 oameni care pozează același obiect, aceeași masă, același tablou sau același subiect, în teorie ar trebui să iasă același lucru. În practică, nu.

„Esența este în om”

Cum se vede lumea aceasta, plină de glamour, a celebrităților de la Cannes, prin obiectivul dvs.?

Încerc să realizez că ei, dincolo de tot glamour-ul acela, au o personalitate umană. Întîi trebuie să pleci de la acel nucleu al laturii lor umane și să îți dai seama că se adaugă talentul, care i-a propulsat într-o poziție publică, artistică și toate cele care vin, se adaugă, la fel ca la ceapă, niște „haine”, „haine”, „haine”. Dînd jos toate „hainele” acelea, ajungi la el, la om. În momentul în care interacționezi cu omul, accepți toate celelalte care vin, care îmbracă acel om: numele lui, contextul lui, unde te afli, cum te afli. Dar legătura o ai cu omul, nu o ai cu costumul pe care-l poartă, cu rolul pe care l-a jucat ori cu filmul pe care l-a făcut. Sigur, acestea sînt elemente care dau acel tot frumos și unic, pe care nu-l găsești în altă parte. Dar esența este, cum spuneam, în om, pentru că omul respectiv, că se numește Alain Delon, că se numește (Jean-Paul – n.r.) Belmondo sau Sophia Loren, e cel care a făcut să aibă acel rol, să-l ducă în acea ipostază și să aibă acea recunoaștere mondială, istorică și așa mai departe. De acolo pleacă toate, de la ființă. Iar dacă tu reușești să relaționezi cu ființa, toate celelalte le vei accepta ca fiind lîngă el, lîngă ființă.

Ce este cel mai dificil de surprins într-o imagine?

Zîmbetul. Pentru că noi toți zîmbim, dar forma lui e atît de diferită, încît ai impresia că unii sînt triști. Nu, noi toți sîntem bucuroși, doar că acele „haine” de care vorbeam mai devreme înăbușă de multe ori zîmbetul. Dar zîmbetul îl avem cu toții. Iar provocarea cea mai mare este să reușești să ajungi la acel zîmbet, care, dacă ai noroc, e din prima și nu-i acoperit de altele. Dacă ai mai puțin noroc, trebuie să sapi pînă la el.

Este greu să captați autenticitatea tuturor personalităților pe care le fotografiați.

Dacă nu era greu, nu era frumos. Dacă era ușor, nu mai avea niciun rost. În momentul în care trebuie să treci prin etape, să stai, să-ți dai seama că nu-i totul să apeși pe un buton al unui aparat care are anumite coordonate tehnice. Totul e dincolo de acele coordonate tehnice. Iar dacă ar fi ușor, ai avea impresia că ar fi la îndemîna oricui și nu s-ar mai diferenția lucrurile între ele. Cu cît e mai greu, cu atît e mai complex și cu cît e mai complex, cu atît e mai bogat. Cu cît e mai bogat, cu atît e mai expresiv. Iar expresivitatea este ceva care nu e măsurabil. Poți să exprimi infinite lucruri.

Care este, în viziunea dvs., rețeta unei fotografii reușite?

Nu există rețete la nimic, niciodată. Noi sîntem atît de individuali și interpretarea noastră e atît de subiectivă! Rețeta nu există pentru că nu are cum să existe. Dacă ar exista, înseamnă că am avea un egal între noi… Nu neapărat un egal, ci n-am mai avea personalitatea noastră. Dacă eu aș accepta o rețetă care vine din afară înseamnă că mă anulez ca individ. Atunci, care mai e aportul meu, care mai e creația mea? Am luat rețeta și-am făcut. OK, și-atunci se mai spune că am făcut eu? Nu, am făcut rețeta, venită din afară. Înseamnă că acel rezultat al meu, pe baza acelei presupuse rețete primite, nu mai e al meu, este al celui ce mi-a oferit acea rețetă.

„Fotografia și imaginea sînt făcute de ochi, nu de aparat”

Am citit că un fotograf bun face fotografii reușite chiar și cu o cameră de unică folosință. În ce măsură contează tipul de cameră foto cu care sînt realizate fotografiile?

N-are nicio relevanță tehnica. Fotografia și imaginea sînt făcute de ochi, nu de aparat. Niciodată tehnica nu a făcut fotografia. Ea nu aparține tehnicii, aparține viziunii. Viziunea aparține omului, naturii umane, nu aparține unui plastic, unei lentile. Sigur, e optică acolo, sînt multe elemente de geometrie, de lumină, pe care trebuie să le respecți. Acolo-i gramatică. Dar dacă tu cunoști gramatica și limba română nu înseamnă că poți să ai lucrări de filosofie sau să fii un academician. Cercetarea ta în acel domeniu se bazează pe ceea ce tu oferi. Gramatica (a treia oară folosesc cuvîntul ăsta!) și exprimarea sînt niște feluri de a pune în aplicare ceea ce pleacă de la tine. Un aparat poate să-l ia oricine de oriunde, mai ales că în zilele noastre e foarte accesibil, indiferent de natura lui. Dar, cum spuneam, dacă dai același aparat la 100 de oameni, în același loc, în același moment, vor face 100 de lucruri diferite. De ce? Pentru că nu aparatul a făcut, nu contextul a făcut, ci omul a făcut.

Cumva, am putea spune că omul face fotografia și nu fotografia pe om.

Omul le face pe toate, peste tot. Omul însuflețește. Că-i o haină, că-i o fotografie, un loc, omul dă naștere, dă suflu. Altfel, ar fi ceva fără suflet. De acolo pleacă tot.

Care este viziunea cu care porniți la drum în realizarea fotografiilor?

Subiectul mi-o oferă, nu pleacă de la mine. Subiectul mi-o cere. Îmi transmite, iar sarcina mea este de a reda ceea ce primesc de la subiect. Eu nu pot să-i impun subiectului să-l fac așa, pentru că subiectul îmi spune: „Vezi, eu așa sînt!”. Fotografia nu este altceva decît relația dintre subiect și cel care o face, autorul. Iar dacă pe dvs. vă văd într-un fel, acest lucru se va oglindi în imagine. Viziunea pornește de la subiect către autor, nu invers și oglindește un tip de comunicare.

Responsabilitățile pe care le aveți în producția video presupun lucrul multicam (fotografiere cu numeroase camere de filmat – n.r.), precum macaraua video (accesoriu utilizat pentru filmările la înălțime – n.r.), steadycam-ul (stabilizator foto – n.r.) ori filmarea aeriană. Cum știți care modalitate de filmare este potrivită pentru fiecare eveniment în parte?

Evenimentul, subiectul și momentul îmi cer. E posibil ca folosind un simplu telefon să fac o imagine mult mai puternică decît cu o macara instalată în trei ore, cu doi oameni și adusă cu două mașini. Sigur, cu o dronă filmarea are un impact, prin unghi, prin obiectiv, prin imaginea aceea foarte largă, foarte impunătoare, mai ales dacă ai și norocul de un anumit context care să te ajute. Dar subiectul îți face imaginea și el este definiția imaginii tale, nu ce tehnică ai abordat. Tehnica e doar un sprijin. Și dacă filmezi cu multicam, și dacă filmezi același subiect din 70 de unghiuri, dacă singurul care exprimă e al 71-lea, celelalte 70 dispar. Nu multitudinea de unghiuri, nu amplitudinea de elemente de genul ăsta creează, ci potrivirea, sincronul, rezonanța.

Cum procedați în privința editării fotografiilor?

Editarea e un alt domeniu. A realiza o fotografie este un prim pas, a edita o fotografie un alt pas, sînt mulți pași. Rezultatul final, cum se spune între cineaști, este „să ne vedem pe ecran”. Cînd ești în fața unui ecran, tablou, imagine, în fața produsului finit, nu mai ai putere, în calitatea ta de creator, să intervii. Și-atunci, singurul lucru care se mai întîmplă este judecata celor ce o văd. Tu nu poți să fii lîngă cineva care se uită la opera ta și să îi spui: „Stai, că aici n-am avut culoarea roșie, n-am putut să pictez și mi-a ieșit puțin albastru”. „Stai, că aici era deja seară, s-a întunecat și mi-a ieșit personajul mai rău”. Toate lucrurile astea adiționale sînt niște pași intermediari pînă la produsul final, dar doar produsul final contează. Nu o să întrebe nimeni cum l-ai făcut și de ce l-ai făcut, pentru că ar fi absurd să fii judecat în funcție de cum a fost născut produsul. Îți arăt o imagine sau îți arăt o operă, că e vizuală, că e auditivă. Ți-l arăt, ți-l ofer, ți-l predau. Nu-i relație directă între cît de greu a fost realizat și cît de expresiv sau valoros este. Valoarea constă în cu totul altceva.

„Obiectivul el e acel prieten al tău care te ajută să-ți îndeplinești niște visuri”

Albumul „Mihai I Amurg Regal” surprinde „modul în care eu îl vedeam pe Rege, iubirea pe care i-am purtat-o, exprimată într-un mod palpabil: în imagine”, ați spus dvs. Cum exprimați sentimentele avute atunci?

Autenticitatea faptului că nu realizam pe cine am în față. Asta e o problemă generală, și Marin Moraru (actor de scenă, film și televiziune – n.r.) – Dumnezeu să-l ierte!- , cînd îi luam interviu, îmi spunea, la un moment dat: „Bucuria se oprește în momentul în care ai conștientizat“. Conștientizată fiind, tu ți-o induci și o produci ca să fie, nu mai e pură, are altă conotație. Cînd am făcut acele fotografii, care aveau să devină subiectul acestei cărți, „Amurg Regal” sau „Un Rege pentru România”— au fost două ediții — eu realizam doar momentul prezent. Și momentul prezent nu-l conștientizam, exact ca acea bucurie pe care nu o conștientizezi în citatul de mai devreme. Dacă le făceam cu gîndul că voi face o carte și va fi un titlu, poate că ieșeau la fel, dar poate că ieșea o cu totul altă zonă care era mult mai departe. Pentru că acolo eu m-am dus la esență. De la aniversarea de 60 de ani de căsătorie (a Regelui Mihai I și Anei, Principesă de Bourbon-Parma – n.r.) din Ateneul Român am mai mers doi metri, după am intrat la Ateneu Palat (Palatul Ateneului Român din București – n.r.) și acolo nu mai era nimeni, nici de la protocol, nici de la organizare, absolut nimeni. Erau doar cei care serveau la masă și era o masă plină de regi și regine, șefi de stat și cu mine, care m-am trezit acolo. N-am vrut să trec vreo barieră, n-am vrut să fac ceva ilegal, dar pur și simplu acolo m-a purtat ce m-a purtat. Și acea inconștiență, practic, e rezultatul și este promotorul la ceea ce m-ați întrebat, ce-am simțit. O să treacă zeci de ani să-mi dau seama ce-am simțit… Am simțit ceva ce mă ține viu și astăzi.

Pe lîngă acest album dedicat Regelui Mihai I ați realizat albume foto cu momente surprinse din viața lui Radu Beligan, ori vizita Papei Francisc în România. În funcție de ce caracteristici alegeți fotografiile ce se vor regăsi în albume?

Ele se aleg singure. Dacă le pui pe o masă mare, le întinzi, ele îți spun: „Uite, ia-mă pe mine, ia-mă pe mine!”. Apropo de ce m-ați întrebat cu editarea, editarea își are un rol și arta montajului își are un rol, pentru că atunci cînd alcătuiești un album de genul ăsta, intervine montajul. Montajul nu este doar la film, montajul este modul în care tu pui în scenă, pui în practică un întreg care ți se dă. Dacă am o mie de fotografii și trebuie să aleg o sută cele mai expresive, cele mai puternice, ca să creeze un album, acea selecție însăși e o creație, pentru că imaginea e una, dar modul în care pun una lîngă alta, succesiunea lor, dimensiunea lor, logica lor, toate astea cap în cap reprezintă o nouă creație în sine, dincolo de ele. Și ele se vor a fi în acea ordine și ele autocreează acea carte, acel album, acel tot. Ele vin în ajutorul tău, nu te chinuie. „Aoleu, cum să le alegem? Asta-i mai bună, asta-i mai bună”. Nu există mai bună sau mai rea sau mai proastă sau incorectă; în artă sînt alți termeni de evaluare. Nu există corect sau greșit.

Ați simțit vreodată nevoia să vă ascundeți după obiectiv?

Poate obiectivul să se ascundă după mine, de teamă să nu-l mai abuzez, să nu-l mai exploatez și să nu mai profit de el atît de mult, ca să captez și să imortalizez și să duc în eternitate atîtea și-atîtea momente. Obiectivul e acel prieten al tău care te ajută să-ți îndeplinești niște visuri, pe de-o parte, ca autor, și să le îndeplinești lor niște visuri, pe de altă parte, ca personaje ale acestei lumi, în care toți sîntem niște personaje.

Dacă ați fi premiat la Cannes, pe care fotograf l-ați însărcina cu realizarea fotografiilor?

Pe toți. În fiecare an, tot mai mulți colegi de-ai mei de acolo află că, pe lîngă pasiunea mea pentru imagine, am început un drum în cinema. Tot îmi spun: „Eu deja am poze cu tine și de-abia aștept să vii pe partea cealaltă a baricadei ca să te pozez!”. Recunosc, o să fiu egoist, dar pe toți îi voi avea ca să facă acea fotografie. Și acea fotografie, cum spuneam anterior, îi va aparține fiecăruia dintre ei și vor fi diferite. Dar ele vor surprinde momentul, care este unul, și de aici va fi o infinitate de discuții foarte frumoase despre de ce un moment singular poate exprima un infinit de interpretări.

Repere biografice

Cristian Radu Nema este un cineast român, regizor și producător de film. S-a născut în Brașov și a studiat „Cinematografie, fotografie și media” la Facultatea de Film din cadrul Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” din București. Începînd din anul 2009 și pînă în prezent, este singurul fotograf român acreditat la Festivalul de Film de la Cannes. A pus bazele companiei „CRN LUX et ARS”, care stă la baza unor proiecte culturale și cinematografice, precum documentarul „Phoenix. Povestea”, apărut anul acesta. Este Doctor în „Cinematografie și Media“ (cu distincția Magna cum Laudae), fiind membru al Uniunii Cineaștilor din România, Uniunii Autorilor și Realizatorilor de Film din România și Uniunii Producătorilor de Film și Audiovizual din România.

Sursă fotografii: www.facebook.com